Gânduri şi capricii

Un dram de 2011

2011-01-03T14:04:00.005+02:00

Secunda de cultură: “Should auld acquaintance be forgot/ and never brought to mind?”
Astfel începe Auld Lang Syne, după cum a vrut Robert Burns.

Vreau să le spun tuturor prietenilor din bloguri ("auld acquaintance", cum ar veni) şi călătorilor întâmplători pe aici un răspicat LA MULŢI ANI!
E mult timp de când nu am mai scris în lumea virtuală şi mi s-au întâmplat diverse (nu toate au fost bune dar am stabilit că aici nu e un spaţiu în care să fiu plângăcioasă); important este că sunt vie şi nevătămată :)

Un mic dar, de la Philip Zimbardo, profesor la Stanford: The Secret Powers of Time. Explicaţii (unele cu umor) şi soluţii. Pragmatismul american, plus rădăcinile italiene ale psihologului, egal discurs musai de ascultat. Şi de pus pe gânduri, întrucâtva.

Să ne fie bine în 2011!!!

Dalai Lama pe Twitter, Papa pe youtube şi iPod

2010-03-07T19:20:00.005+02:00

Dalai Lama şi-a făcut cont pe Twitter după vizita în SUA, când s-a întâlnit cu preşedintele Obama. Lumea spune că însuşi Evan Williams, fondatorul Twitterului, i-a dat ideea. Cred că este o cale eficientă de a atrage atenţia asupra situaţiei din Tibet.

În ianuarie, în mesajul rostit pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor, Papa Benedict le-a transmis prelaţilor să folosească şi mijloacele internetului pentru a face cunoscut mesajul creştin.

Papa însuşi are un portal din care vezi că, printre altele, Vaticanul şi-a făcut cont pe youtube, cu cele mai recente ştiri despre Suveranul Pontif. Mesajele se pot descărca şi pe iPhone sau iPod.

Hotărât lucru, Biserica Catolică ţine pasul cu timpul!

Cine merge în club ?

2010-03-05T17:40:00.003+02:00

Este o doamnă venerabilă, are 69 de ani, în cartea de identitate se numeşte Ruth Flowers. După nume şi accent ar putea fi o englezoaică numai potrivită pentru un salon cu fotolii victoriene şi picturi cu lorzi la vânătoare de vulpi. Ar intra în scenă, firesc, un five o'clock tea simandicos.

Ceva-ceva tulbură această imagine: doamna şi-a ales numele de scenă DJ Ruth. Decorul şi orele s-au schimbat instantaneu.

Scenă? Doamna este DJ în cluburi de noapte din Franţa. În loc să tricoteze sau să moţăie în faţa TV-ului, Ruth a descoperit că îi place să mixeze muzică pentru tineri şi să plonjeze în vâltoarea decibelilor de tehno. Au încurajat-o şi fiul, şi nepotul.

Adică muzica nu are vârstă...

Între microfilosofie şi proverbe

2010-02-21T11:35:00.008+02:00

Titlul ar putea duce cu gândul la ceva pretenţios ori complicat dar nu vă speriaţi inutil.

Într-o bună dimineaţă, Julian Baggini a decis să încerce marea cu degetul, în acest caz marea fiind Twitter-ul. Dar omul respectiv este de profesie filosof, oare ce să facă el pe Twitter? Să scrie microfilosofie, evident.

A început ca un experiment. Tot răul spre bine: constrângerea la 140 de caractere s-a dovedit chiar benefică, fiindcă Julian a observat că ideile interesante şi clare sunt destul de scurte. În loc de o lălăială de o pagină, mai bine un gând sprinţar de un rând, zic eu (acum un an - ce repede trece timpul!- găsisem micro-story-urile).

Şi uite aşa a apărut o micro-oază de micro-filosofie în twitter-eală. Dacă credeaţi până acum că filosofia înseamnă doar cărţi grele, de minimum jumătate de kg, sau discuţii cu oameni încercănaţi de gânduri, iată că bate un vânt proaspăt, cu aforismele lui Baggini.

Mostre din Twitter-ul domnului Baggini:
● It is good to appreciate every moment, but doing so doesn't make you good.

● Some arses are so big and fat that the temptation to kick them is almost irresistible. (I'm talking metaphorically of course!)

● If happiness is something we can learn and is under our control, then the unhappy are not unfortunate, they're negligent.

● Just because something is not black and white, it doesn't mean all shades of grey are equal. “Everyone lies” but not as much or as deviously

● You have to accept you are not in complete control of your life; you don't have to accept others controlling it for you.

● A full life is a meaningful life, but it is not meaning alone which make it full. Meaning is necessary but not sufficient for a good life.

Pe lângă aforismele lansate în valurile netului, Julian Baggini a scris o carte în toamna anului trecut. Pentru acurateţe, să spun că a recidivat. Dintre titlurile amuzante amintesc doar două : The Duck That Won the Lottery and 99 Other Bad Arguments (Granta, 2008) şi The Pig That Wants to be Eaten: And Ninety-nine Other Thought Experiments (Granta, 2005).

Dar să revin la cartea lui cea mai recentă: Should You Judge This Book By Its Cover? examinează 100 de proverbe şi zicători pe care oamenii le folosesc frecvent în vorbire. Cum pentru un proverb există un altul care îl contrazice, înseamnă că fiecare conţine un adevăr parţial. Şi te stimulează să gândeşti mai departe.

Clipul de prezentare (cu filosoful Baggini în rolul principal) e tare simpatic.

Să închid cercul: You can’t teach an old dog new tricks (pe româneşte: calul bătrân nu se mai învaţă la buiestru) dar it’s never too late to learn!

...Mi-ar plăcea să găsesc şi în limba română o asemenea carte.

Zi de marmotă şi de urs

2010-02-02T18:53:00.001+02:00

Phil, o marmotă îndesată ca toate marmotele, a ieşit azi să adulmece aerul din Punxsutawney (Pennsylvania). Phil şi-a văzut umbra şi a lămurit astfel onor adunarea din jur că frigul va continua.

Tradiţia spune că dacă Phil îşi vede umbra de Groundhog Day (2 februarie), atunci urmează grade puţine în următoarele şase săptămâni. Dacă umbra nu există, atunci vremea va fi mai blândă. Din 1887 încoace, strămoşii lui Phil ies pe 2 februarie să clarifice cum va fi vremea, aşa că ar trebui să îi credem pe cuvânt.

Un video de azi, pentru neîncrezători :

Moment de mândrie naţională: păi noi avem Ziua Ursului ! O zi neaoşă, numită şi Martinul cel Mare. Se spune că azi (2 februarie) ursul iese din bârlog. Dacă afară este soare şi îşi vede umbra, el se duce înapoi, la culcare, fiindcă iarna va mai ţine 40 de zile. Când nu îşi poate admira umbra, carpatinul se înviorează brusc şi începe să îşi stabilească treburile, dând semn că vremea frumoasă e prin apropiere.

Phil versus Moş Martin. Pe carpatin nu l-a filmat nimeni azi, aşa că trebuie să mă mulţumesc cu predicţia lui Phil.

Când afară este zăpadă, oamenii…

2010-01-10T19:22:00.007+02:00

(poza lui Megaman)

- stau cu nasul lipit de geam şi admiră peisajul rece, în timp de soba duduie (sau caloriferele transportă cu generozitate agentul termic);

- ies să audă scârţâitul zăpezii sub cizme, apoi…

- fac un om de zăpadă ; dacă vorbim de oameni-englezi, atunci moşul de nea se înalţă la peste 5 metri şi este cel mai înalt din UK ; el poartă numele de Megaman şi este construit în Rossendale (Lancashire) de pompierul Jan Czugalinski ; nu doar că lumea a făcut ochii mari de uimire dar Megaman (lungite-i fie zilele) a avut un scop nobil : a reuşit să strângă în trei zile vreo 1 500 de lire sterline pentru serviciul de urgenţă North West Air Ambulance.

- stau la coadă ; în cazul oamenilor-pensionari-englezi, coada ţine peste noapte şi este hazlie, în pofida temperaturii câinoase (-5 grade Celsius); înfofoliţi în haine şi pături, cu saci de dormit, scaune şi glume, ei s-au încolonat disciplinaţi ca să îşi asigure un loc la închirierea de căsuţe pe Avon Beach, Dorset ; căsuţele sunt la mare căutare pentru perioada aprilie-septembrie iar coada în această zonă reprezintă deja o tradiţie anuală.

- pot dobândi un premiu de la Royal Society of Chemistry dacă demonstrează că pe zăpada nemiloasă care a lovit Anglia au avut curajul să ajungă la muncă; dacă au dovedit altruism faţă de concetăţeni, cu atât mai bine:
“The Royal Society of Chemistry is inviting accounts and pictures, if possible, of people who have fought their way through to, or from, their workplaces undeterred by deteriorating weather and transportation.
Those who have stopped to aid others will get special consideration.
Evidence demonstrating pluck, selflessness, and patience can be sent as emails, letters and images, still or moving. Closing date is 21 January 2010.”

- merg la pantomimă; din cauza zăpezii, doar câţiva spectatori au reuşit să ajungă la sala de 350 de locuri a teatrului Carriageworks din Leeds; dar show must go on ! Spectacolul s-a ţinut în faţa a patru adulţi şi cinci copii, absolut toţi spectatorii fiind entuziasmaţi de “Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.

Arta de a sta de vorbă

2010-01-06T16:00:00.005+02:00

(sursa foto)

Există o reţetă a unei conversaţii bune? A conversa adică a sta la taclale, a sporovăi etc. Fără un scop anume.

Daniel Menaker şi-a lansat în aceste zile cartea A Good Talk: The Story and Skill of Conversation. Cred că omul se pricepe la cuvinte, doar a lucrat ani în şir la Random House şi la The New Yorker - unde a publicat scriitori necunoscuţi la acea vreme, precum Jennifer Egan ori Michael Cunningham.

Cartea lui încearcă să sărbătorească arta de a sta de vorbă. Cândva era o artă la mare căutare dar trebuie să recunosc: mailul, messengerul, twitterul şi alte minuni moderne au cam detronat-o.

Unii oameni se nasc cu elocvenţă, alţii o dobândesc dacă o caută; unii sunt plictisitori când enunţă lucruri altminteri importante, pe alţii i-ai asculta oricând vorbind despre orice fleac ; unii se exprimă mai bine în scris decât la un taifas etc. Mie mi s-a întâmplat să casc discret după o cantitate prea mare de vorbe deşertate tip fluviu în urechile mele. Sau să mi se împăienjenească ochii după ce interlocutoarea făcea, pe nerăsuflate, zeci de salturi sprinţare de la un subiect la altul, împănate cu consideraţii asupra vieţii, în timp ce eu de abia apucam să strecor câte un « Daaa ? » în pauza ei de respiraţie.

Daniel Menaker nu a scris un self help book dar nici o lucrare ştiinţifică, pentru lingvişti. Cartea se situează la graniţă, fiindcă e ambalată în umor. Vorbeşte despre etapele unei conversaţii(intră un pic în pragmatică), prezintă şi o scurtă istorie dar relatează şi situaţii comice ori dileme. Cât de bine încasezi o glumă ? Şi dacă nu e o glumă, ci o mică răutate, cum reacţionezi ? Şi tot aşa.

Tot el precizează: "absence of direct utility" este regula pentru conversaţie. "If it is all immediate usefulness, then we call it trigonometry class or a conference call or 'This Old House.' "

Am descoperit cartea lui Menaker şi la o librărie de la noi.

Eu zic că o conversaţie bună este ca un ping-pong; nu pot rezista la un monolog neîntrerupt.

Chiar aşa! Leapşa!
1. Când ai o conversaţie interesantă?

2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?

Către White Noise, Capricornk13, Danangib, Ionela, Coryamor.

Şi bineînţeles: cine doreşte, să poftească.

Cântece care anulează geografia

2010-01-03T12:34:00.007+02:00

(sursa foto)

Câţiva artişti din colţurile lumii s-au adunat să cânte împreună. Deşi au rămas acasă, au reuşit – din SUA până în Rusia, trecând prin Africa şi India, melodia continuă.

Un grup de idealişti demonstrează cuminte că muzica anulează geografia ori diferenţele culturale.

Proiectul lor - Playing for Change.

Pentru cine vrea să ia un banner şi să spună lumii despre ei – aici.

El pueblo en el que nunca pasa nada

2010-01-02T19:40:00.010+02:00

(surse foto)

La inevitabila întrebare „Ce mai faci?”, politicos este să răspunzi scurt: „Bine, mulţumesc”. Nu are rost să îţi împovărezi interlocutorul cu toate amănuntele zilei sau, mai rău, cu tristeţi; există o excepţie: când vorbeşti cu un prieten apropiat (what are friends for, nu-i aşa?).

Cineva răspundea: „Slavă Domnului, monoton” şi în acest caz „monoton” avea valenţa lui „la adăpost de surprize neplăcute sau de nenorociri”. Cuvântul monoton aducea cu sine o umbrelă mare care ocrotea de ploi sau de arsuri toride.

Din întâmplare am dat peste o posibilă destinaţie pentru 2010, numai bună să anuleze extremele. Se numeşte Miravete de la Sierra şi este cunoscută şi ca « satul în care nu se întâmplă niciodată nimic ».

Iată că undeva există linişte şi parcă nici picior de criză. Se află în provincia spaniolă Teruel (Aragon) şi legenda spune că numără numai 12 suflete. O biserică, un soare, cărămiziul stins al caselor, străduţe pe care nu a călcat vreo roată de maşină… Aşa sunt toate parcă de la începutul lumii iar timpul curge cu altă măsură.

Să ne ocupăm şi de latura practică : turistul găseşte loc de cazare în Casa de la cura, clădire din secolul al XVI-lea (25 euro de persoană) sau în unul din cele două apartamente din Casa rural, cu vedere spre râu (53 de euro pentru 2 persoane, 84 pentru patru persoane).

Să nu uit: cum se ajunge în Miravete de la Sierra, de pe aeroporturile spaniole ; as easy as a pie…

Dacă vă vine greu să credeţi că mai există locuri fără zarvă comercială, fără zeci/sute de turişti în goană, scânteind din aparatele de fotografiat pentru foldere cu amintiri, daţi o raită prin Miravete de la Sierra aflată la un clic depărtare. Pe mine m-a încântat.

Câteva zile în pace, o paranteză de la treburi … avea dreptate Jerome K. Jerome: „E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nici o scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie şi încă una foarte istovitoare. ”

Închei hoinăreala virtuală cu puţin dans tradiţional aragonez: jota.

Şi la anul...

2009-12-31T15:59:00.004+02:00

(sursa foto)

Aici o să ne găsim. Chiar dacă în ultima vreme acest blog a cam intrat în paragină (aici îmi pun în cap cantitatea cuvenită de cenuşă), o să îl plivesc, promit!

Celor care trec pe aici - le trimit un şir de gânduri bune şi le doresc să aibă chef de scris şi de citit dar şi elan de stat la taclale cu oamenii.

Celor cărora le citesc blogurile - le mulţumesc fiindcă astfel mai aflu câte ceva (scris în manieră personală) din lumea asta mare.

M-am gândit, când am început blogul, că are rostul unui semn de carte – găseşti ce te-a surprins, ce ţi-a plăcut şi fărâme de care vrei să îţi aminteşti. Sunt încântată să trec şi prin semnele de carte ale altor oameni, nu îi cunosc dar îi simt prieteni fiindcă îmi place ce scriu şi cum scriu.

Vorba lungă, sărăcia omului. Nu prea gust bilanţurile, ci începuturile. Ne vedem (în scris) în 2010!
La mulţi ani!
Cu drag.

Geanta din carte

2009-12-20T13:51:00.005+02:00

(surse foto)

De obicei o carte intră într-o geantă, dar dacă geanta ar fi de fapt o carte?

Să spunem că cineva aruncă o carte; are coperta de toată frumuseţea: cartonată sau de vinilin, în culori îmbietoare…e păcat sa nu o foloseşti…

Iată cum Jane Eyre sau De veghe în lanul de secară pot completa cu nonşalanţă o ţinută feminină etc etc.

Mai multe modele aici, demonstrând un rol funcţional.

Iar aici, genţi care doar seamănă cu o copertă de carte (sunt create de o artistă).

O casă caldă

2009-12-20T12:35:00.001+02:00

În vechime, când îţi era frig iarna, afară, dacă întrai într-un grajd cu vaci, te încălzeai.
În 2009: vacile încălzesc chiar şi locuinţele.

O fermă din Olanda, cu vreo 200 de vaci, furnizează încălzire pentru aproape 100 de case nou-nouţe. Traseul este simplu şi prietenos cu mediul: bălegar-biogaz-electricitate-cădură. În privinţa resurselor alternative de energie, olandezii au depăşit faza teoretizării.

Reportajul se termină într-o casă. Copiii explică (după o logică a copiilor) de ce, deşi au căldură în casă, nu miroase a bălegar: au pus parfum în el :)

Mituri medicale demontate

2009-12-11T17:10:00.006+02:00

- dacă îţi trozneşti degetele, faci artrită
- dacă înghiţi gumă de mestecat, îţi rămâne lipită în stomac
- dacă citeşti la lumină slabă, îţi strici vederea
- câinii cu păr scurt nu afectează persoanele alergice
- când îi apar dinţii, bebeluşul face febră
- ai nevoie de 8 pahare cu apă zilnic
- dacă mănânci noaptea, te îngraşi
- dacă scapi mâncare pe jos şi o iei într-un interval mai mic de cinci secunde, nu se contaminează cu bacterii

…şi multe alte mituri sunt demontate de doi medici, Aaron Carroll şi Rachel Vreeman. Ei au scris în acest scop cartea Don't Swallow Your Gum: Myths, Half Truths And Outright Lies About Your Body and Health.

Un interviu (audio) cu cei doi doctori, despre adevărat şi fals în ce ştie sau crede lumea.

Aici, exemple din cartea lor

şi alte câteva extrase.

Începuturi celebre şi cărţi bune

2009-12-11T15:35:00.003+02:00

(sursa foto)

O carte bună o cunoşti de la primele cuvinte. O carte care a rezistat timpului ajungi să o deosebeşti de celelalte după începutul său. E ca şi cum ai privi la o fotografie veche şi distingi chipuri familiare.

„Spune-mi Ishmael“ - Call me Ishmael. E clar: Moby Dick, Herman Melville.

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.”
It is a truth universally acknowledged that a single man in possession of a good fortune must be in want of a wife. Vorbim de Mândrie şi prejudecată, Jane Austen.

„Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi, era epoca înţelepciunii, epoca neroziei…”
It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness.. – Dickens, fără îndoială. Poveste despre două oraşe.

„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” – Anna Karenina, Tolstoi

„Toţi copiii cresc mari, în afară de unul.” - All children, except one, grow up. Iată-l şi pe Peter Pan (JM Barrie).

Cineva s-a gândit să adune începuturile celebre într-un site. Vă invit să intraţi şi să vă descoperiţi/votaţi favoritele.

Mă gândesc că sutele de citate de aici au şi o altă valoare: mic îndreptar pentru cărţi bune.

Irlanda în doză mică

2009-11-30T00:24:00.009+02:00

Am văzut oameni care îşi iubesc locurile. Oameni încântaţi să te audă că îţi este bine la ei, ca răspuns la întrebarea care ţâşneşte în primele secunde: „Îţi place aici?”. Sunt bucuroşi să îţi dea sfaturi despre ce ar trebui să vadă ochii unui turist ori să te ajute dacă te încurci spre o destinaţie.
Răspunsul pe care l-am avut imediat a fost doar afirmativ, şi nu din complezenţă. Da, îmi place aici („aici” a devenit „acolo” la ora când scriu aceste rânduri).

