duminică, 30 noiembrie 2008

Haruki Murakami inspiră (cel puţin) două filme


(foto: Tony Takitani – coperta)

After the Quake/ După cutremur, scrisă de Haruki Murakami, a fost tradusă acum doi ani în limba română, la editura Polirom.
Din cele şase povestiri care o compun, una anume (All God's Children Can Dance/ Toţi copiii Domnului dansează ) l-a inspirat pe regizorul suedez Robert Logevall. La începutul lui noiembrie, filmul a fost lansat. În Olanda...

Trailerul:


Acum patru ani, tot după un short story marca Murakami, Tony Takitani, s-a făcut filmul cu acelaşi nume, în regia japonezului Jun Ichikawa. Aflaţi aici (pe scurt) povestea lui Tony Takitani. Povestirea face parte din colecţia "Salcia oarbă, fata adormită", apărută anul trecut la Polirom.
Se pare că scriitorul a cumpărat, cu un dolar, un tricou secondhand imprimat cu acest nume, creat de adevăratul TT (candidase - şi a eşuat- pentru un loc în Senat). Murakami şi-a găsit astfel un punct de inspiraţie.
Film (site oficial) impregnat de melancolie şi singurătate, după pierderea cuiva drag. Finalul unei cronici sună astfel:
That such a slim (only 75 minutes), understated movie can support such depths of feeling is nothing short of thrilling. It'd make you cry, if you weren't rejoicing at its beauty.”

Un trailer - traiască youtube-ul!

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Leapşa cărţilor dăruite


(sursa foto)
Preiau (chiar dacă un pic mai târziu) cu bucurie leapşa de la Urmuz : Ce cărţi aţi dăruit? Ce cărţi aţi dărui? Ce cărţi aţi primit?

Ştiu cărţile care mi-au fost atât de dragi încât am simţit nevoia să le împărtăşesc cu mai multe persoane, dăruindu-le. Voi trece doar doi autori, pentru că din cărţile lor am cumpărat în repetate rânduri, pentru a le face cadou (şi tot nu mă potolesc!). Pentru mine, ei sunt o garanţie că vor aduce zâmbetul cuiva care va primi cuvintele de pe hârtie. Scriitori atemporali şi valoroşi, pentru vârste şi suflete diverse.

Ilf şi Petrov – „Viţelul de aur” şi „Douăsprezece scaune”

„- Fireşte că m-aş fi putut adresa unei persoane particulare, spuse vizitatorul. Mie mi-ar da oricine, dar înţelegeţi şi dumneavoastră, n-ar fi prea indicat din punct de vedere politic. Un fiu de revoluţionar să ceară deodată bani de la un negustor particular, de la un nepman...
Fiul locotenentului rostise ultimele cuvinte cu glasul cam spart. Preşedintele ascultă îngrijorat intonaţiile din glasul vizitatorului. "Dacă e epileptic? se gândi el. Ce belea o să cadă pe capul meu!"
- Şi aţi făcut foarte bine că nu v-aţi adresat unui particular, zise preşedintele zăpăcit de-a binelea.
Fiul eroului flotei din Marea Neagră trecu uşor la chestiunea care-l interesa. Cerea cincizeci de ruble. Preşedintele, constrâns de dimensiunile reduse ale bugetului local, nu-i putu da decât opt ruble şi trei bonuri de masă la restaurantul cooperativei "Fostul Prieten al Stomacului".
Fiul eroului vârî banii şi bonurile în buzunarul adânc al hainei sale gri cu picăţele, destul de ponosită, şi dădu să se ridice de pe perna roz, când, deodată, se auzi de afară un tropăit de picioare şi glasul secretarului care voia să oprească pe cineva. Uşa se deschise brusc şi în prag se ivi un nou vizitator.
- Cine-i cel mai mare aici? întrebă acesta gâfâind şi cercetând, cu ochi de hoţoman, odaia.
- Eu, spuse preşedintele.
- Salutare, preşedinte, urlă nou-venitul, întinzându-i o mână cât o lopată. Să mă prezint! Sunt fiul locotenentului Schmidt.”
(„Viţelul de aur”)

„Pe tînăr îl chema Ostap Bender. Din biografia lui el dădea de obicei un singur amănunt: „Tatăl meu, spunea el, a fost supus turc”. Fiul supusului turc schimbase in viata lui multe meserii. Firea lui neastîmpărată, care-l împiedica să se consacre vreunei activităţi precise, îl azvîrtea mereu prin alte colţuri ale ţării şi acum îl adusese la Stargorod fără ciorapi, fără cheie, fără casă şi fără bani.”
(„Douăsprezece scaune”) – aştept să o reediteze cei de la RAO.

Jerome K Jerome – „Trei într-o barcă”, „Trei pe două biciclete” şi „Gândurile trândave ale unui pierde-vară”

„Montmorency salută acest compromis din toată inima. Pe el nu-l îmbie singurătatea romantică, în schimb se dă în vânt după zgomot şi vulgaritate. Când vă uitaţi la Montmorency, vă vine să credeţi că e un înger trimis pe pământ în chip de mic foxterier, pentru temeiuri tăinuite curiozităţii omeneşti. "Ah, cât de rea e lumea asta şi cum aş vrea eu să întreprind ceva, s-o fac mai bună şi mai nobilă", are veşnic aerul să spună Montmorency, făcând să lăcrimeze ochii doamnelor şi domnilor bătrâni şi cucernici.
Când l-am primit să am grijă de el, nu mă gândeam că-l voi putea ţine multă vreme lângă mine. Mă aşezam şi-l priveam în timp ce stătea culcat pe rogojină şi se uita la mine şi-mi ziceam: "Câinele ăsta n-are mult de trăit. Va fi răpit de ceruri într-un car de foc - asta o să i se întâmple".
După ce am plătit însă pentru vreo duzină de pui pe care-i răpusese, după ce l-am scos dintr-o sută de lupte de stradă, târându-l de ceafă în timp ce el mârâia şi dădea din picioare, după ce o femeie scoasă din minţi de furie mi-a adus spre convingere o pisică moartă şi m-a numit ucigaş, după ce am fost dat în judecată de un vecin pentru că ţin dezlegat un câine feroce, care l-a imobilizat într-un şopron silindu-i să stea acolo vreme de două ceasuri pe o noapte geroasă şi după ce am aflat că grădinarul (pe care, de altfel, nu-l cunosc) a câştigat treizeci de şilingi făcând rămăşag că Montmorency va omorî atâţia şi atâţia şoareci în atâta şi atâta timp, am început să mă gândesc că, la urma urmei, ar putea să mai fie lăsat să hălăduiască o bucată de vreme pe pământ.
Pentru Montmorency, "a trăi" înseamnă să dea târcoale grajdurilor, să strângă o liotă din câinii cu cea mai proastă reputaţie din oraş şi să-i conducă, în ordine de bătaie, spre mahalale, ca să lupte cu alţi câini de jalnică reputaţie şi de aceea, după cum am mai amintit, aprobă fără nici o rezervă propunerea cu hanurile, restaurantele şi hotelurile.”
(„Trei într-o barcă”)