Am găsit Irlanda ca pe un loc cu mult firesc, garnisit cu prietenie şi umor spontan. Nu te pierzi ca într-o mare impersonală. Politeţe prezentă dar nu ţeapănă. Nu îţi trebuie mult ca să sesizezi căldura şi vioiciunea oamenilor. Tonici, fără să se încurce în meditaţii inutile ori în vreo amărăciune istorică.

Am văzut doamne în vârstă care îşi luau micul dejun în cafenea, la taclale. Am văzut domni cu ani mulţi în spate, care se adună într-o cârciumă să stea de vorbă ca într-o mare familie. Nu am întâlnit oameni morocănoşi şi nu am auzit văicăreli pricinuite de omniprezenta criză economică. Ei râd de câte ori au prilejul sau măcar zâmbesc. Şi merg înainte, fără a se împiedica de trecut.

Irlanda în doză mică, precum spuneam în titlu. Câteva zile care m-au făcut să vreau să mai vin şi să mă pierd în vreo aşezare mică - o ţară o simţi mult mai bine în afara capitalei ei. Să stau în câte o cafenea citind ziarul local şi privind pe geam trecătorii, apoi să tropăi prin orăşelul/sătucul respectiv, în adunare de „boabe de sticlă” – imagini bune de pus într-o cutiuţă căreia îi ridici capacul peste ani. Să îmi clătesc ochii cu acel verde care e la el acasă şi să iau cu mine un pic din veselia oamenilor.

E posibil să îţi placă mult o ţară, înainte să o vezi, numai din citit şi din privit poze? În cazul meu, da. Acum, după Dublin şi ceva împrejurimi, pot spune că vreau să revin, la fel de mult cum am vrut să pun piciorul prin locurile acelea. Mi s-a spus că sudul Irlandei este încântător. Şi îi cred pe cuvânt :).

Un pic de irish în variantă muzicală:

The Dubliners - I'm a Rover
Asculta mai multe audio Muzica

ENYA
Asculta mai multe audio Muzica

De la pianul de ciment la oaia perfectă

2009-11-24T08:50:00.003+02:00

(sursa foto)

"Greşeala şi eşecul sunt preţul inevitabil pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a gândi cu capul nostru, de a nu ne mulţumi să repetăm cele spuse de alţii. Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativa personală şi de aici la descoperire şi la invenţie. Mai mult, numărul eşecurilor este, de obicei, mult mai mare decat cel al reuşitelor."

Am început cu acest citat din Solomon Marcus, pentru că a scris esenţialul despre greşeli şi eşecuri.

Marii inventatori sunt oameni care au ieşit din rutină şi au mers către iniţiativa personală: Leonardo da Vinci, James Watt, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Nikola Tesla.

Dar pe drum pândesc şi eşecurile de care vorbea Solomon Marcus.

Aplicaţie concretă: Judy Wearing a contabilizat câteva nereuşite ale inventatorilor celebri, în cartea sa Edison's Concrete Piano.

Să ne distrăm un pic, aşadar:

Leonardo da Vinci a încercat să născocească încălţări de mers pe apă.

James Watt a inventat o ciudăţenie de maşinărie pentru inhalat aer cu virtuţi terapeutice, care de fapt era destul de nociv.

Thomas Edison a creat pianul de ciment şi se mai gândea la un aparat de vorbit cu defuncţii :)

Alexander Graham Bell în căutarea oii perfecte – el a încercat să obţină o oaie cu şase mamele, mai productivă la capitolul lapte şi care să hrănească astfel mai mulţi miei.

Nikola Tesla a inventat aparatul de făcut cutremur, reuşind să provoace panică în departamentul pompierilor, aflat deasupra laboratorului său.

"Învăţarea, gândirea personală, creativitatea presupun o punere concomitentă în mişcare a libertăţii de întrebare şi de căutare, a dreptului de a greşi şi de a eşua, a practicii ludice şi a spiritului critic."

Tot Solomon Marcus.

Concluzia mea : să nu ne judecăm prea aspru pentru greşeli :)

Nadia Comăneci: primul 10 din gimnastică

2009-11-12T11:51:00.004+02:00

În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, o fată zâmbea rar. Avea 14 ani şi ceva, făcea gimnastică de la şase ani şi trata sportul cu concentrarea unui adult.

Fata a învins tabela de marcaj, care până atunci nu mai arătase vreodată nota zece. Nadia Comăneci. România. Primul zece din istoria gimnasticii. Era un zece rotuuund şi tare frumos pentru ochii oricărui român.

În 1979 a participat la Campionatele Mondiale (SUA), recuperată faţă de anul anterior, în care adăugase câteva kilograme (divorţul părinţilor şi decizia Federaţiei ca soţii Karolyi să nu o mai antreneze, în 1978, avuseseră acest efect).
În 1979 a revenit la Deva, la antrenamentele cu soţii Karolyi. A ajuns într-o formă bună pentru a lua parte la competiţie.
Chiar în timpul Campionatelor, a făcut o infecţie la mână dar a plecat din spital, a strâns din dinţi şi şi-a executat exeriţiul la bârnă. A luat 9.95.

După aceea, toţi copiii ştiau de Nadia Comăneci iar fetiţele se legănau atârnate de bara de bătut covoare, într-un concurs imaginar improvizat aproape zilnic.

Dacă întrebi un străin despre România, cel mai probabil va face o conexiune nefericită (Ceauşescu) şi una fericită: Nadia Comăneci. Pentru cea de-a doua alăturare, Nadia merită tot respectul.

Astăzi împlineşte 48 de ani. La mulţi ani!

Maşinărie de făcut propoziţii interesante

2009-11-11T16:32:00.002+02:00

The illusion of the image opens a space for the invention of consumption.

Eeee?.. Mie îmi place cum sună. Şi nici nu am făcut mari eforturi ca să creez această propoziţie.

Vreau să elimin din start orice suspiciune de genialitate sau de snobism, aşadar mă grăbesc să fac dezvăluiri.

Am apăsat pe un buton. Nu al inspiraţiei, ci al netului.

Vă invit să purcedeţi la Make Your Own Academic Sentence. Vă alegeţi câteva cuvinte dintr-o listă, apăsaţi pe Write It şi gata. Puteţi rearanja cuvintele apăsând ulterior pe Edit It.

Iese o propoziţie deşteaptă sau măcar interesantă, numai bună de titlu de articol :)
Sau ar putea fi un vers din angoasele postmodernismului... Câteva cuvinte, câteva Write It-uri şi iaca poezia!

Gheorghe Dinică

2009-11-11T12:30:00.007+02:00

(sursa foto)

Spunea Gheorghe Dinică:

“Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.”
(…)
“Nu sunt filosof, dar văd excesul de sexualitate dusă până la scârbă, dorinţa de a arăta urâtul şi murdarul din viaţă, toate aceste lucruri de care sunt pline ziarele. Vine iarna acum şi văd o fată în chiloţei care prezintă vremea. Nu are nici o legătură una cu alta, însă e o boală, nu e rău să vezi o pulpiţă, ceva, dar e prea mult... “ (interviu din 2003)

“Zic: "De ce fugiţi mă?" Şi îmi mai strigă: "în nemernicia mea!" Păi, cum nu! N-am maşină, merg numai pe jos. Ce aud eu... “ (interviu din 2004)

Eu cred că ar fi fost stânjenit de atenţia fulgerătoare pe care i-o acordă lumea în aceste zile. Nici titlurile nu îl atrăgeau. "Diplomele sunt mai mult ca să se joace pisica cu ele prin casă" spunea. Putea să aibă multe momente de sarcasm dar îl trăda privirea, care îi rămânea caldă.

Era obişnuit cu o doză de curtoazie din partea publicului dar o primea cu rezerva celui care rămâne modest.

Un actor strălucitor. Replicile lui din filme...de la “Nu trageţi, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” până la fraza din Filantropica, “Mâna întinsă care nu spune o poveste… nu primeşte nimic”... şi astăzi le aud rostite de oameni, în împrejurări care cer un zâmbet.

Când cobora de pe scenă, căuta simplitatea şi prieteni cu care să împartă viaţa. Îmi amintesc de o expresie care cred că i-ar fi plăcut. „A descânta vinul”. E o mare artă. Se întâmplă atunci când vinul nu te bea pe tine (o altă vorbă veche), ci tu îl bei pe el. Îl sorbi pe îndelete şi te aduni cu prietenii din plăcerea de a vorbi (de aici vine „a descânta”). Dinică făcea parte dintre cei care ştiau să preţuiască prietenia şi viaţa.

Despre anii petrecuţi lângă Gheorghe Dinică vorbeşte Gabriela, soţia lui (aici, un interviu din 2007).

GHEORGHE DINICA - COLAJ PETRECERE
Asculta mai multe audio Muzica

Pe 1 ianuarie ar fi împlinit 76 de ani.

Premiu literar pentru fragment

2009-10-31T00:13:00.007+02:00

The more, the merrier! Ca şi cum nu ar fi existat destule premii literare pe lumea asta largă, National Academy of Writing (cursuri postgraduate ţinute la Birmingham City University Schoool of English de către scriitori care te învaţă cum să emiţi ceva literar) lansează Good Writing Awards.

Cursurile de mai sus mi se par oportune dacă eşti în posesia unei înclinaţii către literatură. La urma-urmei scrisul se poate învăţa, cu reţetă, ca o mâncare care iese gustoasă după a şaptea încercare, lacrimi şi cratiţe fumegând. Se adaugă o ploaie de entuziasm creator într-un moment zen, şi astfel soseşte pe lume o povestire, dacă nu cumva chiar o carte care merită citită.

Noutatea interesantă de la Good Writing Awards: se aşteaptă nominalizări de la publicul cititor (din UK), nu de după ochelari de critici mai mult sau mai puţin încruntaţi. Nu ştiu de ce îmi imaginez acum că un critic literar are o privire aspră în majoritatea timpului său liber sau o mină de suferind; sper ca e absurd. Criticii pot să fie oameni solari şi bon viveur-i.

Profesioniştii apar şi ei dar de abia în juriul care va decide câştigătorii.

O noutate şi mai interesantă: nu se cere o carte întreagă de nominalizat, ci un fragment (între 100 şi 1000 de cuvinte). De ce? "Because good writing ought to be able to demonstrate its quality in less than 1,000 words" explică site-ul. Asta îmi place, fiindcă întotdeauna am detestat „beţia de cuvinte” (trăiască nenea Maiorescu, sireacul). Nu mai am răbdare, timp, toleranţă să parcurg ceva diluat şi să mă căznesc să justific de ce autorul a simţit nevoia să se exprime în patru pagini în loc de una. A se înlocui „pagini” cu „paragrafe” atunci când apare o zi ticsită.

Trăiască fragmentul! Salut pe această cale apariţia Good Writing Awards. Şi mă opresc aici, încântată de descoperire, şi atentă să nu lungesc inutil articolul.

Biserică englezească pentru japonezi

2009-10-25T20:32:00.007+02:00

(biserica din bloc)

Ce se află la etajele 21-22 ale unui zgârie-nori din Osaka? O biserică tipic englezească, venită din îndepărtatul Herefordshire, îşi înalţă cu mândrie turla.

Încă o dată rămân mirată de minunăţiile pe care le fac japonezii – da, oamenii aceia micuţi, zâmbitori şi harnici, pe care îi întâlneşti în străinătate, cu aparatele foto pregătite de atac cultural.

S-a întâmplat ca nişte japonezi să hoinărească prin Herefordshire şi să treacă pe lângă All Saints’Church din Brockhampton. Dragoste la prima vedere cu arhitectura veche şi cu peisajul rural. Dacă mă gândesc bine, valea râului Wye (unde se află Brockhampton) este prielnică pentru stări meditative. Scurt moment poetic: O sylvan Wye! thou wanderer thro' the woods,/ How often has my spirit turned to thee! spunea romanticul William Wordsworth.

Dar japonezii-turişti au reuşit să se smulgă din contemplare şi să scrie parohului (ce bine e sa ai site la biserică...). Ca să ducă acasă o fărâmă de Anglia, au obţinut permisiunea să construiască sora geamănă a lui All Saints. Toate detaliile, de la vitralii până la imperfecţiunile din piatră, au fost copiate cu meticulozitate japoneză şi cu laserul care nu dă greş.

În ultima vreme tinerii niponi au prins gustul căsătoriilor oficiate în biserici occidentale. Ca orice modă, are adepţii ei fermi, care sunt nevoiţi să călătorească în străinătate pentru o biserică vestică. Iată explicaţia mai pragmatică a colţului de Anglie răsărit în blocul turn din estul îndepărtat.

Acum, în blocul-turn-hotel din Osaka, la etajul 21, mirii vor găsi o biserică, studiouri foto, restaurant iar la etajul 22 vor intra în apartamentele nupţiale aferente.

Şi totul de la nişte turişti cu ochiul ager...

Roman scoţian pe Twitter

2009-10-24T21:39:00.004+03:00

(sursa foto)

I am Connor MacLeod of the Clan MacLeod. I was born in 1518 in the village of Glenfinnan on the shores of Loch Shiel. And I am immortal.
Astfel glăsuia Christopher Lambert în Nemuritorul, cu peste 20 de ani în urmă. Paranteză – mi-a plăcut enorm filmul, la vremea lui. Închid paranteza.

Peste ani. 2009. Un alt clan scoţian, MacKenzie pe numele său, va fi privit de ochi internaţionali. Povestea este spusă de ultimul urmaş al clanului şi începe astfel: He was my father, that’s all, and I was elsewhere at the time of his passing.

Aceasta este fraza de deschidere a romanului MacKenzie's Issue, care dospeşte în timp real. Pentru că apare pe Twitter.

Autorul, scoţianul Peter Urpeth, este romancier şi Writing Development Coordinator la HI-Arts (Highlands & Islands Arts Ltd). El a emis primul ciripit/tweet de roman pe 21 octombrie. A postat frazele şi pe blogul său şi aşteaptă comentarii de la cititori. Va dezvolta spontan cartea, fiindcă nu are un plan stabilit. Trimite cel puţin o frază pe zi (condiţionat fiind de cele 140 de caractere pentru Twitter).

E interesant să asişti la creşterea unui roman, nu?

Ajutor pentru scriitori

2009-10-24T21:37:00.002+03:00

Oricine are chef de scris (pentru propriul sertar sau pentru public) ar trebui să deţină un Working Writer’s Daily Planner 2010. Asistentul, întocmit de scriitori, încă nu a apărut pe piaţă ci se află în faza de precomandă. Costă aproape 14 dolari (dacă e tipărit) sau 4,95 în formă de e-book.

Am aruncat o privire la luna martie şi am descoperit o droaie de date: aniversări scriitoriceşti, conferinţe, adrese de web utile, deadline-uri pentru burse ori competiţii etc. Ba chiar mici exerciţii sau soluţii pentru câte un impas.

Cred că ar fi bun de cadou pentru cine cochetează cu scrisul.

“You see, but you do not observe”

2009-10-22T12:32:00.008+03:00

(Sherlock Holmes văzut de Sidney Paget, 1904)

Joseph Bell, chirurg şi profesor la Edinburgh University Medical School, avea un mare talent de a citi în detalii. Ori de câte ori studia împreună cu studenţii săi vreun caz, Dr Bell făcea observaţii neaşteptate. Se lega de personalitatea sau de ocupaţia pacientului, deducea toate acestea din mici amănunte (să fi fost un precursor al Dr House?).

Printre studenţii la Medicină era şi Arthur Conan Doyle. Mai târziu, ajuns medic, tânărul Doyle avea prea mult timp liber în aşteptarea pacienţilor care nu se prea înghesuiau la uşa lui. Când nu juca fotbal (ca amator şi portar în echipa locală), Doyle stătea în cabinetul său din Southsea (Portsmouth). A început să scrie dar nu fişe medicale. Pe hârtie a apărut un anumit Sherlock Holmes care, ca şi profesorul Bell, compunea omul şi din mici nuanţe insesizabile pentru un ochi neantrenat.

Din acel cabinet cam liniştit, odată cu A Study in Scarlet (Un studiu în roşu, editura Leda), în anul de graţie 1887 a ţâşnit în lume detectivul Sherlock Holmes. Cu un aer dandy, mare fumător, maestru al deducţiilor logice şi amator de mijloace ştiinţifice. Care vorbeşte cu nou cunoscutul dr Watson cam aşa:
"I have my eye on a suite in Baker Street," he said, "which would suit us down to the ground. You don't mind the smell of strong tobacco, I hope?"

Astfel avea să apară cea mai faimoasă adresă din Londra: 221B Baker Street. Şi cum imaginarul trece câteodată în real, iată că acolo avem un muzeu cât se poate de adevărat.

Sherlock Holmes este online – am onoarea să vă prezint 221 B Baker Street în stare virtuală, cu 48 de scrieri deja canonice (din 60):)

Ca să fie buchetul complet, iată scrierile lui Arthur Conan Doyle - cu şi fără Holmes. Sunt aici şi aici.

Frivolităţi confortabile

2009-10-18T22:03:00.004+03:00

(sursa foto de beans on toast)

Anumite mâncăruri îţi aduc o stare de bine (nu socotesc aici caloriile, că altfel ar trebui să vorbesc de frunze de salată sau de iaurt).

Neuropsihologii care sălăşluiesc în laboratoare, pe lângă Universitatea din Sussex, aplecaţi pe studii şi cercetări, au făcut o descoperire: când se simt oamenii minunat în timpul mesei? Ei au studiat reacţiile voluntarilor la mirosul, gustul şi culoarea mâncării. Domnul Proust e valabil şi în Anglia - unele alimente au tras după ele amintiri din copilărie.

Dacă ai în farfurie ingrediente simple şi o culoare uniformă, confortul tău sporeşte, spun specialiştii. În aceeaşi notă gastronomică: mirosul cel mai plăcut este unul clar, pe care să îl recunoşti şi în alte dăţi.

Specialiştii de care vorbeam au calculat, printr-o formulă, indicele de confort adus de mâncare. Nu aprofundez.

Importante sunt câştigătoarele:
1. fasole cu pâine prăjită (de fapt, fasolea se află PE pâinea prăjită)/ beans on toast
2. cârnaţi cu piure
3. supă de roşii
4. plăcintă cu pui şi ciuperci
5. budincă de paste cu brânză

În încheiere, am găsit o voce serafică să povestească despre „beans on toast”.

Less than 15 mins:
How To Make Baked Beans On Toast

Mă simt datoare să iau în discuţie şi contextul cultural - britanicii au dreptul să poftească la cele de mai sus şi să intre într-o stare de bine, că doar au crescut cu ele.
La noi, în top s-ar afla (musai) sărmăluţele şi salata de boeuf, nelipsite din meniu la orice mare adunare gastronomică de familie. Oare ar intra şi mămăliguţa cu brânză? Încă nu m-am decis – e nevoie de un studiu...

Cadou Kurt Vonnegut

2009-10-17T12:27:00.008+03:00

(sursa foto)

Never say never. Sau în traducere românească (pentru informaţia ce urmează): credeaţi că că aţi citit tot ce a scris Kurt Vonnegut?

Ei bine, veţi avea parte de o surpriză. Ea se numeşte Look at the Birdie, adică o culegere de 14 povestiri nepublicate până acum. Se lansează în curând, pe 20 octombrie.

Până atunci am descoperit că netul, pe lângă faptul că este mare, dă dovadă de generozitate - ne oferă două povestiri. Cadou (sau gratis, pentru spiritele mai pragmatice).

Adresele cumsecade pentru citit:
Look at the Birdie (precum titlul cărţii)
şi
Shout About It from the Housetops

Celelalte short-story-uri din cuprins se numesc
Hello, Red
The Petrified Ants
Confido
FUBAR
Ed Luby's Key Club
A Song for Selma
Hall of Mirrors
The Nice Little People
Little Drops of Water
The Honor of a Newsboy
King and Queen of the Universe
The Good Explainer

Cuvinte/expresii enervante

2009-10-11T12:25:00.005+03:00

Un sondaj recent arată că pe americani îi enervează cel mai mult cuvântul “whatever”. Aproape jumătate din cei intervievaţi s-au arătat iritaţi de el. Pe locul doi apare expresia “you know”. Bronzul îl ia “it is what it is”.

Pe de altă parte (oare şi asta o fi o expresie enervantă?!) locuitorii din UK se pronunţaseră deja, în noiembrie ce a trecut. Un snop de expresii se află mai jos. La auzul lor, englezii îşi pierd simţitor din calmul proverbial:
1 - At the end of the day
2 - Fairly unique
3 - I personally
4 - At this moment in time
5 - With all due respect
6 - Absolutely
7 - It's a nightmare
8 - Shouldn't of
9 - 24/7
10 - It's not rocket science

Pentru limba română, aş face un top personal :

Poate (auzit când aştepţi un răspuns clar, de tip Da sau Nu)
Nu ştiu/ cu varianta Să vedem (auzit când ai nevoie de clarificări sau de o decizie a cuiva)
Asta e/ Asta-i viaţa (eventual acompaniat de un oftat, pentru a arăta o resemnare mioritică)
Frateeee (folosit cu accent manelistic)

Şi uite că acum mi s-a arătat să transform totul într-o leapşă!

Ce cuvinte/expresii din limba română vă enervează?

Întrebarea merge către:

Urmuz
Kat
Capricornk13
Veronica
Suzi

Şi către oricine vrea să o preia. Şi să o dea mai departe.

Herta Müller, fragmente

2009-10-11T09:49:00.005+03:00

1. Fiindcă valul internaţional al Nobelului a măturat tot în aceste zile, am trecut cu vederea că Herta Müller se află printre finaliştii de la Deutscher Buchpreis/ German Book Prize 2009 (lista se anunţase încă de la jumătatea lunii septembrie). Numele câştigătorului îl vom afla mâine.

Börsenverein des Deutschen Buchhandels Stifung/ Foundation of the German Publishers & Booksellers Association acordă premiul în fiecare an, cu puţin timp înainte de Târgul de carte de la Frankfurt.

Cartea care a adus-o printre finalişti se numeşte Atemschaukel (în engleză - Everything I Own I Carry with Me).

Un fragment din roman, aici, tradus în limba engleză. Herta Müller realizase o serie de interviuri cu poetul Oskar Pastior , care trecuse prin ororile lagărului sovietic. Cartea se bazează pe aceste interviuri şi vorbeşte depre etnicii germani deportaţi în Uniunea Sovietică după cel de-al doilea război mondial.

2. Herta Müller poetă. Câteva din versurile sale, citite chiar de către autoare (cinci poezii sunt în limba română.

3. La această adresă se găseşte varianta în engleză a unui articol scris de Herta Müller şi publicat în Die Zeit în iulie 2009. Autoarea vizitase România în primăvară iar prezentul îi prilejuieşte şi o întoarcere în timp (povesteşte aici câteva episoade din prezent, în paralel cu secvenţe având ingredientele umilitoare şi terifiante ale traiului ante-1989).

Nobel pentru Literatură 2009 – Herta Müller

2009-10-08T21:15:00.010+03:00

(sursa foto)

La ora când scriu, cred că tot globul ştie cine a câştigat premiul Nobel pentru literatură.

Herta Müller urcase spectaculos azi în topul preferinţelor de la Ladbrokes. Cu doar câteva ore înainte de anunţul oficial, era cot la cot cu Amos Oz.

Un pic după ora 14 (ora României) a ţâşnit vestea: "The Nobel Prize in Literature goes to Herta Müller."

Scriitoarea a publicat în limba română: Animalul inimii, Regele se-nclină şi ucide, volumul de versuri Este sau nu este Ion, (toate la Polirom), volumul de poezie În coc locuieşte o damă (editura Vinea, 2006), romanul Încă de pe atunci Vulpea era Vînătorul (editura Univers, 1995).

Cele mai multe din cărţile ei sunt scrise în limba germană. Germania a devenit ţara de adopţie încă din 1987, când Herta Müller, persecutată politic, a reuşit să plece din România. Un material bine documentat - aici.

În 2003, autoarea spunea: "Dar limba română participă la limba germană în care scriu. Pentru că eu nu pot să despart în capul meu ce am dintr-o limbă şi din cealaltă. Sunt lucruri trăite, sunt imagini amintite şi limbile se amestecă. Nu pot să împart viaţa în două limbi, nu funcţionează aşa, n-are rost şi nici nu vreau."
Restul interviului – aici.

Este pentru a treia oară când Germania o propune pe Herta Müller la Nobel (a mai fost nominalizată în 1999 şi anul trecut).

Îmi pare bine că în acest an văd pe site-ul Nobel: Herta Müller, Germany, b. 1953
(in Nitzkydorf, Banat, Romania).

E suficient ca să mă încânte că am fost martora unui moment de istorie: prima scriitoare născută în România ia premiul Nobel.

Later edit:
De ce i s-a acordat Nobelul? Un interviu de azi cu profesorul Peter Englund, secretarul Academiei Suedeze (cel care a făcut anunţul).

Muşatisme pentru oricând

2009-10-04T14:50:00.006+03:00

(sursa foto)

Vio mi-a adus aminte astăzi de o carte care a fost un adevărat deliciu pentru mine. Am găsit-o la Bookfest dar apăruse încă din 2003 (la Editura Coresi), când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Tudor Muşatescu.

Se numeşte Doresc ca micili mele rânduleţe… şi conţine schiţe, scrisorele/rânduleţe şi mult umor, care ţâşneşte la vreo întorsătură de frază ori din "aura" unui cuvânt. O recomand. Mai ales într-o zi ploioasă.

Şi câteva Muşatisme:

Nu plânge fără motiv. Şi mai ales, nu plânge când ai motive.
Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa.
Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.
Adevăraţii cai de cursă nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sângele în mişcare.
Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate.
Cele mai obositoare zile sunt cele în care nu ai nimic de făcut.
Mătreaţa n-are nici o legătură cu inteligenţa, deşi e tot o chestie de cap.
Nu poţi să baţi un om care râde. Pe unul care rânjeşte, da.
Viitorul te trage de mână şi trecutul, de mânecă.

Favorit la Nobel: Amos Oz

2009-10-03T11:12:00.007+03:00

(sursa foto)

Lumea spune că israelianul Amos Oz va fi numele anunţat pe 8 octombrie (Premiul Nobel pentru Literatură). Locul al doilea (ca şanse) îl ocupă scriitoarea algeriană Assia Djebar şi americanca Joyce Carol Oates.

E drept că şi anul trecut despre Amos Oz se spunea că va câştiga însă la final premiul a ajuns la Jean-Marie Gustave Le Clézio.

Aşa că cei care au pariat pe numele lui aşteaptă cu înfrigurare. După cum se vede din tabelul de aici (de la Ladbrokes), cu toţi scriitorii care ar avea şanse, în opinia publicului.

Cărţi ale lui Amos Oz au apărut traduse în limba română la Polirom şi la Humanitas.

LATER EDIT: Între timp, tabelul arată ceva îmbucurător: pe locul doi pe lista favoriţilor la Nobel a urcat scriitoarea Herta Müller, autoare germană de origine română.

nichita stanescu - cantec (pune si tu..)
Asculta mai multe audio Diverse

Ultimul toreador

2009-10-02T03:33:00.005+03:00

(sursa foto)

Doar trei arene, totuşi între anii '20 şi '60 aici aveau loc cele mai multe coride. Nu este vreun orăşel andaluz, ci chiar Barcelona. Lumea venea şi aclama o înfruntare veche de secole, cu un Olé colectiv în momentele spectaculoase.

Doar că între timp am trecut în secolul XXI iar naţionaliştii catalani au tot spus de corida că a fost transplantată din sud de către Franco. A fi împotriva coridei a devenit o bună ocazie să îţi arăţi cheful de separatism. Adăugaţi şi nişte grupuri de protecţie a animalelor şi rezultă o presiune destul de mare. În toată Cataluña s-au închis arenele, doar Barcelona rămăsese "pământ necucerit". E aproape sigur că parlamentul catalan va interzice pe vecie luptele cu taurii. Duminică, 27 septembrie, s-a ţinut probabil ultima coridă din istoria Barcelonei.

În acest context vine întoarcerea lui José Tomás. Presa vorbeşte de el la superlativ. Mulţimea îl iubeşte şi îl admiră. Retras de o bună bucată de vreme, ori de câte ori apare pe afiş strânge imediat mii de oameni la spectacol. Fiindcă o corida e înainte de toate un spectacol în care orice spaniol îşi arată mai întâi măiestria mişcărilor, stăpânirea de sine şi de abia în ultimul rând puterea de a supune animalul. Duminică, Plaza Monumental din Barcelona (19.000 de locuri) s-a umplut.

Şi atunci cum rămâne cu respectarea diversităţii culturale? Corida, ca şi flamenco, sunt înrădăcinate în spaniol. Final? Nu cred. Măcar în sud va rămâne. Am văzut, într-o după-amiază de vară, nişte toreadori în miniatură. Vreo zece puşti se jucau într-o arenă goală din Málaga. Unul ţinea un fel de băţ cu coarne de taur în capăt şi trecea în viteză pe lângă "toreador". Micul torero stătea falnic cu tălpile înţepenite în nisipul arenei, uşor cambrat din talie, cu fandări când "taurul" ajungea prea aproape de el. E un dans moştenit de sute de ani, care urcă în fiinţa lor şi ţine de identitatea lor.

José Tomás la ştiri.

Mărul indecis

2009-09-27T19:31:00.007+03:00

Într-o bună dimineaţă, un englez a găsit în grădina lui un măr jumătate galben, jumătate roşu. Era un Golden Delicious care şi-a făcut de cap, indecis în privinţa culorii. Arată exact ca mărul pe care mama vitregă i-l dă inocentei Alba ca Zăpada.

Ken Morrison cultivă fructe de vreo 45 de ani dar una ca asta nu a văzut. Experţii şi-au dat cu părerea că ar fi o mutaţie genetică întâlnită extrem de rar.

Citisem ştirea vineri şi constat că nu pot scăpa de ea. Capriciile merelor se manifestă indiferent de meridiane. Fiindcă azi am cumpărat mere iar printre ele am găsit unul care a ales să fie trei sferturi galben şi un sfert verde. Mărul meu (în poză) e ecologic sută la sută, după cum sugerează imperfecţiunea de lângă codiţă. Dar nu a ştiut să se coacă sau nu s-a hotărât în privinţa culorii. Ce ţi-e şi cu merele astea indecise…

Văd roşu în faţa ochilor

2009-09-27T18:54:00.007+03:00

Am întârziat nepermis de mult cu o leapşă colorată de la Antoaneta. Văd că a trecut deja... o lună?! Motive s-ar găsi cu duiumul dar nu insist. Totuşi, fiindcă mi-a plăcut ideea culorilor, pun acum roşu (că aşa mi s-a spus, tocmai din Canada).

Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor
Aici sunt pusă pe bombăneală – nu îmi place să fac liste, credeţi-mă; trec la nimereală: magnet de frigider british (magnetul, nu frigiderul), un coş de bucătărie, o ramă foto, o punguţă de catifea în care pun câteva monede şi o agăţ la vedere (de Crăciun)...

Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1.
Comentariul magnetului: când mă uit la el, am chef de Anglia. Aşa că încerc să îl ignor, în cea mai mare parte a timpului.
Comentariul coşului: când scriu aceste rânduri, mărul nu mai există.

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare.

Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte.
Păi să vedem... cred că pentru Dana merge galben, pentru Ionela – albastru iar pentru Sisiphe – verde.

Mic îndreptar de filme bune

2009-09-18T21:01:00.006+03:00

Mi-a atras atenţia un top întocmit de o doamnă, jurnalistă şi scriitoare, care publică în ziare precum The Times şi The Telegraph.
Lista se ocupă de cărţi care au devenit filme. Mai precis, de cele mai bune ecranizări, fiindcă există cărţi care au fost adaptate nu numai o dată.

Acest top ar putea fi un adevărat ghid pentru filme bune. Filme pe care poţi să le vezi de mai multe ori, de-a lungul anilor. Conţine 25 de locuri şi le voi menţiona pe primele 10. Restul se găsesc aici.

1. Marile speranţe (Charles Dickens) – filmul din 1946, cu John Mills şi Jean Simmons
2. La răscruce de vânturi (Emily Bronte) – filmul din 1939, cu Merle Oberon şi Laurence Olivier
3. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee) – filmul din 1962, cu Gregory Peck
4. Doctor Jivago (Boris Pasternak) – filmul din 1965, cu Omar Sharif şi Julie Christie
5. Ghepardul (Giuseppe Tomasi Di Lampedusa) – filmul din 1963, cu Burt Lancaster şi Claudia Cardinale
6. Tăcerea mieilor (Thomas Harris) – filmul din 1991, cu Jodie Foster şi Anthony Hopkins
7. Legături periculoase (Choderlos de Laclos) - filmul din 1988, cu Glenn Close şi John Malkovich
8. Somnul de veci (Raymond Chandler) – filmul din 1946, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall
9. 39 de trepte (John Buchan) – filmul din 1935, regia Alfred Hitchcock
10. Domnişoara Brodie în floarea vârstei (Muriel Spark) – filmul din 1969, cu Maggie Smith

În final, trailerul de la Rămăşiţele zilei (Kazuo Ishiguro) – filmul din 1993, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson (locul 20 în acest top). Hopkins are o ţinută inegalabilă şi joacă perfect. Mai e nevoie să spun că mi-a plăcut enorm cartea, deşi am citit-o după ce văzusem filmul?!

Anii '80 – luna viitoare

2009-09-18T11:24:00.004+03:00

Invazie germană la Sala Polivalentă. O să adulmecăm un strop din parfumul anilor 80, cu aromă de pop.

La Bucureşti vin Bad Boys Blue, pe 13 octombrie. În prezent formula este: John McInerney şi Carlos Ferreira. Jamaicanul Trevor Taylor (solistul de la începuturi) nu se mai află printre noi, şi nici Andrew Thomas.

Ei asigurau fundalul muzical al petrecerilor de acum 20 de ani: You're a woman, Hungry For Love, Kisses And Tears… Petreceri la care părul tapat era obligatoriu, la fel ca şi sacourile/sau bluzele cu mâneci suflecate şi umeri cu pernuţe.

Ia luaţi şi ascultaţi:

Alphaville erau alţi oaspeţi nelipsiţi de la distracţia anilor '80. Big in Japan, Forever Young, Sounds Like a Melody animau amosfera şi se dansa într-o veselie. Era unul din modurile de evadare din cenuşiul acelor ani.

Nu râdeţi de frizuri sau de haine – toate acestea erau cool în anii 80. Oamenii râdeau, flirtau şi se iubeau ca şi acum.

Câte Scufiţe Roşii sunt în lume?

2009-09-06T12:50:00.007+03:00

(sursa foto)

Oricine trece pe aici a ascultat Scufiţa Roşie, spusă de părinţi sau de doamna de la grădiniţă. Ce nu ştie multă lume (nici eu nu ştiam până acum câteva minute, mărturisesc) este că basmul există în zeci de versiuni, pe toată planeta. Dr. Jamie Tehrani, antropolog cultural, le-a studiat şi le-a descifrat.

Ne-am obişnuit să credem că Scufiţa Roşie a fost adusă de Charles Perrault, în secolul XVII, sau de Fraţii Grimm, în secolul XIX. Dar ei nu au făcut decât să producă o versiune scrisă.

Spre marea mea uimire, am aflat că rădăcinile Scufiţei Roşii se află cale de vreo 2 600 de ani în urmă. O nouă demolare a unui mit: nu doar bătrâna Europa găzduieşte această poveste. Şi la chinezi există aventurile fetiţei, doar că locul lupului este luat de tigru. Iranienii povestesc despre un băieţel care mergea la bunica etc (din considerente culturale, ar fi straniu să întâlnim o fetiţă care hoinăreşte singură). Continentul african are şi el o poveste asemănătoare cu ceea ce credeam că este unica Scufiţa Roşie.

Generaţii la rând au aflat povestea şi au dus-o mai departe. S-a mai modificat pe ici, pe colo, până să se găsească cineva să o fixeze în formă scrisă. Memoria mai joacă feste şi, în plus, fantezia omului îl împinge să mai pună şi de la el. Aşa că Scufiţa Roşie există în vreo 70 de versiuni, pe tot globul!

Şi acum, atenţie maximă: strămoşul comun ar putea fi asemănător cu cel al altei poveşti, cunoscută în lumea anglofonă drept The Wolf and the Kids – lupul care se dă drept capră ca să intre în casă, la iezi.

Păi The Wolf and the Kids apare la Fraţii Grimm (mama-capră îi lasă pe cei şapte iezi acasă, lupul cântă la uşă, ca să îi păcălească). Pentru cunoscătorii de germană: Der Wolf und die sieben jungen Geißlein.
Apare şi la ucraineni, unde capra cântă (aici în versiune internaţională):
"My kiddies own, my children dear,
Open the door, for your mother is here.
Open the door, and you'll each have a treat,
For I bring you milk which is rich and sweet."

Un fel de: „Trei iezi cucuieţi/ Uşa mamei descuieţi!”

Deci Capra cu trei iezi, culeasă de Ion Creangă, are fraţi şi surori prin Europa... Şi ar putea fi verisoară îndepărtată cu Scufiţa Roşie :)

Ufff...nici Scufiţa Roşie nu mai e ce-a fost :)

Leonard Cohen reloaded

2009-09-05T11:11:00.009+03:00

(sursa foto)

Leonard Cohen a venit iar şi fiindcă era imperativă o doză de visare (da, ştiu, sunt irecuperabilă), m-am dus din nou.

Dintr-o tribună aerisită, la umbra copacilor, am văzut şi auzit cum Cohen desfăşoară încetişor dar fără greş un farmec care cuprinde treptat stadionul. Ca şi cum ar ţese o plasă peste toată lumea. Pe stadion poate să fie tăcere ca în sală de teatru – nu am crezut până nu am văzut!

Un mare profesionist: chiar la ora 20 a început, cam brusc, de nu mă dezmeticisem că sunt din nou martoră la ceva care să mă încarce cu o stare de bine: Dance me to your beauty with a burning violin/ Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in…

Leonard Cohen - Dance Me To The End of Love
Asculta mai multe audio Muzica

Rând pe rând, cântecele au venit dinspre scenă. Publicul amuţise. Doar aplauze. Cei care nu avuseseră loc pe scaune stateau în picioare, legănându-se uşor, în ritm. Un bebeluş (probabil cel mai tânăr spectator) era purtat de tatăl lui în cărucior, de-a lungul stadionului, pe muzică, şi nu protesta. Oameni de 20, de 40 sau de 60 de ani, aşteptând şi primind...

Leonard Cohen - In my secret life
Asculta mai multe audio Muzica

Am văzut cum cei care plătiseră să joace tenis (terenurile erau în spate, pregătite de nocturnă) au lăsat baltă totul şi au stat să asculte concertul. Am mai văzut cum un el şi o ea se iau în braţe şi dansează de parcă erau la începutul lumii.