„George a spus:
- Magazinul dumneavoastră mi-a fost recomandat de prietenul meu, domnul X.
Drept răspuns, omul ar fi trebuit să spună: “Domnul X este un gentleman respectabil; îmi face mare plăcere să-i servesc pe toţi prietenii săi”.
Dar a răspuns cu totul altceva:
- Nu-l cunosc, n-am auzit în viaţa mea de el.
Asta ne-a stricat planurile. Ghidul indica trei sau patru metode de a cumpăra ghete; George o alesese cu grijă pe cea centrată pe “domnul X”, ca fiind cea mai elegantă. Discutai destul de mult cu patronul magazinului de pantofi despre “domnul X”, apoi, dupa ce creai în felul acesta o atmosferă de prietenie şi inţelegere, treceai, în mod natural şi cu graţie, la obiectivul imediat al venirii tale, şi anume dorinţa de a cumpăra ghete “ieftine şi bune”. Omul acela grosolan, materialist, nu acorda niciun fel de atenţie subtilităţilor comerţului în detaliu. George l-a abandonat pe “domnul X” şi, întorcându-se la o pagină anterioară, alese o propoziţie la întâmplare. Nu a fost o alegere prea fericită; era vorba despre un discurs care i s-ar fi părut superfluu oricărui negustor de pantofi. În împrejurările de faţă, ameninţaţi şi copleşiţi cum eram de ghete din toate părţile, era de o imbecilitate patentată. Suna cam aşa: “Cineva mi-a spus că aveţi aici ghete de vânzare.”
Pentru prima dată, omul lăsă dalta şi ciocanul şi se uită la noi.”
(„Trei pe două biciclete”)

Prietenii şi rudele au privilegiul de a fi mai nesuferiţi decât ceilalţi oameni.
Remarcele tâmpite sunt în general mai interesante decat cele de bun simţ.
E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nicio scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie si încă una foarte istovitoare. Trândăvia, ca şi sărutarea, pentru a fi dulce, trebuie să fie furată.
Toţi iubim cum n-a mai iubit nimeni înainte! Nu ştiu însă cum o să se descurce strănepoţii noştri, probabil că o să iubească stând în cap, dacă o să se încăpăţâneze să nu adopte niciuna din metodele anterioare!
Dragostea e o afacere femeiască.
(„Gândurile trândave ale unui pierde-vară”)

Leapşa aceasta merge către oricine vrea să o preia.

Cadou de toamnă


Citesc „Scrisori către fiul meu” de Gabriel Liiceanu, carte apărută în această toamnă la Humanitas. Nu ştiu nici când se duc paginile şi nici când trece timpul. Curg firesc, cu o sinceritate devastatoare, cuvintele unui om care, deşi s-a îndeletnicit cu filosofia, nu scrie criptic ori cu preţiozităţi. Sunt trăriri mult mai personale decât în „Uşa interzisă”, lansate cu naturaleţe către cititor.

La 25 de ani, întâlnirea cu Noica, al cărui elev devine (participă la un seminar privat pe marginea Fenomenologiei lui Hegel). Noica le cere celor patru tineri să îi aducă „ceva care să ne reprezinte”, când intră în vacanţă. Liiceanu i-a înmânat un „mănunchi de note scrise sub impulsul unor stări sau gânduri”, nouăsprezece pagini la număr, scrise în jurul vârstei de 20 de ani.

Noica a fost cel care, după lectura paginilor, i-a spus unui Liiceanu tânăr să se dăruiască oamenilor – în sensul de a le aduce cadoul minunat al unor gânduri. Dar să îşi pregătească „uneltele” necesare pentru acest dar: „Nu poţi să le propui un simplu ţipăt, oricât de autentic ar fi el. Trebuie să ai mijloacele de a-l modula, de a-l tranforma în melodie”. Secretul reuşitei unei astfel de dăruiri a gândurilor este, după Noica, o incursiune în cărţile importante, „ca să vezi cum şi-au modulat oamenii ţipătul de-a lungul istoriei şi cum a devenit el muzica unei culturi”.

Cred că pentru fiecare există în lumea asta mare cărţi care să modeleze ori să îmbogăţească sufletul. Cărţi-festin, cărţi-pansament, cărţi-desert, cărţi-cheie. Trebuie doar să le găseşti. Sau să aştepţi să vină la tine, la timpul când eşti pregătit pentru ele? Nu am certitudini în acest sens. Ştiu doar că „Scrisori către fiul meu” s-a lipit de mine cu o mare forţă. Şi că îmi va răspunde la unele întrebări, când le voi formula în minte.

O carte de citit. Şi de dăruit prietenilor.

joi, 27 noiembrie 2008

Partea bună a părţii rele


(sursa foto)
După cum zice vorba optimistului, un pahar e pe jumatate plin (şi nu pe jumătate gol – aceea e formularea pesimistului).

Fiindcă tot vorbeşte lumea întreagă de criza financiară care ameninţă carduri, locuri de muncă şi în general tot ce ţine de bani, iată că există o zonă care poate trage din criza financiară ceva minunat, plăcut minţilor şi sufletelor omeneşti.

Opinia nu este a mea ci îi aparţine lui Mario Vargas Llosa. Vorbele sale, apărute recent într-un ziar de limbă spaniolă, au fost citate şi în engleză deci la ora când scriu eu aceste rânduri au făcut înconjurul planetei:
Peruvian novelist Mario Vargas Llosa considers "great traumas" like the current financial crisis "very stimulating" for literature, and therefore predicts the beginning of a "good period" for literary creativity.”

Din câte văd/citesc ne aşteaptă un nou roman Vargas Llosa, pentru care autorul a călătorit în Congo, să se documenteze. Titlul provizoriu este "El Sueño del Celta" (The Dream of the Celt). Not bad... ar spune cetăţeanul britanic...

marți, 25 noiembrie 2008

Un ponei drept dovadă











(foto de aici si aici)

Scriam aici, în finalul articolului, de un ponei de birou, la care visam.
Şi azi citesc şi văd că realitatea poate atinge visele!

A venit pe lume de 11 zile, încă nu are un nume iar când va fi adult va atinge impresionanta înălţime de 61 de cm. Deocamdata dovedeşte un chef nebun de joacă. Întreaga poveste (scurtă – că are vârstă fragedă) a poneiului, plus poze, se află aici.

Spunea cineva că visele nu se adeveresc ?... Nu cred.

duminică, 23 noiembrie 2008

Povestea din sticluţă


(foto de aici)

Nu vă gândiţi la unul din basmele Şeherezadei şi nici la aburii bahici născători de naraţiuni “la un pahar”. Ci la o invenţie aparţinând chimiei şi menită să completeze armonios, în fiecare dimineaţă, tabloul personal.

Fiecare parfum spune o poveste, de la notele de vârf care îţi intră în nări din primele secunde şi până la notele de bază care, credincioase, te învăluie după câteva zeci de minute.

La capitolul mirosuri, cred că nu există cale de mijloc: îţi plac sau nu, vei decide în câteva secunde. Dacă nu eşti sigură şi stai să te mai gândeşti, e clar : acela nu este parfumul tău. Parfumul care este al tău se va lipi de tine şi te va înveseli subit sau îţi va dărui o aşteptare calmă a zilei. Parfumul de care ai nevoie într-o anumită secvenţă a vieţii tale te va găsi el singur.

Acum mulţi ani mi-a căzut în mână “Cartea parfumurilor” de John Oakes, apărută la Humanitas în 1998 şi reeditată în 2003, o mică bijuterie cizelată atât de bine pe mai multe faţete, încât îţi demonstrează că orice femeie va descoperi un parfum în care, cuprinsă, va simţi că îi aparţine. Era bucăţica lipsă dintr-un puzzle, pentru a face o incursiune în misterioasa lume olfactivă aşezată în sticluţele ce spun câte o poveste - rând pe rând - dacă vrei să le asculţi.