There ain't no cure for love
There ain't no cure for love
All the rocket ships are climbing through the sky
The holy books are open wide
The doctors working day and night
But they'll never ever find that cure,
That cure for love.

Leonard Cohen - Ain't no cure for love
Asculta mai multe audio Muzica

Ai îngheţat sau nu în interior? În ce anotimp te afli, de fapt? Răspunsul îl găseşti şi pe stadion, la concertul lui Cohen.

The birds they sang
at the break of day
Start again
I heard them say
Don't dwell on what
has passed away
or what is yet to be.

Ah the wars they will
be fought again
The holy dove
She will be caught again
bought and sold
and bought again
the dove is never free.

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack in everything
That's how the light gets in.

Leonard Cohen - Anthem
Asculta mai multe audio Muzica

Pauza de 25 de minute a sosit cu o precizie de ceas elveţian. După ea, mi s-a părut că partea a doua a concertului a curs parcă prea repede. Şi totuşi, nu ştiu când au trecut trei ore !

Cânta şi credea în fiecare cuvânt. A îngenuncheat pe scenă la unele strofe. A dăruit totul atât de firesc încât te întrebi cum de mai are putere, după un asemenea concert.
… I was waiting/ for the miracle, for the miracle to come.

Leonard Cohen - Waiting for a miracle
Asculta mai multe audio Muzica

În final, nu am vrut să îl lăsăm să plece. Aplauze peste aplauze. A revenit şi a cântat. A dat să iasă. Din nou, aplauzele îl cereau pe scenă. Din nou a cântat. A plecat. S-a întors. De abia când am auzit Closing Time mi-am dat seama că, totuşi, spectacolul s-a sfârşit :)

"Closing Time" - Leonard Cohen
Asculta mai multe audio Muzica

Şi nu a încheiat ca un artist care şi-a făcut treaba şi gata, pleacă la ale lui. Ne-a mulţumit pentru că l-am acceptat – noi, cei care am trecut prin atâtea, care am cunoscut până acum urcuşuri şi coborâşuri (sunt cuvintele lui). Apoi ne-a urat să ne găsim liniştea. Unii şi-o vor găsi alături de prieteni, ne-a spus Cohen. Alţii alături de familie, alţii în singurătate, a continuat el.
De fapt, Cohen a rostit mai mult decât o urare. Era un fel de formulă a echilibrului, enunţată de un om care a trăit intens, întotdeauna. Până la capăt.

Breathless: Richard Gere

2009-08-31T20:06:00.004+03:00

(sursa foto)

Trebuie să punctez un pic. E posibil ca Antoaneta să spună că, după dispoziţia latino, am alte capricii :) Să vedem…

Un vagabond simpatic, un zănatic fără leac şi îndrăgostit din răsputeri. Îi schimbă unei studente cursul vieţii doar pentru că o iubeşte. Nicio regulă nu îi stă în cale, nimic nu îl face să ezite. Un nebun frumos.
Finalul filmului Breathless. Tocmai în 1983.

Şi ce cânta Jerry Lee Lewis în acelaşi film.

JERRY LEE LEWIS -- Breathless
Asculta mai multe audio Muzica

...Azi Richard Gere împlineşte 60 de ani. Când oare o fi ajuns aici? I-am văzut 90 la sută din filme şi habar n-am când a trecut vremea.

Gata. A fost un călcâi al lui Ahile. Ce vreţi, naturelul simţitor ;)

Invenţii nesuferite şi invenţii simpatice

2009-08-31T17:50:00.005+03:00

(sursa foto)

Când britanicii au făcut un top al invenţiilor nesuferite (la începutul anului) pe primul loc s-a situat aparatul/îndeletnicirea cu numele de karaoke. Pentru că unul cântă şi ceilalţi trebuie să suporte sau să sufere auditiv. Locul doi a fost ocupat de canalele de sport nonstop (cred ca aici doamnele au avut un cuvânt hotărâtor). Bronzul a revenit consolelor de jocuri. Următoarele locuri au ajuns la: telefoanele mobile, ceasurile deşteptătare, aparatele de întins părul.

În august americanii au sărbătorit National Inventors Month.
Cele mai bune invenţii sunt, în opinia unora:
- berea la halbă – din 1797 încoace, când britanicul Joseph Bramah a inventat berea care gâlgîie printr-un fel de robinet
- tehnologia GPS – pentru turişti, şoferi sau oameni pierduţi în străzi/oraşe/lume
- Internetul
etc.

Fiindcă acum ceva vreme domnul Urmuz mi-a spus că un articol ar fi fost bun de leapşă, iată că iau în calcul sugestia domniei-sale. Mai bine mai târziu decât niciodată...
Aşa că întreb: care sunt cele mai nesuferite şi care sunt cele mai simpatice invenţii? Aştept să răspundă:
Urmuzz
Dana
Miki
Flavius
Cu câte o scurtă argumentare (subiectivă, evident, că acesta e tot farmecul).

Primul scriitor de aeroport

2009-08-28T22:29:00.009+03:00

(sursa foto)

Ce este un aeroport? Pentru mine înseamnă făgăduinţa unui început – o călătorie. Pentru unii, e o întoarcere. Pentru alţii, un loc de tranzit.

Pentru domnul Alain de Botton, scriitor de meserie (vă amintiţi de The School of Life?), aeroportul a devenit o sursă de inspiraţie. Oameni, plecări, sosiri, întârzieri, controlul paşapoartelor – totul a intrat într-o sarabandă care şi-a găsit formă de cuvânt în laptopul său.

Caragiale definea cândva un moment de tihnă pentru sine: "Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti". Visul lui se reia, cu alte coordonate, graţie tehnologiei.

Alain de Botton a fost writer-in-residence la aeroportul Heathrow, Terminalul 5. Timp de o săptămână cuvintele scrise pe laptop s-au afişat pe un ecran mare din spatele său.

Gândurile sale vor ajunge într-o carte, prin septembrie: A Week At The Airport: A Heathrow Diary. Primele 10 mii de exemplare vor fi dăruite pasagerilor de pe Heathrow (dacă mă intersectez cu peştişorul de aur, acum ştiu ce dorinţă să îmi pun pentru luna septembrie).

O scurta relatare a săptămânii, făcută de însuşi Alain de Botton, se află aici.

Mda... acum mi s-a făcut poftă să fiu writer-in-residence. Măcar o săptămână! Ca să las acest Bucureşti undeva, în urmă...

În ton:

scorpions-holiday
Asculta mai multe audio Muzica

Banderas dar nu macho

2009-08-23T16:08:00.010+03:00

(sursa foto)

La începutul anilor '90 am văzut două filme regizate de Pedro Almodóvar. În ambele, rolul principal masculin fusese încredinţat unui tânăr talentat. Era Antonio Banderas, înainte de a ajunge vedetă.

1988
Mujeres al borde de un ataque de nervios (Women on the Verge of a Nervous Breakdown/ Femei în pragul unei crize de nervi). Carlos are o figură de nevinovat, este un pic şovăielnic... Multe, prea multe femei, cu încurcăturile lor.

1990
¡Átame! (Tie Me Up! Tie Me Down!/ Leagă-mă strâns) Ricky, îndrăgostit până la obsesie de o actriţă care jucase în filme deocheate (Marina, interpretată de Victoria Abril). Avuseseră o aventură de o noapte. Proaspăt ieşit de la psihiatrie, Ricky o răpeşte şi o sechestrează. Are un singur scop: ea trebuie să se îndrăgostească de el.

...Anii au trecut, tânărul a fost confiscat de Hollywood (începutul s-a produs cu Mambo Kings) şi transformat preponderent în sex-symbol de tip latino, numai bun de expus pe marele ecran. Celebritate, box office, filme comerciale etc. Mă întreb dacă în Desperado actorul se distrează cu clişeul care l-a îmbrăcat şi înclin să cred ca da, fiindcă intră mult prea bine în rol.

Dar ca să vă convingeţi că Banderas este mai mult decât latin lover-ul cu aer macho, merită să îi vedeţi filmele din Spania. Măcar pe cele amintite la început.

Mă prăpădesc de râs ori de câte ori văd clipul Desperado. Banderas ştie perfect ce face. Asta a vrut Hollywoodul, asta îi oferă! Dar cântă cu pasiune.

Îmi place secvenţa de la TVE: un Banderas matur, care cântă o melodie foarte frumoasă (No Sé Por Que Te Quiero) alături de concitadina sa Pasión Vega (amândoi au crescut în Málaga). Iniţial a cântat-o cu Ana Belen dar parcă se asortează mai bine cu Pasión.

Lecţia de flamenco

2009-08-22T08:30:00.004+03:00

O femeie matură (să aibă în jur de 60 de ani?) le supraveghează cu ochi de expert pe tinerele care se mişcă în ritm de flamenco, stilul alegría. Doamna are o ţinută impozantă. Le spune - cu autoritate - o frază care adună în ea întreaga poezie a flamenco-ului: „să vi se mişte mâinile precum porumbeii!”

Apoi ea însăşi vine în mijlocul lor, pentru un dans în care concentrează toată frumuseţea anilor care au trecut.

Femeia aceasta a fost cândva zveltă dar şi acum ţinuta îi rămâne elegantă. O doña andaluză cu mândria specifică poporului său. Trăieşte fiecare mişcare. Nu face niciun gest în plus, niciun gest în minus. Poate că a iubit cu pasiune, de aceea chipul i se luminează la fiecare mişcare. Când dansează, are din nou zîmbetul de la 20 de ani şi privirea de atunci.

Dansul o trimite spre timpul în care inima îi bătea într-un fior frumos.

Lecţia aceasta de flamenco îmi demonstrează că muzica schimbă vârstele. Măcar pentru câteva minute.

Campionatul Mondial de Urzici

2009-08-18T21:06:00.008+03:00

(sursa foto)

Totul a început în 1986, când doi vecini din comitatul Dorset (UK) au simţit cheful de competiţie.
O întrebare îi bântuia şi revenea obsesiv: pe al cărui teren cresc oare cele mai lungi urzici? De aici şi până la a demara un concurs în zonă a fost un singur pas, făcut uşor, firesc şi repede.

Într-un an, un participant a rostit fraza hotărâtoare: dacă cineva are o urzică mai lungă decât a lui, el o va mânca! Cineva a avut iar el s-a ţinut de cuvânt.

De atunci, întrecerea a dobândit o nouă valenţă. Lumea se strânge la Bottle Inn şi mănâncă urzici crude (cu tot cu acele aferente). Limba se face maro, gustul nu e deloc de natură să gâdile papilele iar urzicile pot avea efect laxativ. Cine se ridică de la masă (chemat de nevoi naturale şi probabil irezistibile) înseamnă că a terminat proba. Dar mândria îndeamnă la rezistenţă, fiindcă The World Stinging Nettle Eating Championship se întâmplă doar o dată pe an. Într-o anumită sâmbătă, chiar înainte de solstiţiul de vară.

Cam 50 de voluntari se întrec an de an în a mânca metri de urzici, acompaniaţi de bere, pentru a contracara gustul fad. Muzica şi încurajările celorlalţi fac proba mai suportabilă.

Până acum, recordul îl deţine un om care a ronţăit aproximativ 23 de metri de urzici.

Imagini cu strădaniile din acest an – aici.

În plus, am găsit de cuviinţă să pun în încheiere un pic de Sting :)

sting IT'S PROBABLY ME
Asculta mai multe audio Muzica

Leapşa pe recomandate

2009-08-17T23:03:00.002+03:00

De la feeria, o leapşă compusă din 10 întrebări

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?
Mândrie şi prejudecată (Jane Austen) – ca să vadă că viaţa o fi ea sinuoasă dar e pigmentată cu umor şi că poveştile de dragoste pot avea final fericit. Înclin să cred că domnii nu ar avea răbdare acum pentru literatura victoriană dar mă bazez pe talentul lui Jane Austen.

2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei?
Orice îmi place mie în momentul de faţă. Şi să fie răbdător, să o citească şi să o combată (eventual). O polemică frumoasă naşte marile idei, nu-i aşa ?

3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten?
Întoarcere în secolul 21, de Ioana Pârvulescu. O privire sensibilă dar nu dulceagă asupra realităţii.

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani?
Un yankeu la curtea regelui Arthur (Mark Twain). Am descoperit-o pe la 10 ani şi mi-a plăcut amestecul de fantastic şi de umor.

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător?
E clar: Don Quijote de la Mancha, de Cervantes. Justificarea o intuieşte toată lumea.

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut?
În optimismul meu semi-inconştient, cred că nu am duşmani. Deci nu am cui recomanda, am scăpat!

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?
Ceva de John Le Carre (Cârtiţa, Premiantul, Oamenii lui Smiley etc) – sunt cărţi scrise inteligent, care te prind în vâltoarea vieţii de agentul dublu, triplu etc şi nu ştii când ai ajuns la ultima pagină.

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus?
Julian Barnes – O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate. Ca să vadă cât de bine ştie autorul să se joace cu timpul.

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul in lista ta de bloguri?
Poziţiile în listă se schimbă mereu, în funcţie de cine postează recent. Deci nu am răspuns la această întrebare.

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Despre frumuseţe, de Zadie Smith. Divergenţe, furtuni, suflet.

Trimit leapşa mai departe.

Către Suzi, White Noise şi Dreaming Jewel.

Şi către oricine vrea să o preia, de fapt.

Vanilla Ice cu aromă de rock

2009-08-17T22:24:00.003+03:00

Anii 90, cam prima jumătate. Mă trezeam în acorduri de Vanilla Ice: Ice Ice Baby. Fratele meu era fanul hotărât al primului alb care cânta şi dansa ca un negru. Avea grijă să care casetofonul în bucătărie pentru ca micul dejun să îi fie condimentat de Vanilla Ice. Ori pereţii erau prea subţiri, ori volumul era prea mare, cert este că ştiam cântecul pe de rost, împotriva voinţei mele.

Am dat azi de melodie pe net, de aceea a sosit articolul de faţă:

În unele zile în bucătărie era invitat MC Hammer, cu U Can't Touch This.

După ce se sfârşea cântecul, ripostam cu ceea ce consideram la vremea respectivă a fi artileria grea. Câteva elemente îmi vin acum în minte:

Alice Cooper, Hey Stoopid

KISS, God Gave Rock 'n' Roll To You

ori Guns N' Roses, Knockin' on Heaven's Door

Azi mă mir cum de nu au protestat vecinii.

Calendar surprinzător

2009-08-01T12:03:00.005+03:00

(sursa foto)

După Calendar Girls (un film excelent despre sprijin, prietenie şi vârstă), iată că vine rândul altor doamne să provoace reacţii extreme: sprâncene ridicate ori laude.

Ele fac parte dintr-o categorie profesională aflată departe de prim plan. De obicei o bibliotecară e o doamnă cu ochelari, îmbrăcată sobru, care nu vorbeşte aproape deloc. Câteodată trece drept o fiinţă acră sau insipidă. Ţine minte cineva figura unei bibliotecare? Nu cred.

Iată că bibliotecarele din Texas Library Association ţin să spargă tiparele. Vor să atragă atenţia nu asupra lor, ci asupra TLA's Library Disaster Relief Fund. Pozează pentru un calendar valabil timp de 18 luni. Pentru unele din ele nu a contat vârsta, nici kilogramele nu au fost importante, ci dorinţa de a aduna bani pentru un scop bun.
Banii pe care îi strâng din dezvelirea propriilor tatuaje se vor duce în fondul amintit mai sus.

Ca să respect corectitudinea istorică, ţin să precizez că acest calendar pentru 18 luni a fost precedat de "Men of Texas Libraries", valabil din ianuarie 2007 până în iunie 2008.

În final, trailerul pentru Calendar Girls (cu puţină bunăvoinţă, filmul se poate vedea şi pe youtube, compus acolo din 10 bucăţele).

Accidents happen…

2009-07-29T20:46:00.008+03:00

(sursa foto)

Cât pericol reprezinţi tu pentru tine?

Să presupunem că cineva închide uşa peste degetul tău. Nu e o acţiune obişnuită (nici plăcută sau dorită) dar nici nemaiîntâlnită. După ce îţi trece durerea şi după ce se duce furia, condamni neglijenţa omului acela. Dar când tu însuţi/însăţi (ca să nu discriminez) faci asta, cum este?

Nu mi s-a întâmplat mie; ok, eu am o poveste cu un deget cât se poate de traumatizat, la vremea lui. Din vina mea. Dar simt nevoia să trec cu eleganţă peste acest episod.... Să aruncăm la coş episoadele negre. Îmi asum capul în nori, periodic.

Britanicii (uite ca am prins drag să îi tot citez) au mai comis un studiu, comandat de Mobigel Paineze Spray. Cam 7.000 de oameni chestionaţi. Concluzia: nu te răneşti doar eşti afară sau când practici un sport. Casa e pliiină de pericole :).

O vorbă din bătrâni (englezi) spune că “there is no gain without pain”.

Până la "gain", să vedem de unde vine durerea, când vine:

- de la dormit în poziţie ţeapănă (cam jumătate din subiecţi recunosc că se trezesc cu dureri fiindcă nu schimbă poziţia în timpul somnului)

- de la un pas împiedicat pe scări

- de la o întoarcere riscantă în timpul somnului, terminată la podea

- de la un pas necugetat, la ieşirea din cadă

- de la lucrul la computer – daaaaa, ştiam eu că e dăunator, acum am dovada

- de la câinele-prietenul-omului, care ţi se încurcă pe lângă glezne. În casă. Urmarea firească: într-o secundă, eşti la nivelul câinelui. Adică priveşti pardoseala de aproape. Cunosc o doamnă care are acum o mână în atele - dar nu pentru multă vreme.

- de la o uşă de sticlă, prea curată, plasată imprudent în drumul tău

Întreaga listă – Top 20 – există aici.

Mai multă atenţie, vă rooog...

Freddy King - Stumble
Asculta mai multe audio Muzica

140 de Hemingway într-un singur loc

2009-07-27T22:04:00.008+03:00

(foto: câştigătorul din acest an)

Ce s-a mai întâmplat în weekend?

Fiindcă săptămâna trecută (pe 21 iulie) s-au împlinit 110 ani de la naşterea lui Hemingway, s-a întâmplat şi festivalul anual dedicat acestuia, în Key West, Florida. Acolo „Papa” a trăit în anii 30 şi a scris Pentru cine bat clopotele, A avea şi a nu avea, Moartea după-amiază. Festivalul a adunat felurite secţiuni, care mai intelectuale, care mai pământene.

La partea de Short Story, iată câştigătorul: un profesor, Gregory Loselle. Din cele peste 1000 de povestiri primite, juriul a premiat munca lui (se află aici). Juriul a justificat alegerea: subiectul e tratat echilibrat şi fără sentimentalisme. Concursul a fost coordonat de nepoata scriitorului, Lorian Hemingway.

O probă simpatică: cine seamănă cel mai bine cu Hemingway? Concurs. Cei 140 de cutezători robuşti şi cu barbă au sosit la Sloppy Joe's Bar, unul din locurile favorite ale scriitorului. Juriul a decis: a câştigat David Douglas, 55 de ani, posesor de barbă albă şi naturală. Douglas s-a aflat la a opta încercare, de data aceasta încununată de succes. El a mărturisit că pescuitul şi coctailurile se numără printre plăcerile sale dar că nu are talent literar – scrie doar cecuri şi sms-uri. E modest şi crede că a câştigat mai curând datorită puloverului de pescar pe care l-a purtat la concurs.
(mai multe poze din concurs, aici)

Au fost evenimente pentru toate gusturile şi chefurile: un turneu de pescuit şi lectură din Hemingway.