Mi-am amintit de toate acestea citind un articol din The Times: Smelly masterpieces, despre un ghid al parfumurilor conceput de Luca Turin şi Tania Sanchez. Mi-a plăcut cum a fost catalogat celebrul No. 5 al Casei Chanel: este un Brâncuşi! Urmează argumentul: “Alone among fragrances known to me, it gives the irresistible impression of a smooth, continuously curved, gold-coloured volume that stretches deliciously, like a sleepy panther, from top note to drydown. Let us assume he is thinking of the bronze “Bird in Flight”, and not “The Kiss”, though interestingly Sanchez appears to admit the possibility of one of the polished marble versions. Both are apt.”

Mici, mall, Ateneu

Dansezi ca să te bucuri. Dansezi ca să te eliberezi. Dansezi fiindcă simţi nevoia să exprimi o stare prin mişcări. Nici nu trebuie să ştii anumiţi paşi, contează doar să tâşnească entuziasmul.

Personajul din clipul de mai jos este un tip original: dansează în locurile cele mai neaşteptate – strada Lipsani, o staţie de metrou, Piaţa Universităţii, parcare de mall, şoseaua Bucureşti-Ploieşti, Ateneul Român etc. Dansează printre grătare cu mici sfârâind, dansează cu o măturătoare, dansează lângă o vacă sau lângă o mireasă sosită să se pozeze cu Arcul de Triumf (cred că în ultimii ani alăturarea mireasă-Arcul de Triumf a devenit un clişeu). Pe lângă el vedem un Bucureşti al demolărilor şi al vilelor, împletind mizeria şi istoria cu luxul şi crâmpeie de modernitate. Întrezărim, de fapt, istoria ultimilor 20 de ani, în câteva minute.

Omul se bucură (nu ştim de ce dar nici nu contează) şi încearcă să ne facă părtaşi la această stare de bine. Este sincer în ţopăiala lui. Lumea se uită ciudat, puţini intră în joc.

M-a amuzat.

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Gaudeamus 2008 – variantă subiectivă


(sursa foto)

Azi, într-o zi de sâmbătă neprietenoasă, adică înfruntând ploaia şi vântul şi frigul (ştiam de la meteo de schimbarea vremii dar niciodată nu eşti gata pentru aşa ceva), am ajuns în Pavilionul Romexpo, să văd cum se mai simte Gaudeamus anul acesta.

Biletul nu costă mult (3.5 lei) şi, până intru, încerc să vorbesc eu cu mine, ca să nu devin bulimică de cărţi… tendinţele există, le-am mai verificat de câteva ori - mă enervează doar că nu reuşesc să citesc în ritmul în care cumpăr.

E aproape ora 11 aşa că furnicarul nu e mare. La intrare, în hol, câteva standuri cu pietre semipreţioase, cristale şi podoabe femeieşti. Complet neinteresante, în opinia mea, fiindcă se află într-o vecinătate care nu le acordă mari şanse. Dacă ar fi fost vorba de alt context...

Un centru de informare, în capul scărilor, te ajută să te orientezi prin marea de edituri ce e gata să te înghită. Touch-screen-uri (parcă aşa se numesc) îţi indică unde se află editura cutare sau, dacă te inhibă digitalizarea, alături se află 2-3 persoane care îţi dau coordonatele cerute.

Interesant amănunt mioritic: lângă standul unei edituri se află un om care vinde ceva neaşteptat pentru un târg de carte - ţine în mâna stângă un mănunchi de curele din piele iar pe antebraţul drept se află o blană de oaie.

Văd o coadă groscioară, vreo 20-30 de persoane. Merg spre tejghea – oare ce cumpără oamenii care de abia ridică o pungă voluminoasă? Mă lămuresc cu uimire că lumea stă la coadă – ca pe vremuri la carne – pentru "Istoria critică a literaturii române" de Nicolae Manolescu, editura Paralela 45. Nu credeam că există atâţia împătimiţi de literatură, care să nu fie inhibaţi de preţ - costă 200 lei noi la stand şi văd că se vinde ca pâinea caldă. Cântăreşte destul de greu, şi aici nu vorbesc de valoarea cărţii – sunt convinsă că profesorul Manolescu a produs un volum excelent – ci mă gîndesc la câte kilograme urmează să car, pe lângă cele trei pungi care mi-au crescut în mână, aşa că plec de acolo. La urma-urmei, cartea se poate comanda online.

Pe măsură ce trec minutele, se formează îmbulzeală. Oameni hipnotizaţi de nu-ştiu-ce trec pe lângă tine, îmbrâncindu-te mai mult sau mai puţin discret. La standul unei edituri, când începi să răsfoieşti, descoperi că miroase intens a friptură la grătar. Angajaţii, stânjeniţi, explică: e un restaurant în preajmă. E cald, e înghesuială, e România, e cazul să plec acasă.

Achiziţiile mele sunt următoarele (restul de cărţi ce le poftesc vor sosi la mine prin bunăvoinţa Internetului):

"Cetăţeanul Kane. "Romanul” unui film", de Tudor Caranfil, editura Cartea Românească - Polirom (nu pot să uit cum ascultam fascinată orice ediţie din Vârstele peliculei; Caranfil senior are un farmec în vorbire şi în scris care este foarte greu de întâlnit la criticii băţoşi ori studiat-nonconformişti din ziua de azi. El ştie să te facă să iubeşti filmul).
Nota bene: Caranfil şi-a mai lansat în târg un volum, "Dictionar universal de filme", editura Litera Internaţional - o muncă titanică, de peste 1000 de pagini, analiza a peste 10.000 de filme; sunt convinsă că această carte i-a adus o mare bucurie.

"România sub regimul comunist", de Dennis Deletant, editura Fundaţia Academia Civică (profesorul Deletant este un erudit care studiază România de peste 40 de ani şi predă cursuri de studii româneşti la University of Central London şi la University of Amsterdam).

"Horaţiu despre Mălăele", editura Elena Francisc Publishing (fiindcă regizorul, actorul şi caricaturistul Mălăele este deţinătorul unui sarcasm fascinant, pe care l-am întrezărit şi cât am răsfoit cartea; uneori îmi dă impresia că râde pentru că nu vrea să plângă).

"Doamne si Domni la răspântii bucureştene" (lansată anul acesta) şi "Alte povesti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti" (ediţie 2006) de Victoria Dragu Dimitriu, ambele apărute la editura Vremea. Autoarea a stat de vorbă cu exponenţi ai Bucureştiului de odinioară şi a pus cap la cap fărâme de vieţi şi de istorie, într-o îmbinare ingenioasă de literatură şi istorie, fără a cădea în patima didacticismului.

Album Michelangelo, apărut la editura Aquila(Oradea). Condiţii grafice excelente şi texte care îţi spun câte o poveste despre pictorul şi sculptorul renascentist. În vremea şcoalii generale, am găsit în bibliotecă „Agonie şi extaz” a lui Irving Stone, apoi am căutat un album şi am descoperit că Michelangelo avea dreptate: din fiecare bloc pe care îl cioplea, el nu a făcut decât să înlăture marmura de prisos, pentru a ajunge la sculptura care se ascundea înăuntru.

marți, 18 noiembrie 2008

Cele mai bune cărţi din 2008



(sursa foto)

Care sunt opiniile britanicilor pe o temă menită să nască nesfârşite polemici ori ridicări de sprânceană?

New Statesman, prin câţiva critici şi comentatori, prezintă pe scurt cărţi ale anului 2008 care ar candida la titlul de „cele mai bune”. Printre ele se află volume precum Nothing to Be Frightened of (Julian Barnes), The Spy Who Tried to Stop a War (Marcia şi Thomas Mitchell) dar şi How to Talk About Books You Haven't Read (Pierre Bayard) – he, he...despre aceasta din urmă am scris acum câteva luni. Lista completă a celor mai bune cărţi ale anului, după cuvântul lui New Statesman, se află aici.