Toată lumea s-a veselit. Că doar lui „Papa” îi plăcea să petreacă şi iubea oamenii.
O comemorare vioaie, fără pic de scorţoşenie.

Poate că Hemingway i-a privit şi poate că a râs în barbă: „A man can be destroyed but not defeated”.

Dar credeţi că numai americanii îşi aduc aminte de el?

Nici Pamplona nu l-a uitat. În acest an s-au implinit 50 de ani de la ultima vizită a lui Hemingway. Prin Fiesta, lumea întreagă a aflat de sărbătoarea de San Fermin. Spaniolii îi sunt recunoscători.

Ce uiţi cel mai des?

2009-07-23T20:05:00.007+03:00

(foto: floarea numită nu-mă-uita)

Ce uită omul ocupat sau omul cu capul în nori?

O aniversare, o parolă de mail, un PIN de la card, unde sunt cheile, să ude florile…

Un „top al uitării” a fost publicat de către National Lottery din Marea Britanie. Britanicii au participat la acest sondaj dar în opinia mea el este universal valabil – eu însămi am gasit câteva locuri în top pe care le-am aprobat din tot sufletul.

Interesant este că a uita ceva se leagă mai des de mediul personal decât de cel profesional.

Ce uiţi? Primele zece poziţii din Top 25:

1. Să bei la timp din cană, ca să nu se răcească ceaiul/cafeaua

2. Unde ai pus cheile (de la maşină sau de la casă)

3. Ce doreai, de fapt, să cumperi de la magazin

4. Să scoţi rufele din maşina de spălat

5. Să scoţi ceva din congelator

6. Să pui mobilul (iPod-ul) la încărcat

7. Să nu înjuri în faţa copiilor

8. Să pui hârtie igienică la toaletă

9. Unde ţi-ai parcat maşina

10. Aniversările copiilor prietenilor

Un adult uită cam trei lucruri într-o zi. Partea bună, zic eu, este că îşi aminteşte de ele (chiar dacă mai târziu). Bărbaţii uită mai des decât femeile, deşi femeile au mai multe pe cap. Studiul spune, nu eu :)

TED – printre sunete şi aforisme

2009-07-21T23:58:00.008+03:00

TED este un eveniment unde vin oameni deştepţi şi ţin prelegeri deştepte, pe un ton firesc şi fără să se încurce în exprimări supraspecializate.

(Ca să vă convingeţi, aveţi aici numeroase exemple, în variantă video).

De astăzi şi până vineri, la Oxford se desfăşoară TED Global 2009 (aici se găsesc veşti despre cine şi ce a vorbit). Aş da concediul pe un an, doar să fiu şi eu în sală. Bine, poate nu chiar pe un an, doar pe şase luni...

Două puncte de interes până acum (evident că sunt subiectivă):

Julian Treasure, business sound expert şi preşedintele The Sound Agency, avertizează în “Sound Affects!” că sunetul ne influenţează starea de bine şi capacitatea de muncă. Dacă lucrezi într-un birou tip open-space, cu mulţi oameni care sunt gălăgios, ai forţele reduse cu 66 la sută, spune el. În magazinele cu muzică neplăcută pentru clienţi vânzările scand cu 20 la sută.
Un sfat preţios de la expertul în sunete: "I recommend everyone listen to 5 minutes of birdsong a day." De ţinut minte. Că mp3-uri sunt destule pe lumea asta iar netul e plin cu de toate.

Pe James Geary îl preocupă aforismele. Un mic amănunt: fost editor al Time Magazine pentru Europa, actual editor al Ode Magazine (the online community for Intelligent Optimist), domnul Geary trăieşte în Londra.
A publicat, printre altele, The World in a Phrase, cu istoria aforismelor şi – normal – cu tot felul de vorbe spirituale.

Cum ar fi:
Truths are illusions of which one has forgotten that they are illusions.
Friedrich Nietzsche

Irreverence is the champion of liberty, and its only sure defense.
Mark Twain

You ought to be thankful, a whole heaping lot,
For the places and people you're lucky you're not.
Dr. Seuss

În cadrul conferinţei TED, el a enunţat cinci condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un aforism:
1. să fie scurt.
2. să sune ca o sentinţă; dar nu e nevoie să conţină adevărul
3. să exprime o gândire personală, nu “locuri comune”.
4. să aibă o nuanţă filosofică
5. să conţină o întorsătură de efect

Şi acum, câteva din aforismele marca Geary:
Sometimes, two goldfish in a bowl are enough.
A smile looks a lot like a wince.
You can never look in the same mirror twice.

Restul – aici.

James Geary vorbind despre aforisme, acum doi ani

Întreaga înregistare (are aproape o oră) se găseşte pe site-ul Foreign Policy Association.

Dialog de Sfântul Ilie

2009-07-20T22:14:00.002+03:00

(sursa foto)

- Când e ziua Sfântului Ilie?
- Pe 20 iulie. Dar sfântul nu trebuie să ştie, fiindcă atunci s-ar urca în carul lui de foc şi ar petrece. Şi de bucurie ar da cu fulgere şi trăsnete de n-ar mai rămâne nimic pe pământ.
- E un sfânt rău?
- E un sfânt bun dar e năprasnic la bucurie.
- Şi cum de nu află?
- Sfântul Ilie îl întreabă din când în când pe Dumnezeu: „Doamne, când e ziua mea?”. Iar Dumnezeu îi răspunde: „Mai e până atunci, Ilie”. Ilie merge atunci la treburile lui. Vine şi ziua când Dumnezeu îi răspunde: „A fost ziua ta, Ilie”. Iar sfântul pleacă supărat şi aruncă ploi peste lume.
- Şi dacă ajunge chiar de ziua lui la Dumnezeu, să întrebe?
- Asta nu se poate. Fiindcă atunci Ilie ar nimici pământul, de bucurie. Niciodată nu merge, de ziua lui, la Dumnezeu.
- Sigur?
- Sigur.

Dialogul avea loc cu (prea) mulţi ani în urmă.
Eu o descoseam pe bunica în fiecare vară. Primeam în schimb un zâmbet şi legenda unui sfânt aprig dar bun, fiindcă prin ploi ne fereşte de secetă.

În fiecare an, când vine 20 iulie, îmi amintesc de poveste.

Pumnalul internaţional

2009-07-19T22:21:00.002+03:00

Pentru a treia oară în patru ani, Fred Vargas primeşte Pumnalul internaţional. Şi îi este bine. Pumnalul vine de la romanele poliţiste şi se numeşte Crime Writers' Association's International Dagger. Cărţile trebuie să fie scrise (sau traduse) în engleză.

Surprinzător: în Marea Britanie, Franţa a învins, înconjurată de finalişti nordici. The Chalk Circle Man a primit 1000 de lire iar traducătoarea, 500.

O cronică din Guardian explică de ce Fred Vargas tot câştigă acest premiu: "she's a genius".

Fred Vargas este de fapt o doamnă, Frédérique Audoin-Rouzeau, născută la Paris, care s-a îndeletnicit cu istoria, arheologia şi din 1991 încoace se ocupă de comisarul Adamsberg, un personaj uşor excentric şi fascinant când dezleagă enigme.

O carte din seria Adamsberg a apărut la noi anul trecut, la Humanitas: Pleacă repede şi întoarce-te târziu.

O nouă Agatha Christie? Locul era prea gol...

…The bright side of life

2009-07-15T10:00:00.008+03:00

(foto din carte: Jodell, chelneriţă la Pie 'N Burger, Pasadena)

Cafenea. Ce se ascunde în spatele zâmbetului profesional? Cine este femeia care de ani de zile aduce o cafea şi o plăcintă?

Candacy A. Taylor şi-a împlinit visul de a scrie despre existenţa chelneriţelor profesioniste. A colindat 43 de state americane şi a intervievat 59 de femei care de-o viaţă fac această meserie. Toate au peste 50 de ani. Pentru a se documenta, autoarea a străbătut mai mult de 26.000 de mile de-a lungul şi de-a latul SUA.

Ca în cazul oricărui vis, nici lui Candacy nu i-a fost uşor să îl finalizeze. După o muncă de opt ani, a primit refuzuri din partea mai multor edituri. De fiecare dată când era pe punctul să renunţe, mama ei o încuraja, în stil american: să nu se dea bătută, va reuşi.
Şi a reuşit. Cartea Counter Culture: The American Coffee Shop Waitress va fi publicată în toamna acestui an de către Cornell University Press.

Ideea cărţii i-a venit după o zi de muncă grea. Era frântă de oboseală şi o dureau picioarele. La acea vreme, Candacy lucra ca chelneriţă în San Francisco, la Blowfish Sushi. Făcea în paralel un masterat în Visual Criticism. S-a întrebat cum de rezistă chelneriţele care de o viaţă iau comenzile clienţilor din cafenele.

Şi a început cercetările. A vorbit cu „subiecţii”, a făcut fotografii şi a încercat să înţeleagă. A întâlnit femei mulţumite de sine, zâmbitoare, unele tip bunicuţă. Toate au ţesut un soi de camaraderie cu clienţii. Cartea cuprinde bucăţi din viaţa lor.

Ce m-a surprins: majoritatea covârşitoare a celor intervievate au spus că le place meseria aceasta şi că dacă ar fi să o ia de la capăt, tot chelneriţe s-ar face. Ruthie, 64 de ani, Nevada : “I just wish I had another thirty-five years to do it all over again.”

O posibilă concluzie: să ştii să te simţi împlinit. Poţi să cunoşti mulţumirea în orice meserie, dacă o faci cu plăcere. Life is what you make it, spune Candacy în finalul unui interviu.

De pe Amazon:
“Career waitresses do more than just serve food. They are part psychiatrist, part grandmother, part friend, and they serve every walk of American life: from the retired and the widowed, to the wounded and the lonely, and from the working class to the wealthy. The classic diner waitress is an icon of American culture.”

Aici, frânturi din istoria cărţii.

Ar merge şi ceva Monty Python? Se pare ca da.

Monty Python - Always Look On The Bright Side Of Life
Asculta mai multe audio Muzica

În căutare de caniche

2009-07-12T16:07:00.010+03:00

(sursa foto – din anunţurile răsfoite)

Ieri, un scop nobil: să ajut pe cineva. O prietenă are un copil. Copilul NU are câine. Puştiul de 12 ani e mare iubitor de animale. Mama este iubitoare de curăţenie deci, înainte de a capitula, pune o condiţie: în casă va intra numai un câine care să nu lase păr.

Booon. Caniche aşadar, toată lumea ştie că nu năpârleşte. Cu vioiciunea caracteristică rasei, va fi un bun tovarăş de joacă.

Experienţa e rudă cu înţelepciunea (sper), aşa că după ce am scotocit pe diverse site-uri, am constatat următoarele:

Câinii de rasă sunt contra cost, de obicei. Excepţiile: când stăpânul călătoreşte des în străinătate sau când în casă a apărut un copil. Atunci câinele ia drumul unui site pe care i se postează poza, în aşteptarea unui alt domiciliu. Va fi dat fără niciun leu, doar să se ivească un stăpân rezonabil.

Aflu fără să vreau „bursa” puilor de bichon – între 800 si 1000 lei. Vorbim de lei noi! Un credit de nevoi personale ar rezolva o asemenea achiziţie. Rottweilerii sunt ceva mai ieftini: 500 lei şi transport asigurat. Un pui de chihuahua se vinde pentru 100 de euro, şi urgent. El habar nu are. Alt chihuahua, tot urgent, costă 80 lei. Ce diferenţă o fi?!

Găsesc cu duiumul metişi de toate dimensiunile, culorile şi vârstele. Nu costă nimic şi sunt foarte simpatici. Păcat că aceştia au obiceiul de a lăsa fire de păr pe covor (nimeni nu-i perfect, ce să faci?). Cu un oftat, îi exclud, fiindcă îmi dau seama că nu ar avea nicio şansă în faţa mamei-cerber.

După vreo jumătate de oră în care mi-am încercat dibăcia de a căuta prin cotloanele netului, iată-l! Un caniche adolescent. Numai bun să alerge cu puştiul prin casă şi prin parcuri. Se stabileşte happy-end-ul peste două săptămâni, când vine copchilul acasă (deocamdată are un traseu de vacanţă). Sper să nu se schimbe nimic.

Rămâne o umbră de întrebare: dacă tânărul caniche va face năzbâtii câineşti (cum ar fi ferfeniţirea papucilor), eu voi încasa reproşurile mamei? Că doar eu l-am adus în viaţa lor!

Hmm...la asta o să mă gîndesc mâine – cum spunea Scarlett.

PS: De ce am pus o fotografie cu dog german? E un salut pentru el.

Şi clasicul "How much is that doggie in the window?"

How Much Is That Doggie In The Window
Asculta mai multe audio Muzica

Câinele te ajută să citeşti

2009-07-08T21:54:00.005+03:00

(sursa foto)

Scriam aici de copiii care citesc pentru cai. Se întâmplă în America.

Trecem oceanul şi vedem că în bătrâna Europă (în Anglia, mai exact) se petrece un lucru întrucâtva asemănător.

Care este cel mai bun prieten al omului? Am învăţat de mici răspunsul: câinele.

Un prieten bun nu râde de tine când poceşti un cuvânt. Iar în preajma lui ai o doză mare de relaxare. Păi ai putea să îi citeşti câteva pagini, fără teamă că la prima greşeală te corectează sau îţi scade nota.

Şi astfel s-a născut un proiect aplicat la o şcoală primară din Bournemouth, Dorset. O dată pe săptămână, patru copii au citit cu voce tare dintr-o carte. Durata lecturii: 45 de minute.

Publicul ascultător a fost format din patrupede: un Yorkshire Terrier, un Labrador, un Samoyed şi un ciobănesc. Ascultătorii i-au privit ţintă pe cititori dar cu o uitătură prietenoasă, au dat din coadă şi nu au formulat vreo critică. Cititorii, mai ezitanţi la început, au devenit tot mai siguri pe cuvinte şi au prins drag să citească.

Programul a durat un trimestru şi s-a încheiat de curând. Organizaţia Caring Canines, încurajată de rezultate, se gândeşte să îl aplice în continuare.

O mână de ajutor la citit, de la căţei :)

Românul şi curentul

2009-07-06T23:28:00.007+03:00

(foto: vântul serios de la Marea Nordului)

Un adevăr verificat empiric: românului îi e frică de curent. Nu de cel de gândire, nici de cel electric (deşi...). O exprimare completă sună astfel: românului îi e frică de curentul nou.

Aici nu mă raportez la un tradiţionalism multisecular (care convieţuieşte paşnic cu adoptarea formelor de nou – vezi curtarea mall-ului).

Când spun curent nou, mă refer la ceva destul de banal: aparatul de aer condiţionat. Acestă cutie reprezintă un rău mai terifiant decât obişnuitul rău al geam deschis, menit să te atace când şi unde nu gândeşti.

Credincios zicalei: „Dintre două rele, să o alegem pe cea mai mică”, românul nu porneşte într-o zi toridă aparatul de aer condiţionat.

Acţiunea se petrece vara, în mijloacele de transport. Autobuz sau troleibuz Mercedes (iertare pentru reclamă), dotat cu aer condiţionat. În consecinţă, are geamuri minuscule care se pot deschide un pic. Afară sunt 30-şi-ceva de grade, înăuntru – peste 40, după socotelile mele. Acum ştiu cum se simt peştii prăjiţi în tigaie.

Cazul 1 (cel mai des întâlnit): şoferul nu porneşte aerul condiţionat, călătorii deschid geamurile miniaturale. În mers, o boare caldă, ca de uscător de păr, poposeşte înăuntru. Lumea transpiră cu stoicism, nimeni nu protestează, a sta într-o cutie de tablă încălzită pare o îndatorire firească, de la care nu te poţi sustrage. Resemnare mioritică. Apar două-trei evantaie improvizate din pliante publicitare.

Cazul 2: aerul condiţionat e pornit dar o mână voinică deschide cel puţin un geam. Răcoare nu mai există. Există în schimb bombăneli imperative: „Păi răcim de la aeru' ăsta, mai deschideţi un geam”. Cel puţin o doamnă are probleme cu spondiloza, cel puţin un domn are un junghi intercostal sau o poveste cu un curent malefic.

Cazul 3: taxiul nu are aer condiţionat. Explicaţie: e scump sau s-a stricat. Există şi taximetristul care NU porneşte aerul condiţionat, pentru că are alergie sau se îmbolnăveşte subit. Cu un corolar dâmboviţean: cui nu-i place, să nu se urce! Cel puţin două geamuri sunt coborâte generos iar căldura şi praful bucureştean se aşază cuminţi peste figura călătorului. La preţul de 1,4 sau 1,6 lei pe km.

...Ce bine că plouă seara!

Motor extrem de util - Wolfram Alpha

2009-07-04T23:18:00.003+03:00

De la calcule matematice la filme – da, da, se poate. O cantitate imensă de informaţii, bine sintetizate, sunt aduse de motorul Wolfram Alpha. În doi timpi şi trei mişcări.

Nu te rătăceşti în zeci de site-uri şi ai pe tavă informaţia căutată. Concisă, fiindcă şi timpul de căutare este scurt.

Câteva exemple (dar lista este mult mai lungă):

Comparaţie între două sau mai multe limbi. Am încercat cu spaniolă şi engleză – o să spună câţi oameni vorbesc aceste limbi (şi câţi ca limbă maternă), în ce ţări, asemănări lexicale etc.

Transformă diverse unităţi de măsură şi face calcule cu ele.

Dă informaţii sintetizate despre cărţi, filme, aforisme, cântece, ajunge şi la ţări şi oraşe.

Îl întrebi de un cuvânt. Pui înainte termenul word apoi cuvîntul dorit (în engleză, evident) iar Wolfram Alpha îţi generează sinonimele, defineşte termenul şi multe alte minunăţii.

Pentru lămuriri legate de multitudinea de lucruri pe care le poţi afla, iată o demonstraţie făcută de creatorul său, Stephen Wolfram.

Fuziune ibero-celtică

2009-06-24T23:34:00.003+03:00

Sau înfrăţirea între popoare :)
Muzică, dans şi veselie. Este atât de simplu... Îmi vine să ţopăi ascultând.
Carlos Nunez şi The Chieftains. Cadou pentru cine trece pe aici.

Omul din Galicia se păstrează în tempo irlandez. Exclamaţii iberice de încântare, din public.

Bookfest 2009 – mission accomplished!

2009-06-20T22:23:00.010+03:00

(sursa foto)

Cu soarele în faţă, cu o briză toridă în păr m-am îndreptat plină de hotărâre spre Romexpo, în după-amiaza zilei de 20 a anului 2009. Ţinta pe care nu aveam voie să o ratez se numea Bookfest. Puhoi de oameni nu am văzut, în schimb grupuri răzleţe veneau din sensul opus legănând pungi victorioase, cu sigle de edituri.

O surpriză plăcută: aerul din interiorul clădirii se putea respira. Poate şi fiindcă numărul de oameni pe metru pătrat era rezonabil. Văd un fundal cu sigla Humanitas şi un fotoliu însoţit de o măsuţă. În fotoliu - un domn intervievat de un reporter de televiziune. Scotocesc prin memorie, figura mi se pare vag cunoscută dar când dau cu ochii de cartea de pe măsuţă, mă lămuresc. Domnul în cauză era Gheorghe Florescu, supranumit firesc Cafegiul după apariţia cărţii sale Confesiunile unui cafegiu.

Zona Humanitas m-a făcut să îmi dau seama, pentru a mia oară, că îmi lipseşte orientarea în spaţiu. Intram pe o parte, ieşeam pe alta, credeam că mă aflu într-un punct pe care îl mai vizitasem şi mă trezeam ca într-un episod SF în alt spaţiu, în altă dimensiune… După vreo două încercări nereuşite, m-am lăsat pe mâna destinului.

Ce a spus destinul? A spus că voi da cu ochii şi voi cumpăra două produse Humanitas. Ele sunt:
Opere cumplite de Florin Piersic jr (cele câteva pagini citite pe site-ul editurii, acum câteva zile, m-au surprins şi m-au convins că am dat de un stil spontan, proaspăt şi sentimental-bine-camuflat)
şi
Armele secrete de Julio Cortazar (cinci povestiri ale argentinianului care ştie să jongleze perfect cu realitatea şi fantasticul; pentru mine e ca un magnet şi nu îi rezist).

Paranteză: Jurnal, de Oana Pellea, stă pe masa mea de săptămâna trecută şi savurez din el o pagină-două pe zi. Că am prostul obicei de a NU citi o singură carte, ci două în paralel.

Tot destinul a dictat ca, ajunsă la editura Vremea, să văd fabuloasa colecţie Planeta Bucureşti, care nu m-a dezamăgit până acum. Judecând după "Doamne si Domni la răspântii bucureştene" şi "Alte povesti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti", ambele de Victoria Dragu Dimitriu.

Am cumpărat Bucureştii sufletului, de Duduţa Olian. Citesc de pe coperta a patra: „plimbări cu ţintă prin târg, fie prin colţuri mai putin cunoscute, fie prin zone pe unde trecem mereu, dar fără să ştim ce vedem sau fără să avem timp să privim”. Îmi amintesc de strădaniile mele de a iubi Bucureştiul (cam fără succes până acum). Mă gândesc că această carte ar fi un ajutor preţios.
Negustori, negustoraşi şi negustoreli în vechiul Bucureşti, de Lelia Zamani – he… se pare că am chef de vremuri vechi, care să poleiască actuala capitală cu poveştile lor.

În pungile care deveniseră o prelungire firească a mâinilor au mai ajuns Doresc ca micili mele rânduleţe... de Tudor Muşatescu (Editura Coresi) şi Personalităţi ale exilului militar românesc de Dumitru Dobre (Editura Militară) – carte apărută sub egida Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.

Surpriză: o carte pe care, după ce am ratat-o la vremea ei, am căutat-o zadarnic pe la chioşcuri. Din colecţia Cotidianul – Umor cu premeditare, o antologie cu texte ale maeştrilor în domeniu. Din păcate, am ajuns la standul Cotidianul către finalul preumblării şi m-am uitat fără elan la rafturile care adăposteau zeci de cărţi. Sunt convinsă că meritau o examinare mai atentă din partea mea. Umor cu premeditare se afla pe o tejghea, deci nu a necesitat eforturi suplimentare de concentrare.

Am lăsat către final „perla Coroanei”. Aceasta se numeşte Gabriel García Márquez. O viaţă şi este scrisă de Gerald Martin. Editura Litera Internaţional.
Eram entuziasmata luna trecută că a apărut prima biografie oficială şi uite că a ajuns surprinzător de repede la noi, în limba română. Cum să plec acasă fără cartea lui Martin?!

Cam asta este. Raportez: mission accomplished.

Final. Muzica victoriei îmi sună în urechi. A luat forma următoare:

AC/DC "Let there be rock"
Asculta mai multe audio Muzica

Bricul Mircea în Bermude

2009-06-13T14:24:00.012+03:00

(sursa foto)

Luna trecută a împlinit 70 de ani de când a intrat în serviciu. Dar nu vrea să devină un bătrânel morocănos şi sastisit de toate.
Şi pentru că se ţine bine, a sărbătorit prin muncă. S-a lansat într-un nou marş internaţional, început înainte de Paşti (iată harta deplasării).

Este bricul Mircea.
În termeni de specialitate - velier tip bark, clasa A. În termen de nespecialitate, el înseamnă vasul cel mai important din copilăria mea (bucata din ea petrecută în Mangalia).

La aniversare, în ziua de 17 mai, Mircea se afla în Santa Cruz de Tenerife, unde s-a dat startul regatei "Tall Ships Challenge 2009", în oceanul Atlantic, pe ruta Tenerife (Spania) –Hamilton (Insulele Bermude)

Mircea duce cu sine în fiecare marş multă tinereţe: studenţi şi studente de la Academia de Marină, alături de elevi şi eleve de la Şcoala de Maiştri Militari. Toţi fac practică îndrumaţi de lupii de mare.

Azi stă ancorat în portul Hamilton, din Insulele Bermude, de unde va pleca luni, după festivitatea de premiere a regatei. Săptămâna trecută a salvat şi un velier britanic (aflat în competiţie), care nu mai putea ajunge în Hamilton – l-a remorcat. Mircea este încă în putere !

Ce va face Mircea până ajunge în Charleston şi în Boston? De aici voi afla - corespondenţe, comunicate etc.

Din comunicatul de la aniversare:
La 17 mai 1939 a fost organizata primirea in portul Constanta, moment ramas, de atunci, in traditie ca Ziua navei. La scurt timp, au fost ambarcati cadetii Scolii Navale "Mircea", cu care a plecat in primul sau mars in Marea Mediterana.
La 5 septembrie 1944, flota militara a Romaniei a fost in cea mai mare parte indreptata spre U.R.S.S, "Mircea" fiind si el dus in captivitate, unde a ramas doi ani. Din anul 1948 a reluat marsurile de instructie in Marea Neagra (...).

Marşul Marinei române:

mars marina
Asculta mai multe audio Muzica

Secvenţă din Tenerife, când a început Tall Ships Atlantic Challenge 2009 (apar şi ai noştri la defilare).

Partea a doua – aici.

Fugă spre păsări

2009-06-12T12:54:00.008+03:00

(sursa foto)

Phoebe Snetsinger urmărea păsările. Nu ca să le prindă pentru vreo tocăniţă, ci ca să le observe şi să noteze într-un carneţel câte ceva despre ele. Era casnică, avea patru copii. Părea că viaţa îi rezervase o existenţă tihnită, poate anostă. La 34 de ani şi-a descoperit pasiunea de a studia păsările, minunându-se de cele care se odihneau prin pomii din curte.

Următorul pas: s-a înscris la un club de profil. După care a vânturat lumea prin felurite ţări, la timp de pace sau război, căutând prietenele-păsări. Birdwatching. Fugea spre ele, fugea de sine?

Autobiografia, Birding on Borrowed Time, a fost publicată postum, în 2003.

După o vreme, de câte ori Phoebe se urca în avion, simţea că lasă pericolul undeva, în spate. Pentru că la 49 de ani (în 1981) a descoperit că are cancer de piele iar doctorii i-au dat vreo şase luni de trăit.

Când a aflat verdictul medicilor, nu a renunţat la călătoria pe care o plănuise în Alaska. Poate că această plecare a fost benefică, fiindcă la întoarcere nu s-a simţit rău, după cum fusese avertizată. Observarea păsărilor îi oferea concentrare şi îi abătea gândurile de la boală.

A depăşit cu brio cele şase luni şi poate că ar fi trăit şi mai mult. A cutreierat lumea după înaripate. Trecuseră 18 ani de la diagnosticare. Însă şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină.

Cred că Phoebe Snetsinger este omul care a văzut cele mai multe specii de păsări: peste 8.000 din cele 10.000 care vieţuiesc în lume.

Epilog:
Pe Olivia Gentile, fost reporter în presa scrisă americană, a impresionat-o lupta lui Phoebe Snetsinger. Astfel încât a scris Life List, apărută în această primăvară. Din câte se spune, cartea clarifică mai multe aspecte din viaţa lui Phoebe decât chiar autobiografia acesteia!

Introducerea de la Life List (document în pdf).

Un pic de Leonard Cohen – Bird On The Wire.

leonard cohen BIRD ON A WIRE
Asculta mai multe audio Muzica

Pui de la nori

2009-06-11T22:40:00.005+03:00

(sursa foto)

La sfârşitul lunii mai a fost lansat un scurt metraj Pixar: Partly Cloudy.
Ce te faci când eşti barză iar treaba ta este să livrezi bebeluşi şi pui de animale? Ce te faci dacă norul cu care lucrezi furnizează pui periculoşi pentru tine, curierul?

Filmul durează aproximativ 5 minute. Finalul e încântător (nu spun mai multe, să nu stric surpriza).

De la feminism la grădinărit - 'bra-skets'

2009-06-10T23:05:00.001+03:00

Cronologie subiectivă:

1968, SUA – după un concurs Miss America se declanşează proteste. Feministele intră în acţiune: în viziunea lor, concursul pune accent doar pe standardele arbitrare ale frumuseţii. Să dispară mijloacele de opresiune asupra femeii, să dispară perspectiva comercială! Se aduce „Freedom Trash Can”. Aici poposesc sutiene, pantofi cu toc, gene false, truse de machiaj etc (nu le-au dat foc, contrar legendei). Aruncate cu elan, toate acestea sunt considerate instrumente de tortură asupra femeii.

2009, Marea Britanie – dacă în secolul trecut eliberarea femeii a însemnat şi azvârlirea sutienului, ce utilitate nouă dobândeşte astăzi acest articol de lenjerie?

Royal Horticultural Society i-a găsit o întrebuinţare nemaivăzută şi nemaiauzită: poate fi un ghiveci.
Vizitatorii şi vizitatoarele Chelsea Flower Show au fost rugaţi să doneze lenjerie pe care nu o mai folosesc. Pentru doamne - sutiene. În cazul domnilor – lenjeria tip boxer, de exemplu. Aceste piese pot fi folosite pentru a găzdui pământ din care să răsară flori sau legume. Avantajul sutienului: cupele, odată cusute una de alta, se transformă într-un fel de coşuleţ numai bun de atârnat în cui. Din coşuleţ se va iţi salata. Sau fragi. Ori verdeaţă bună de pus în mâncare.
În iulie urmează Hampton Court Palace Flower Show, unde piesele donate vor fi folosite după cum tocmai am explicat.

Un reprezentant al RHS explică: "the serious message behind the 'bra-skets' is that you do not need a lot of space or even a lot of money to start growing your own food – just a bit of imagination."

Nu credeţi? Priviţi aici.
Şi aici.

Mofturi

2009-06-08T07:23:00.008+03:00

(sursa foto)

"Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie!
(...)
De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional."
(Moftangii - Ion Luca Caragiale)

Cuvintele de mai sus (textul complet se află aici) au fost publicate cu peste 100 de ani în urmă. Mai precis, în 1893.

Nenea Iancu este etern.

Dacă Europa nu ne dă nimic pe gratis, atunci nu ne pasă de ea. Cum să ne spună nouă ce să facem? De fapt, cine mai e şi Europa asta?

România a cunoscut o prezenţă la vot de vreo 27 la sută, pentru alegerile europarlamentare.

Plictiseala sau lipsa de interes a electoratului vor fi teme pe care politicienii le vor exploata.

Ocupaţi cu grătare la iarbă verde sau cu lehamitea mioritică, românii nu au votat. S-au uitat la televizor şi au mai băut un şpriţ. Unii mai cu dare de mână au plecat în excursii, că doar luni e o zi liberă. Alţii au căzut de acord că e corupţie mare în ţară şi poate o conspiraţie mondială împotriva României. În sfârâitul mititeilor.

Am trăit să o văd şi pe asta: Vadim şi Becali vor merge în Parlamentul European. Sunt reprezentativi pentru România de azi, nu? Electoratul lor s-a mobilizat iar absenteismul le-a legitimat intrarea în marea familie europeană...

În final, atmosfera de la "Iunion". Odinioară.

În roz înseamnă să vezi mai mult

2009-06-06T13:05:00.008+03:00

(foto: compoziţie cu panda privind viitorul cu detaşare)

Mi-a plăcut expresia „să vezi viaţa prin lentile roz”. Sau „să vezi lucrurile în roz”. Îmbracă totul cu un aer diafan, numai bun de respirat adânc.

Acum aflu că buna dispoziţie aduce după sine capacitatea de a vedea mai mult şi mai multe. În sensul propriu, nu ca metaforă.

Să explic, să justific, să nu îmi asum descoperirea. Experimentul şi rezultatele aparţin unor oameni de la universitatea din Toronto. Acolo, voluntarii au privit nişte imagini cu figuri umane şi elemente de fundal.

Când voluntarii erau într-o dispoziţie proastă, au perceput numai figura din centrul fotografiei. Dispoziţia bună i-a determinat să vadă şi casele din fundal. A fost ca şi cum starea bună i-ar fi făcut să iasă dintr-un tunel şi le-ar fi mărit câmpul vizual!

Concluzia: "Good moods enhance the literal size of the window through which we see the world".

Totuşi...răul nu e chiar atât de rău. Să vezi lucrurile aşa, multe şi mărunte, nu se recomandă în unele situaţii, spun cercetătorii. Cum ar fi când trebuie să te concentrezi pe îndeplinirea unei sarcini, când ai de lucrat cu o maşinărie periculoasă ori dacă eşti la aparatul care scanează bagajele din aeroport. Deci dacă trebuie să îţi îndrepţi atenţia într-o singură direcţie, nu e cazul de ciripeli voioase.

Buun... în cazurile menţionate anterior se recomandă o atitudine sobră care ar putea trece drept comportament de ursuz. Aşadar, oamenii posomorâţi poate că nu sunt mereu rău dispuşi, ci doar concentraţi. Zic eu.

Puseu de semi-inconştienţă: vreau să mă situez în grupa care vede şi fundalul, nu numai figura. Se poate?

În final:

Edith Piaf - No Regrets (Non, Je Ne Regrette Rien)
Asculta mai multe audio Muzica

...şi originalul: Non, je ne regrette rien

edith piaf-non, je ne regrette rien
Asculta mai multe audio Muzica »

Jurnal - Oana Pellea

2009-06-01T23:52:00.004+03:00

Amza Pellea şi Ştefan Iordache "stăteau pe un nor de zaibăr şi râdeau". Parisul este "poezos". Oameni celebri sau oameni simpli se găsesc aşezaţi în pagini, alături de trăiri şi de amintiri.

Jurnalul Oanei Pellea cuprinde frânturi din perioada 2003 (când mama ei, Domnica, s-a stins)- 2009, gânduri pe care actriţa le-a aşternut pe hârtie. Oana Pellea are talent scriitoricesc, spun voci avizate precum Ioana Pârvulescu şi Radu Paraschivescu.

În această săptămână, Jurnalul va sosi în librării. Voi căuta cartea, pentru că Oana Pellea este o povestitoare înnăscută. M-au convins toate interviurile ei de până acum, în care creează imagini din cuvinte rostite fără pic de preţiozitate. Povesteşte cu drag, întotdeauna.

Fragmente din volum - aici.

Şi un reportaj, după conferinţa de presă.

Cireşe de mai

2009-06-01T22:18:00.001+03:00

Deşi am intrat un pic în iunie, vreau să trec aici o minusculă cântare a cireşelor de mai. Precizare importantă: mă refer la fructele autohtone şi nu la rudele lor din import. La o lună mai de pe teritoriul ţării noastre şi la cireşe aşijderea.

Sunt primele şi le aştept mereu cu mare elan: dulci-acrişoare, suculente, bombate şi lucioase, numai bune de pus la urechi în formă de cercei fructiferi ori de făcut bucheţele comestibile. Varianta fără mofturi: se iau direct de pe creangă şi se pocnesc între dinţi.

Te uiţi la soare printre frunze şi miroase a verde. Fiecare cireş are resurse inepuizabile faţă de două mâini care îl culeg. Şi nu există „prea mult” la acest capitol.

...Da, am hoinărit printre cireşi în weekend.

Orice om are trei vieţi

2009-05-28T15:11:00.016+03:00

(foto: la ceas de autografe)

„Orice om are trei vieţi – una publică, una personală şi una secretă” a auzit într-o zi Gerald Martin de la subiectul investigaţiilor sale.

Biograf oficial... aceasta înseamnă să aduni sârguincios materialul care se referă la subiectul tău şi să aşezi pe hârtie, cu cât mai multă acurateţe, o viaţă. Vivir para contarla...

Gerald Martin a devenit biograf oficial. El a petrecut în jur de 15 ani studiind istoria omului despre care urma să scrie. În plus, a citit cam 300 de interviuri ale acestuia. Subiectul său l-a „tolerat” de abia începînd din 2006 şi, cu totul, Gerald Martin a stat cam o lună în compania lui.

Când subiectul este Gabriel García Márquez, lucrurile apar într-o nouă lumină... Iar întreprinderea devine una temerară - cum să scrii despre maestrul realismului magic, astfel încât să nu sune sec dar nici pompos?

Gabo (după cum îl numesc cu afecţiune cititorii săi) s-a născut acum 82 de ani în Aracataca (Columbia). O figură care l-a marcat a fost bunicul dinspre mamă, Nicolás Márquez Mejía, de meserie bijutier, care luptase în Războiul Civil de 1000 de zile din Columbia. Gabo a trăit alături de bunici până când a împlinit nouă ani. Un veac de singurătate îşi are rădăcinile în acel loc, Aracataca. Întâmplările şi personajele provin din istoria oraşului (devenit Macondo în roman). Iar atmosfera magică se trage de la bunica scriitorului, superstiţioasa Tranquilina, ale cărei treburi zilnice erau influenţate de diverse semne: tunete, vise, convoaie funerare etc. Ea ştia să amestece perfect cotidianul cu fantasticul.

Găsim în Gabriel García Márquez - A Life începuturile sale în ale jurnalismului, o idilă de la Paris (cu actriţa spaniolă Tachia Quintana, înainte de a se căsători cu Mercedes; trăirile din perioada Parisului au fost transpuse în No One Writes to the Colonel/ El coronel no tiene quien le escriba/Colonelului n-are cine sa-i scrie, prima capodoperă a lui García Márquez, subestimată pe nedrept). Prietenia cu Fidel Castro, prietenia cu Vargas Llosa, degenerată în ignorare reciprocă. Şi câte şi mai câte. O muncă de Sisif, cale de vreo 500 de pagini.

Biograful Gerald Martin a inclus până şi trei arbori genealogici ai familiei scriitorului şi unul al familiei Buendía (Un veac de singurătate).

Cartea, lansată în această lună, cuprinde un amestec de beletristică şi documentare. Nu este o odă, ci încearcă să se menţină cât mai aproape de fapte. Însă într-o manieră literară.

Din octombrie apare şi în limba spaniolă.

Un fragment se găseşte pe site-ul editurii (în stânga, clic pe „Read an Excerpt”).
La aceeaşi adresă există şi 25 Intriguing Facts About GGM.

Final: să ne veselim un pic. Musica colombianaaaa.

Alice Munro premiată

2009-05-28T11:00:00.004+03:00

Era timpul să sosească (o dată la doi ani) Man Booker International Prize. A ajuns deja la a treia ediţie. Versiunea internaţională a lui Man Booker se acordă unui autor în viaţă, pentru întreaga operă (ficţiune în limba engleză).

Premiul (60 000 lire sterline) a mers tocmai în Canada, la Alice Munro. Ceremonia de decernare va avea loc la Dublin, pe 25 iunie.

În luna august, Alice Munro lansează un nou volum de proză scurtă. Se numeşte Too Much Happiness. Un fragment poate fi citit aici.

Ficţiune de Alice Munro – în varianta online de la New Yorker.

"What A Wonderful World"

2009-05-23T14:45:00.010+03:00

Un orăşel din Olanda, perfect pentru ochii mei est-europeni. Brăzdat de canale, parcurs uşor de biciclete, fără forfotă şi stridenţe, cu oameni care au o mină relaxată şi îţi zâmbesc atunci când vorbesc.