Nici Spectator nu se lasă mai prejos. Câţiva cronicari şi-au pus ochelarii şi au conceput topuri personale ale celor mai bune cărţi apărute în 2008. De la Armageddon in Retrospect (o colecţie de povestiri nepublicate pînă acum ale lui Kurt Vonnegut) şi până la Chesterton and the Romance of Orthodoxy (William Oddie). Cei de la Spectator aduc în plus reversul medaliei – cărţi din 2008 care nu le-au plăcut. Citiţi pe larg aici despre cărţi bune şi cărţi mai puţin bune, în opinia lor.

duminică, 9 noiembrie 2008

Narcise de la Jeremy Irons


(foto: lacul Ullswater, Anglia)

Când hoinărea pe malurile lacului Ullswater şi s-a întâlnit cu mii de narcise, William Wordsworth şi-a găsit cuvintele pentru I Wandered Lonely as a Cloud (poezie cunoscută şi ca The Daffodils). Era prin 1802. Poet romantic, Wordsworth a privit episodul cu narcisele ca pe un rezervor de frumuseţe, la care va recurge ori de câte ori se va simţi trist sau singur:

I wandered lonely as a cloud
That floats on high o'er vales and hills,
When all at once I saw a crowd,
A host of golden daffodils;
Beside the lake, beneath the trees,
Fluttering and dancing in the breeze.

Continuous as the stars
that shine and twinkle on the Milky Way,
They stretched in never-ending line
along the margin of a bay:
Ten thousand saw I at a glance,
tossing their heads in sprightly dance.

The waves beside them danced; but they
Out-did the sparkling waves in glee:
A poet could not but be gay,
in such a jocund company:
I gazed - and gazed - but little thought
what wealth the show to me had brought:

For oft, when on my couch I lie
In vacant or in pensive mood,
They flash upon that inward eye
Which is the bliss of solitude;
And then my heart with pleasure fills,
And dances with the daffodils.

Au trecut peste 200 de ani de atunci. Poezia a căpătat mai multe voci care au dus-o prin lume. Dintre ele, am ales-o pe cea a lui Jeremy Irons: gravă dar caldă, dicţie perfectă. Un cadou virtual pentru oricine trece pe aici. De ascultat şi purtat la ureche, ca pe un cercel.

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Poveste suprarealistă: Dali - Banderas - Pacino


(credit foto Carl Van Vechten)

Salvador Dali va fi prezent din nou pe marile ecrane. De data aceasta asistăm la o inflaţie de producţii despre viaţa pictorului: la anul încep filmările la Dali (regia Simon West, englezul care a făcut Con Air şi Lara Croft: Tomb Raider), cu Antonio Banderas în rolul principal. Spaniolul se află într-un stadiu avansat al negocierilor, afirmă Variety. Pelicula va înfăţişa cei opt ani pe care pictorul i-a trăit în America (1940-1948), precum şi scandalurile din ultima perioadă a vieţii lui.

Fac un mic popas în "perioada SUA": acolo, Dali a lucrat cu Disney la Destino (cred că este un caz unic – producţia, care durează şapte minute, a fost lansată după 58 de ani). Întâlnirea cu Hitchcock s-a concretizat în colaborarea la Spellbound (Fascinaţie este numele sub care a fost difuzat în România), cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck în rolurile principale. Dali a conceput imaginile visului pe care îl povesteşte Gregory Peck în film.

În 2009, un alt film, Dali & I: The Surrealist Story, îl va avea pe Al Pacino în chip de Dali. El va fi văzut şi prin ochii lui Stan Lauryssens, un negustor de artă care i-a fost prieten. Dali & I cuprinde perioada anilor '60-'80. Regia: Andrew Niccol (vă mai amintiţi de S1m0ne? Niccol a scris şi scenariul de la Gattaca şi The Truman Show).

Dacă vă gândeaţi că doua biografii înseamnă destul de mult, aflaţi ca vine şi al treilea Dali, mai precis Little Ashes, interpretat de Robert Pattinson. Nu ştiţi cine e Robert Pattinson? Cedric Diggory din Harry Potter şi pocalul de foc. Al treilea Dali se va îndeletnici cu perioada de tinereţe a pictorului.

Şi dacă tot au în comun Banderas şi Al Pacino această aglomeraţie de filme despre excentricul şi suprarealistul Dali, m-am gândit să mai găsesc un element care îi uneşte.

Am descoperit, graţie generosului youtube, că amândoi dansează tango. Banderas (în Take the Lead) vibrează cu sânge fierbinte latino, smucit şi pasional. Pacino (în Parfum de femeie) urmăreşte ritmul "Por una cabeza" cu o graţie tristă, pentru a-şi demonstra că încă mai poate fi bărbat, chiar dacă vederea l-a părăsit.




Marea de pe cer


(sursa fotografiei)

Uneori e suficient să priveşti cerul ca să zăreşti…marea.
Poate că vi s-a întâmplat, din senin, într-o bună zi, să vă uitaţi la nori şi să vedeţi cum închipuie, cu puful lor, un peisaj marin, cu valuri încremenite pe cer. Intră în acţiune un pic de imaginaţie - şi marea se află acolo, sus.

Mi-am amintit de toate acestea când am găsit o poezie a irlandezului Seamus Heaney, laureat Nobel în anul 1995. Fragmentul respectiv nu are nume, ci doar un număr (VIII) şi face parte dintr-un poem numit Lightenings (din volumul Seeing Things, apărut în 1991).

Unii spun că acest motiv, al navei care navighează în oceanul de pe cer, îşi are rădăcinile spre sfârşitul epocii medievale – o legendă asemănătoare apare în Annals of Ulster din 748.

VIII

The annals say: when the monks of Clonmacnoise
Were all at prayers inside the oratory
A ship appeared above them in the air.

The anchor dragged along behind so deep
It hooked itself into the altar rails
And then, as the big hull rocked to a standstill,

A crewman shinned and grappled down the rope
And struggled to release it. But in vain.
'This man can't bear our life here and will drown,'

The abbot said, 'unless we help him.' So
They did, the freed ship sailed, and the man climbed back
Out of the marvellous as he had known it.

Am încercat o traducere:

VIII

În cronici scrie: când călugării din Clonmacnoise
Erau în oratoriu şi se rugau,
Deasupra, în văzduh, s-a arătat o corabie.

Ancora a intrat atât de adânc
Încât s-a înfipt în altar, în balustradă
Iar mai apoi carena s-a oprit din legănare,

Un om din echipaj a aruncat cangea, a coborât pe frânghie
Şi s-a luptat să o desprindă. Dar în zadar.
„Acest om nu poate trăi aici, la noi, se va îneca”

Spuse stareţul, „dacă nu îl ajutăm”. Aşa că
L-au ajutat, au eliberat corabia, omul a urcat la loc
Din minunăţie, ca şi cum ştiuse.

Un interviu proaspăt (publicat chiar azi) al lui Seamus Heaney se află aici, unde Seamus Heaney discută cu un alt poet irlandez, Dennis O'Driscoll, despre începuturile sale literare dar şi despre poezie.

Fragmente:
„ (...) on the one hand, that poetry is an ad hoc reality: you can log-on, log-off; you don't need to know very much, just enter where you like, take what you want and go. But it's also a coherent inner system or order of understanding.”

„ - How can you tell a poem is finished?

- Hard to talk about that. It's an intuition. You see it physically in painters: prowling round a canvas; the body is distressed and stressed and then, when it's finished, the body relaxes. You know when it's not finished at least . . .”


Bonus: Dacă vreţi să îl auziţi pe Heaney însuşi cum citeşte framgmente din Lightenings, inclusiv cel de mai sus.