De la fereastra cafenelei vechi (în poza a doua), cu mese de lemn şi portrete ale Casei de Orania pe pereţi, priveam apa, pe care câteodată treceau lebede şi raţe. Ronţăiam pişcotul care acompania (ca şi paharul cu apa) cafeaua şi mă gândeam că Vermeer a fost fericit trăind acolo. Şi mie mi-ar plăcea...

Imaginile de mai sus cer şi un cântec.

Israel Kamakawiwo'ole - Somewhere Over The Rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »

Boabe de sticlă

2009-05-23T14:15:00.003+03:00

Boabele de sticlă, colorate sau transparente, te fac să vezi lumea în felurite chipuri, când o priveşti prin filtrul lor. Dacă le înşiri pe o aţă, ai un şirag de mărgele. A sosit timpul să le foloseşti doar ca podoabe. Dar ştii că adăpostesc imagini de lume.

O cerşetoare stă în faţa unei farmacii. Nu se potriveşte cu vremea, sfidează căldura cu o haină de ploaie şi o basma. Ţine mâna căuş. Un pensionar ţanţos (da, da, există o asemenea categorie) îi pune în palmă câţiva bănuţi. Nu aş fi luat în seamă scena dar l-am auzit pe el: "Ce, sunt prea puţini ? Dacă nu-ţi convine, dă-mi-i înapoi."
Cerşetoarea, cu un gest seniorial, îi toarnă omului monedele în palmă.

Am păşit pe lângă stupefacţia pensionarului, ocupată fiind cu stupefacţia mea...

Cappuccino cu lebădă

2009-05-22T23:17:00.003+03:00

Ştiam că arta este efemeră şi că produce plăcere estetică – am primit confirmarea şi în cazul Cafe Yala.

Când comanzi un cappuccino sau o ciocolată caldă, primeşti şi un dragon, o lebădă, un purceluş etc. În funcţie de cheful clientului sau de inspiraţia lui Sam Corra (în cazul indecişilor). Animalele dispar la prima sorbitură – arta este efemeră, după cum spuneam…

În fiecare zi, Sam umple sute de recipiente în care desenează, cu spumă de lapte, tot soiul de animale. La început se mulţumea cu ceva simplu - o inimă sau o floare - dar cu timpul a căutat noi forme de manifestare artistică.

Să nu uit: Cafe Yala se află la Institute of Technology, în Canberra. Cam departe. Mai bine învăţ eu cum se face cafeaua cu dragoni.

Sam a fost generos şi a împărtăşit lumii un strop din arta de a desena cu lapte.

Ediţie limitată şi un nou record

2009-05-22T11:54:00.009+03:00

(sursa foto)

Tatăl american, mama englezoaică. Ea începe să scrie în timpul primului război mondial, când lucra ca voluntar, pe post de infirmieră. Primul său roman se numeşte Misterioasa afacere de la Styles, prilej ca Hercule Poirot să îşi facă apariţia în lume.

Probabil că aţi ghicit – este vorba de Agatha Christie, cel mai bine vândut autor al tuturor timpurilor. Cărţile ei s-au vândut în peste două miliarde de exemplare. Recent, scriitoarea a stabilit un nou record mondial: cea mai groasă carte. Tipăritura are peste 4.000 de pagini şi conţine un fel de "opere complete Miss Marple": 12 romane şi 20 de povestiri unde personajul bătrânei domnişoare îşi etalează talentul detectivistic. Vedeţi aici mai multe fotografii ale cărţii-record.

Miss Marple a ţâşnit în proza poliţistă pe la sfârşitul anilor '20, în colecţia de povestiri The Tuesday Night Club Murders. Debutul în roman şi-l face cu Crimă la vicariat (1930).

Aş spune că a apărut o adevărată bijuterie pentru bibliofili, deşi numai bijuterie nu inspiră vederea unei cărţi care cântăreşte cât o valiză ticsită. Însă un bibliofil nu va ezita să dea 1.000 de lire pe această ediţie limitată, care îi va sosi împreună cu certificatul de la Cartea Recordurilor.

Este al treilea record mondial pentru Agatha Christie.
Primul: opera ei a fost tradusă în mai multe limbi decât opera lui Shakespeare.
Al doilea: The Mousetrap, piesă de teatru pe care a vrut-o un cadou pentru Mary, soţia regelui George al V-lea, a avut cele mai multe reprezentaţii (din 1952 încoace a fost jucată de peste 23.000 de ori iar numărătoarea nu s-a sfîrşit).

Viaţa scriitoarei conţine aspecte spectaculoase:
- prima sa carte, Misterioasa afacere de la Styles (aici în limba engleză), a aşteptat cinci ani până să fie publicată (în 1920) şi a fost respinsă de şase edituri.

- în 1926 a avut un an negru: mama i-a murit şi în plus a aflat de adulterul soţului, Archie Christie (se căsătoriseră în 1914, după o dragoste furtunoasă). Agatha a dispărut pentru zece zile şi nimeni nu a ştiut unde se află. Avea 36 de ani. Peste patru ani a vizitat Bagdadul şi l-a întîlnit pe Max Mallowan, arheolog. Avea să urmeze o căsnicie fericită, timp de 46 de ani. Agatha l-a însoţit pe Max în repetate rânduri pe şantierele arheologice.

- este singurul autor de romane poliţiste care şi-a câştigat celebritatea şi în dramaturgie.

- singurul autor cu două personaje la fel de faimoase: Hercule Poirot şi Miss Marple.

- spunea că ideea pentru un nou roman îi vine în momente neaşteptate, cum ar fi când merge pe stradă sau când se află într-un magazin cu pălării.

- îşi nota idei despre intrigă şi personaje în numeroase carneţele. Observa cu atenţie totul din jur. Nepotul ei spune că Agatha Christie era o persoană care mai mult asculta decât vorbea, care mai mult îi vedea pe ceilalţi decât era ea însăşi văzută.

- timp de 15 ani şi-a scris autobiografia dar a păstrat-o pentru sine. An Autobiography a fost publicată pentru prima dată la un an de la moartea sa. Editura Harper Collins lansează o nouă ediţie în august, care conţine şi un CD cu fragmente audio.

Bonus: Agatha Christie (voce) povesteşte de ce a început să scrie.

Casa lui Dickens aşteaptă cumpărători

2009-05-17T16:17:00.006+03:00

Reşedinţa de vară a lui Dickens este de vânzare. Se găseşte în Broadstairs (comitatul Kent, pe coasta nord-estică) iar din biroul lui Dickens beneficiezi de o vedere cât se poate de maritimă. Anunţul, împreună cu mai multe fotografii, se găseşte aici.

Preţul estimativ : două milioane de lire sterline. Locuinţa are şase dormitoare, e înconjurată de pajişti englezeşti iar scara de mahon ori şemineele înseamnă multă istorie. Istorie găzduieşte şi pupitrul lui Dickens, al cărui conţinut va fi vândut separat.

Casa a fost numită, nu se ştie de ce, Bleak House (însă nu aici a scris Dickens Casa Umbrelor). În schimb, romanul David Copperfield a luat fiinţă în biroul de care spuneam mai sus.

În Broadstairs se organizează anual festivalul Dickens. Anul acesta se desfăşoară în perioada 20-24 iunie. Parada costumelor din epoca victoriană nu trebuie pierdută.

Un “must see” este şi casa lui Betsey Trotwood (excentrica mătuşă a lui David Copperfield). Locuinţa se numeşte acum Dickens House Museum. Bine-bine, doamna respectivă se chema în realitate Mary Pearson şi era mătuşa lui Dickens. O mătuşă grijulie, fiindcă îl răsfăţa cu ceai şi prăjituri, dar şi aprigă, pentru că gonea măgăruşii care poposeau în faţa casei. Dickens a făcut-o nemuritoare, prin personajul Betsey Trotwood.

Aşadar… cumpără cineva?

Un nou Holden Caulfield?

2009-05-17T10:34:00.007+03:00

Dintotdeauna s-a spus că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii. Cifrele sunt diferite. Numărul de cuvinte rostite într-o zi ar fi, conform unor păreri, 7.000 pentru o femeie şi 2.000 pentru un bărbat.

Am amintit cele de mai sus pentru că citesc Prep, o carte prezentată drept De veghe în lanul de secară în variantă feminină. Prep, scrisă de Curtis Sittenfeld, a apărut recent în limba română la Polirom şi auzind eu de asemănarea cu Salinger, m-am repezit să o cumpăr. Romanul a fost nominalizat la premiul Orange şi în 2005 s-a aflat pe lista The New York Times – cele mai bune cărţi ale anului.

Dar dacă De veghe în lanul de secară epuizează visările şi inadaptarea lui Holden Caulfield în 264 de pagini (de reţinut – în format mic !), Prep se dovedeşte mai generoasă. Chiar prea generoasă. Nu înţeleg de ce a fost nevoie de 506 pagini, fiindcă pe alocuri mi se pare de-a dreptul diluată. Aşadar, femeile folosesc mai multe cuvinte decât barbaţii...hmmm...

Am crezut că adolescenta timidă Lee este chiar varianta feminină a lui Holden dar se pare că m-am dus ca la pomul lăudat. Subiectul ar fi viaţa lui Lee într-un liceu particular, cu internat, unde învaţă copii de bogătaşi iar ea se simte oarecum la periferie (urmează acest liceu datorită unei burse). Romanul vorbeşte despre adolescenţă, căutându-i neliniştea şi complexele. Dar Salinger a reuşit să construiască replici surprinzătoare şi inteligente şi să condenseze frământarile unui adolescent în doar câteva fraze. De aceea se află printre scriitorii canonici. Iar Holden Caulfield rămâne irepetabil şi inimitabil.

Până acum, cred că Prep este o carte excelentă dacă ai în jur de 20 de ani - eu nu mă aflu pe acolo :). Nu este prost scrisă dar Sittenfeld nu poate fi comparată cu Salinger.

Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să menţionez că am ajuns cu lectura undeva pe la jumătatea cărţii. Poate că atunci când o voi termina, impresia generala va fi alta… Îmi doresc asta.

Bonus:
Primul capitol din Prep.

Şi câteva pagini în limba română.

LATER EDIT:
Am terminat de citit. Are nuanţe puternice de chicklit. Prea multă vorbărie, tot ce era de spus ar fi putut fi condensat în jumătate de carte. The Catcher in the Rye? No way!!!

Cel mai ciudat titlu

2009-05-16T13:15:00.003+03:00

Scriam anul trecut de Diagram prize, acordat în fiecare an pentru cel mai ciudat titlu al unei cărţi.

Anul acesta, câştigătorul (pe baza propunerilor şi voturilor publicului) este The 2009-2014 World Outlook for 60-miligram Containers of Fromage Frais. În cuprinsul cărţii (care e de fapt un studiu economic) văd că se află şi România iar mândria creşte în mine cu această ocazie, ca un aluat cald care dospeşte şi iar dospeşte.

Ziariştii de la The Guardian au avut o idee bună: în vara anului trecut au scotocit în istoria de 30 de ani a Diagram prize. Şi s-au întors cu prada - câţiva candidaţi puternici la "Cel mai ciudat titlu de carte". Fiecare copertă de carte e un prilej de zâmbet sau de minunare (în poza de mai sus se află un competitor redutabil din 2004).

Iată câteva titluri:

Tea bag folding

Better never to have been (subtitlu: The harm of coming into existence)

Confessions of a pagan nun

Living with crazy buttocks

Coyots I have known

Fancy coffins to make yourself

Italian without words

Porecla

2009-05-15T21:54:00.004+03:00

(în foto: Jhumpa Lahiri)

Impactul Americii asupra unei familii de indieni. Sună pretenţios ori dificil? Poate uzat de atâtea abordări trendy – fiindcă, nu-i aşa, multiculturalitatea e la mare preţ acum în literatură?

Porecla, de Jhumpa Lahiri, nu are nimic din toate acestea. Este scrisă atât de firesc şi de simplu (ceea ce mă face să cred că textul a fost şlefuit cu mare chibzuinţă) încât lectura reprezintă o incursiune aproape cinematografică în viaţa a doi tineri. Ashoke îşi face doctoratul în SUA, iar Ashima îl urmează şi devine casnică, deşi acasă se pregătise pentru facultate. Educaţia bengaleză îşi face simţite efectele încă de la început – Ashima este căsătorită de părinţi cu Ashoke, un tânăr cu un viitor promiţător. Docilă, ea nu are nicio urmă de revoltă pentru lungile după-amiezi în care stă singură în apartament, pentru înstrăinarea căreia îi cade pradă. Se îmbracă în sari, găteşte numai mâncare tradiţională şi se simte foarte bine atunci când ia parte la petrecerile bengalezilor din America. Dorul de India, nedeclarat făţiş, o urmăreşte ca o umbră credincioasă.

Personajul central: Gogol, primul lor copil. Gogol este numele „de casă”, un soi de poreclă afectuoasă (indienii au şi aşa ceva, diferit de prenumele oficial). Deşi familia nu a vrut aceasta, porecla ajunge să apară în acte. Gogol înseamnă omagiul pe care Ashoke îl aduce scriitorului rus, a cărui carte i-a salvat viaţa în India.

Indian prin origine dar american prin trai, Gogol pendulează între două culturi şi are sentimentul că aparţine mai mult Americii. Îi place mai mult pizza decât puiul tandoori, îl aşteaptă pe Moş Crăciun şi se încadrează firesc în peisajul american.

Cartea se dovedeşte surprinzătoare prin rafinamentul detaliilor care compun povestea unui indian născut american: Gogol. O alunecare plină de naturaleţe către o altă cultură. Nu îi condamnă pe ceilalţi pentru că Ashima trăieşte pe insula ei şi nici nu are un ton revanşard. Am citit-o pe nerăsuflate şi m-am bucurat când am aflat că a fost ecranizată.

Un extras din Porecla/The Namesake (clic pe secţiunea Read an Excerpt)

Mai jos se află un montaj video pentru filmul Porecla (în primele secunde sunetul e cam slab, apoi îşi revine).

Şi o conversaţie interesantă a scriitoarei Jhumpa Lahiri cu regizoarea Mira Nair, care a transpus Porecla în film.

În final, fragmente din povestiri publicate de Jhumpa Lahiri în New Yorker. Alte povestiri, adunate în volumul de debut Interpret de maladii (1999), i-au adus Premiul Pulitzer pentru ficţiune.

Leapşa cărţilor

2009-05-13T23:04:00.005+03:00

De ce ţi-e frică nu scapi... am amânat eu să răspund invitaţiei la leapşă pe care a lansat-o Antoaneta (să nu te superi, Antoaneta, habar n-am avut că a trecut deja o lună) şi iată că leapşa loveşte din nou. Nu din Canada, ca prima dată, ci din SUA, de la Annamari.
Fatalitate! Trebuie să scriu...

Booon... după o imatură chibzuinţă şi după o privire fugară spre bibliotecă (mda, trebuie să fac ordine din nou în cărţi) voi răspunde dintr-o suflare:

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Sunt doi: David Lodge şi Lucian Boia.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Din Regele scamator, de Ludmila Patlanjoglu (interviuri cu Ştefan Iordache, un povestitor înnăscut) – am cumpărat mai multe ca să le fac cadou. Mai am vreo trei.

3) De ce personaj de fictiune esti amorezată în secret?
De niciunul. În adolescenţă fireşte că mi-a plăcut Mr Darcy, din Mândrie şi prejudecată. Dar nu era un secret.

4) Ce carte ai citit cel mai des?
E de fapt o broşură – instucţiunile de la maşina de spălat ; mă încurc mereu în programe şi progrămele, în funcţie de culoare şi ţesături.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu – umor curat, creat de un adult care a văzut lumea prin ochii unui copil ; aş vrea să o recitesc dar nu o mai am.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Nu am citit cărţi proaste anul trecut, sunt o norocoasă. Totuşi, există o carte spre care m-am dus cu cele mai bune intenţii dar nu am reuşit să intru în rezonanţă cu ea – Omul ilustrat, de Ray Bradbury.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Aici mi-e teamă că voi nedreptăţi vreun autor – nu există cea mai, aşa cum pe o tavă sunt mai multe prăjituri gustoase şi nu te poţi decide. Am avut surprize frumoase cu literatura română – Tovarăşe de drum şi Cartea cu bunici.

8) Dacã ar trebui să obligi pe cineva sã citească o carte, care ar fi aceea?
Să oblig ??? Păi ar fi tortură! Nu aş obliga pe nimeni. În schimb, l-aş îndemna pe orice român să citească Grand Bazar România, o colecţie de povestiri scrise de un englez, Mike Ormsby, despre … ţara noastră. Are multă luciditate, are tone de umor iar lucrurile grele sunt privite cu o detaşare ironică. O lecţie pentru a renunţa la încrâncenare. Cartea există şi în limba engleză.

9) Cine crezi cã ar trebui să câstige premiul Nobel pentru literatură?
Eu nu ştiu. Juriul ştie.

10) Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Mi-ar plăcea să văd un film după Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian.

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu visez nimic din toate astea.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Jurnalul lui Bridget Jones. Şi m-a distrat.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?
Kafka mă năuceşte.

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Greu de spus. Cred că scriitorii ruşi.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare, evident, pentru inteligenţa sa atemporală.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Că îmi amorţeşte braţul când citesc într-o rână.

17) Care e romanul tau favorit?
Nu există unul singur.

18) Joci ceva?
Nu.

19)Povestiri, schite?
Huxley, Salinger, Saki, Agatha Christie, Cehov, Caragiale (să nu uit: Tudor Octavian are nişte schiţe excelente). Mai sunt şi alţii dar aceştia îmi vin acum în minte.

20) Non-ficţiune?
Tot ce are legătură cu a călători şi cu oamenii.

21) Scriitorul favorit?
Ca şi la romanul favorit – nu există unul singur.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Orice scriitor mediocru dar cu un PR bun poate ajunge supraevaluat.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Mătuşa Julia şi condeierul, de Mario Vargas Llosa.

24) Şi...acum ce citeşti?
Măscăricii, de V.S. Naipaul.

Gata! Cine doreşte să preia această leapşă, să pohtească!

O bibliotecă într-o mână

2009-05-10T22:24:00.003+03:00

Adio, rafturi sufocate de cărţi şi vrafuri de ziare!
Pentru amatorii de citit, Amazon lansează o unealtă numai bună să care în ea mii de cărţi şi nu numai.

Se numeşte Kindle DX şi are dimensiunea unei foi A4, aproximativ.
Vechiul Kindle, de 359 de dolari, are ecranul mai mic (6 inci).

Noul Kindle se va dovedi extrem de util. La prima oră, găseşti în el ediţiile proaspete ale unor ziare, poţi cumpăra cărţi de pe lista de best sellers din NY Times sau poţi să îţi stochezi cărţile preferate. Bateriile te ţin zile în şir.
O adevărată minune adresată iubitorilor de literatură şi de ştiri. Uite aşa poţi pleca în concediu fără bagaje :).
Vedeţi în continuare cine e Kindle DX şi cum funcţionează.

Film european - HannaHannaH

2009-05-10T13:15:00.003+03:00

Să spui despre HannaHannaH (regia Annemarie van de Mond) că e doar o comedie romantică nu înseamnă mare lucru. Multe adevăruri pot fi rostite în glumă, de aceea etichetarea de mai sus ar însemna să îi pui doar o amprentă de film uşurel, la care te uiţi şi râzi. Totuşi, nu apare nimic sumbru în tot filmul (de aceea am şi ales, după ce am citit sinopsisul, să îl văd – a rulat ieri la Muzeul Ţăranului Român). Momentele care ar putea fi apăsătoare sunt tratate într-o cheie ironică.

O familie numeroasă, de şapte copii (toţi maturi) se pregăteşte pentru aniversarea părinţilor – 40 de ani de căsnicie. Cea mică, Hannah, este o răzvrătită, greu de mulţumit, însă nu antipatică. Are dificultăţi în a păstra o relaţie. Întâmplător, un iubit „de-o noapte” nimereşte în zăpăceala familiei care se agită pentru aniversare. Fraţi, surori, fiecare cu „jumătatea” corespunzătoare, copilaşi care zbiară – nimic nu îl sperie pe iubitul Hannei, ba chiar îl amuză.

Unul din fraţi descoperă întâmplător un sms compromiţător al soţiei. Până în acel moment părea un dur. După criza de nervi inerentă, îi spune Hannei, dezarmat: „ O iubesc. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Asta ca să vezi ce ratat sunt”.

Părinţii celor şapte încearcă să înregistreze un mesaj video pentru copii. Stau acasă, pe canapeaua din sufragerie, şi chiar la început tatăl se ridică să meargă la toaletă. Mama îl aşteaptă răbdătoare. Camera înregistrează. Mai apoi vor să le transmită copiilor reţeta unei căsnicii reuşite. Declară amândoi că este important să ştii când să faci un compromis dar şi când să îţi păstrezi calmul.
- Tu ai fost vreodată îndrăgostită de altcineva, în aceşti 40 de ani? întreabă soţul
- Chiar vrei să ştii?
- Nu, răspunde el.
- Dar tu? întreabă soţia.
- Da, de profesoara aceea de desen, răspunde soţul.
În acel moment ea se ridică brusc de pe canapea şi merge la bucătărie. Se aude zgomot de vase manevrate.
- E tot geloasă, spune „capul familiei”, către camera. Îmi place.

Filmul merită văzut. Are mult firesc în el şi momente în care râzi sau măcar zâmbeşti.
Festivalul Filmului European se desfăşoară în Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Iaşi.

Nocturne calde

2009-05-08T14:28:00.008+03:00

(sursa foto)

O carte nou-nouţă, de abia ieri a apărut şi deja mă încântă că există.

Trecerea timpului, muzică, dragoste – cam acesta ar fi amestecul din cea mai recentă carte de povestiri a lui Kazuo Ishiguro. Poartă titlul Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall.

Când am citit Rămăşiţele zilei, am rămas uluită - probabil că de atunci nu mi-am revenit :)
Pentru că un japonez (după locul naşterii) poate intra perfect în mintea unui britanic! E drept că la şase ani a venit cu părinţii în Anglia. Totuşi - să surprinzi atât de bine acel vechi britishness, stânjeneala de a vorbi despre propriile trăiri afective sau de a le arăta, sentimentul datoriei care merge până la a tăia din exprimarea afecţiunii…

Despre noua carte, editura spune:
"From the piazzas of Italy to the Malvern Hills, a London flat to the ‘hush-hush floor’ of an exclusive Hollywood hotel, the characters we encounter range from young dreamers to cafe musicians to faded stars, all of them at some moment of reckoning.

Gentle, intimate and witty, this quintet is marked by a haunting theme: the struggle to keep alive a sense of life’s romance, even as one gets older, relationships flounder and youthful hopes recede."

O fi o tăcere răsunatoare?...

În final, ladies and gentlemen, iată o nocturnă. A unui polonez ajuns pe la Paris (din nou graniţele cad, hmm). Frederic Chopin pe numele său. O dăruiesc cu drag oricui, ca prefaţă la Nocturnele lui Ishiguro.

CHOPIN - Nocturne In E Flat
Asculta mai multe audio Muzica »

Later edit:
Cronică în Observer şi cronică (foarte critică, nu mă aşteptam) în Spectator.

La volan american

2009-05-08T09:36:00.012+03:00

(sursa foto)

Stilul este omul, spunea cândva La Bruyere. Păi să vedem…

Tineri, bătrâni, spilcuiţi sau neglijenţi, singuri sau cu familie/prieteni/căţel. Au un numitor comun – sunt fotografiaţi în maşini, de către Andrew Bush. El a adunat toate instantaneele într-o carte, Drive, apărută la Yale University Press.

Cine se află în New York poate să-şi arunce ochii peste o selecţie a fotografiilor, în două galerii: Yossi Millo şi Julie Saul.

Mai multe fotografii din carte - pe site-ul lui Andrew Bush.

Oare din goana maşinii se poate citi câte ceva din fiecare? Eu cred că da. Un mic univers se plimbă pe patru roţi.

Drive mi s-a părut o replică involuntară la articolul scris de Donazz, de aceea mi-a atras atenţia.

Later edit:
şi un pic de muzică ar fi bună. Guns N' Roses, cu Paradise City.

Guns N Roses - Paradise City
Asculta mai multe audio Muzica »

Citadină

2009-05-05T22:32:00.006+03:00

(foto: taxi în New York City)

Taxiul depăşeşte două coloane de maşini care aşteptau la semafor (în limbaj „de specialitate” aceasta se cheamă „triplare”) şi virează la dreapta, aşezându-se în spatele altui şir, la intersecţie. Nu e bine...
Din pământ, din iarbă verde răsare un poliţist care îi cere şoferului actele. Trăznetul pică scurt: „Din această secundă, nu mai aveţi carnet de conducere”.

Sunt pe bancheta din spate. Îmi pare rău de păţania omului. Poliţistul vorbeşte cu asprime. Taximetristul a căpătat un ton umil şi speriat, pâinea lui stă în carnetul de conducere. Iese din maşină, se plimbă după poliţist. E un om în vârstă, îmbrăcat cu o cămaşă destul de ponosită dar curată şi călcată. Nu are lanţuri de aur, nici ghiuluri şi conduce o Dacie cam uzată. Pare genul de tată cumsecade, cu familie mare. Ba dăduse şi muzica mai încet (melodii de prin anii ‘60) când a observat că am scos o carte din geantă.

Poliţistul – moralizator şi inflexibil, pe un ton apăsat, sub privirile altor şoferi opriţi la stop. Unii oferă informaţii preţioase, simţind deodată un respect imens pentru normele din traficul rutier: „Prinde-l, dom’le, şi pe ăla din staţia de autobuz!” se aude o voce laterală.

Mă gândesc că timpul trece, eu întârzii... Dar nu intervin în dialogul poliţist-taximetrist. Aştept şi aş vrea să se termine. Mă uit la trecători şi la copaci.

Brusc, cascheta apare la geamul maşinii: „Dumneavoastră l-aţi pus să depăşească?” mă întreabă inchizitorial. Mă ţintuieşte cu privirea, deja mă simt cam vinovată că m-am urcat în acel taxi. Până să apuc să articulez ceva, taximetristul neagă vehement. Poliţistul pare mulţumit de reacţia şoferului. Pun aici o paranteză: eu îi spusesem doar adresa la care trebuia să ajung şi mă pregăteam să citesc câteva pagini dintr-o carte. Nu i-am dat niciun fel de indicaţii. Închid paranteza.

Cei doi se îndepărtează din nou, vorbind şi din cuvinte, şi din mâini. Ale şoferului ridicate cu disperare în aer (la răstimpuri), ale poliţistului - cu un deget acuzator spre stradă, semafor ori carnetul de conducere.

Deodată, taximetristul intră în maşină. „Mulţumesc, mulţumesc!” îngână către poliţist. Îşi şterge transpiraţia de pe frunte şi mâinile îi tremură uşor pe volan. Respiră adânc şi parcă nu mai are niciun strop de energie. „Ce mă făceam dacă îmi lua carnetul? O am şi pe mama bolnavă acasă...” vorbeşte încet, ca pentru sine, şi oftează adânc.

Mă uit pe geam. Poliţistul priveşte spre maşină cu severitate. Îi spun, prin geam, mulţumesc, uluită de finalul imprevizibil. Schiţează un zâmbet neaşteptat pentru figura lui severă. Apoi întoarce capul spre o nouă coloană de maşini.

Taxiul se pune în mişcare. După câteva secunde, şoferul îmi spune plin de convingere:
„Dumneavoastră sunteţi norocoasă, să ştiţi. Că dacă eraţi ghinionistă, îmi lua carnetul. Putea să-mi ia carnetul, că am făcut triplare”.

Am o temă de reflecţie sau o străfulgerare (încă nu m-am hotărât care din ele): sunt o persoană norocoasă. Că dacă eram ghinionistă, îi lua carnetul, nu?

Călugăr dar şi star

2009-05-02T20:55:00.004+03:00

Din 1001 de nopţi am învăţat că există dervişi rotitori (parcă aşa se numeau). Acum aflu că există şi călugări cântăreţi, celebri pe internet dar şi în viaţa reală.

Shidaoxin are 26 de ani şi este un călugăr budist care vrea să promoveze, prin intermediul muzicii, învăţăturile înţelepţilor. Melodiile au fost difuzate la radio şi tv (în China) iar internetul le-a preluat. Shidaoxin a atins faima şi, în consecinţă, are fani.

Până acum a lansat un album şi două piese single. Când merge prin Beijing, unii spun că are ceva din alura unui star pop, cu ochelarii săi de soare şi căştile (de la playerul audio) în urechi. Alţii îl critică şi susţin că vrea doar să fie vedetă. Shidaoxin urmează ritualul budist şi se roagă timp de o oră la un templu din Beijing. Apoi se ocupă şi de mijloacele moderne de comunicare şi de interacţiune cu publicul, pentru ca mesajul său să ajungă la cât mai mulţi oameni.

"In cities, in the secular world, we need music that touches our souls. When we are in a bad mood, this kind of music will make us calm, relaxed and help us forget about our troubles" spune călugărul, care se pregăteşte să îşi lanseze un al doilea album în acest an. Versurile cântecelor vor fi tot budiste dar uşor de înţeles.

Un reportaj în continuare, drept dovadă.

La taifas – cu patrupede

2009-04-25T20:25:00.004+03:00

Citat din clasici:

I've got that wanderlust
Gotta walk the scene
Gotta kick up highway dust
Feel the grass that's green
Gotta strut them city streets
Showin' off my eclat, yeah
Tellin' my friends of the social elite
Or some cute cat I happen to meet.

I'm Abraham deLacy
Giuseppe Casey
Thomas O'Malley
O'Malley, the alley cat!

În întregime aici, cu muzica aferentă:

Episodul 1

Sunt în vizită. Peti (aşa îl strigă stăpânii, ca diminutiv de la Peticuţ) face parte din neamul felinelor însă are câteodată accente canine în comportament. Motanul tigrat, de dimensiunea unui şoricar, se trânteşte nepăsător pe canapea, în braţele stăpânei care – culmea! – şi-a permis să se aşeze chiar pe locul lui favorit. Mă priveşte o secundă cu nişte ochi ca de chihlimbar, pe care îi închide imediat şi cască dezvelind nişte dinţi ascuţiţi.

Când stăpâna sau stăpânul îl mângâie iar el nu are chef de asemenea gesturi, îi avertizează apucându-le mâna, fără să îi rănească. Dacă vreunul din ei îndrăzneşte să continue, atunci muşcătura devine serioasă (în aceste momente se comportă ca o pisică – fiindcă un câine s-ar arunca orbeşte la joacă, oricând).

Peti este Canis familiaris atunci când aude lătrături afară. Prima săritură îl duce la uşă, a doua pe clanţa care trebuie să îi ofere libertate iar a treia în curte. Printr-o spărtură din gard iese pe stradă, la amicii săi. Prietenii sunt trei câini din vecini, care şi-au dat întâlnirea ritualică de joacă (trăiască gardurile lemnoase care pot fi roase/rupte!).

Cei trei maidanezi o iau la goană spre un punct numai de ei ştiut. Peti fuge voiniceşte în urma lor, ultimul din haită, încântat totuşi că se află într-o companie puternică. Mă gândesc cu groază că cei trei dulăi se vor întoarce şi îl vor sfâşia. Nici gând. La goana îndărăt spre casă, Peti se ţine din nou în ultimul rând, mândru nevoie mare de tovarăşii lui. Îşi trage sufletul în curte, lângă câinele casei, care nu şi-a părăsit teritoriul.

Peti este privilegiat: peste un minut, atacă din nou clanţa uşii, în drum spre canapea. Câinele de pază rămâne afară. Peti se aruncă pe o perniţă şi închide ochii cu indiferenţă. S-a transformat din nou într-un simplu motan.

Episodul 2

Am deschis larg uşa casei, intră soarele şi aerul proaspăt. Aud lipăituri pe hol apoi un scheunat discret dar încă nu ies. Când apar câteva mârâituri, e cazul să arunc o privire. Dintre franjurii de păr negru, Cherry latră scurt, a dojană: am cam întârziat. Îi pun ceva să mănânce însă stratagema nu funcţionează: Cherry se menţine departe de castron.

Este o căţeluşă caniş care în această secundă are chef de interacţiune cu specia umană. O mângâi pe capul rotund şi imediat îmi pune lăbuţele pe genunchi. Mă priveşte ţintă cu nişte ochi rotunzi şi mă întreb pentru a nu ştiu câta oară cum de un câine oferă unui om încredere şi afecţiune, fără să ceară mare lucru în schimb: doar câteva minute de atenţie.

Când îmi aşez afară un scaun şi încep să citesc, Cherry nu poate lipsi. Se aşază alături, pe iarba încălzită de soare. Peste două pagini, un sforăit se ridică de la nivelul solului.

La taifas - cu picii

2009-04-23T23:15:00.006+03:00

A. tot răsfoieşte un pliant cu îngheţate felurite şi îmi expune topul preferinţelor sale, după imagini. Încă nu ştie să citească.
Eu: Îngheţatele astea nu sunt mare lucru. Tu ai tort în frigider.
El: Toate îngheţatele din lume sunt bune, să ştii.

După cinci minute, A. îmi povesteşte ce jucării a primit de Paşte, de la iepuraş. Observ în sinea mea că după '89 circulă iepuraşul şi pe la ortodocşi. Iepuraşul, din câte ştiu eu, aducea cadouri pentru catolici. În copilărie, de Paşte eu primeam doar îmbrăcăminte nouă, fiindcă tradiţia spunea să te înnoieşti vestimentar.
Eu: Şi unde se află iepuraşul?
El: Iepuraşul pluteşte în aer deasupra noastră. Dar nu poţi să-l vezi.

Mai aflu cu această ocazie că fără soare nu ar exista nimic. Cer detalii. Îmi spune că soarele transformă florile pomilor în nişte bobiţe, din care ies mere, pere, cireşe sau nuci, deci soarele are grijă de noi.

Azi la prânz, A. mă aştepta pe holul grădiniţei, aşezat pe o banchetă miniaturală. Urma să-l duc acasă. Lângă el, un alt băieţel, care îmi spune cu mare siguranţă:
- A. nu merge azi acasă. Vine tati şi plecăm la noi, că e ziua mea.
Eram în încurcătură. Aflasem de la mama lui A. că cel mic e invitat la o zi de naştere, însă sâmbătă. Apare un tată care risipeşte misterul: azi e ziua băieţelului său însă o sărbătoreşte sâmbătă. Încearcă să-şi ia copilul acasă. Acesta izbucneşte instantaneu în lacrimi şi strigă că azi e ziua lui şi că va pleca împreună cu A. Tatăl vrea să îl lămurească, fără succes, că sâmbătă va fi petrecerea.
Încep să mă minunez cum de un pici poate emite atât de mulţi decibeli. Apare şi Doamna (e vorba de educatoare, căreia toţi copiii îi spun Doamna). Nici Doamna nu îl poate convinge. Băieţelul îl ţine pe A. de o mânecă şi, printre suspine şi dâre de lacrimi, emite argumentul suprem: „Dar A. e cel mai bun prieten al meeeeeeu!”.
A. nu a plâns şi nu a cerut să îşi însoţească amicul. Însă tot drumul a fost tăcut.

“the morning is too/ beautiful to be anything else”

2009-04-22T23:04:00.008+03:00

Cuvintele din titlu aparţin unui poet american de prim rang, W.S. Merwin.
Are aproape 82 de ani. A aflat de curând că este câştigătorul premiului Pulitzer pentru poezie, cu volumul The Shadow of Sirius (o recenzie aici), unde pune în alte vorbe ce a spus cândva: “I have only what I remember”.

Fragmente din The Shadow of Sirius - la această adresă.

W.S. Merwin nu se află la prima „abatere”: i s-a mai întâmplat să primească acest premiu, în 1971, pentru The Carrier of Ladders (la acea vreme era vestit pentru poeziile sale împotriva războiului din Vietnam). Acum patru ani i s-a acordat National Book Award.

După ce a trăit în America, Spania, Marea Britanie şi Franţa, s-a oprit în Hawai, unde locuieşte de peste 30 de ani. Scrie şi are o grădină cu specii rare de palmieri.

W. S. Merwin despre poezie:
“Poetry is about what cannot be said. We cannot express love, real hatred or any kind of strong feeling. That is why we have poetry.”
“Poetry must be heard to be understood.”

Probabil că, la rândul său, a ascultat El niño mudo, de Federico García Lorca, pentru a-i păstra în engleză armonia internă.

Traducerea făcută de W. S. Merwin:

The Little Mute Boy

The little boy was looking for his voice.
(The king of the crickets had it.)
In a drop of water
the little boy was looking for his voice.

I do not want it for speaking with;
I will make a ring of it
so that he may wear my silence
on his little finger

In a drop of water
the little boy was looking for his voice.

(The captive voice, far away,
put on a cricket's clothes.)

şi originalul:

El niño mudo

El niño busca su voz.
(La tenía el rey de los grillos.)
En una gota de agua
buscaba su voz el niño.

No la quiero para hablar;
me haré con ella un anillo
que llevará mi silencio
en su dedo pequeñito.

En una gota de agua
buscaba su voz el niño.

(La voz cautiva, a lo lejos,
se ponía un traje de grillo.)

În continuare, "The Poet's View", episodul W. S. Merwin:

La taifas

2009-04-22T00:40:00.006+03:00

Dorel (nu e un nume născocit, am fost informată că aşa îl cheamă) păzeşte caprele, vreo cinci. Merge alene şi se lasă pe un pietroi, doborât de gânduri şi de soare. O capră scotoceşte cu ochii spre un măr de abia înfrunzit, din faţa unui gard. Nu ajunge la crengi dar dintr-o săritură se urcă pe capota maşinii de lângă gard şi, implicit, de lângă măr. Apucă să ia câteva frunze noi-nouţe până când Dorel aruncă spre ea cu băţul din dotare şi cu câteva sudălmi. Un salt suplu şi nepăsător de pe maşină pe pământ şi rumegătoarea se îndepărtează impasibilă. Dorel mână caprele ceva mai încolo, prevăzător faţă de stăpânul maşinii, le lasă în plata Domnului şi intră pe o străduţă laterală, pentru o duşcă revigorantă de la bufet. Când iese, caprele pasc iarbă chiar pe străduţa respectivă. Animale inteligente...

Îl iau pe A. de la grădiniţă şi mergem spre casa lui. Pe drum îi spun:
- Ştii că azi e ziua mamei tale? Să îi urezi „La mulţi ani!”
A, prompt şi pragmatic:
- Ce bine, o să avem tort!

Plec de la ei şi A. mă întrebă în timp ce ţopăie în jurul meu:
- Când te întorci?
- Mai încolo.
- Adică la noapte?
- Nu, spre seară.
A. îmi strigă din prag:
- Să ai grijă de tine!
...Are doar cinci ani. Îi plac planetele, în special Jupiter, pe care mi l-a arătat pe un atlas.

O bătrână merge fără grabă şi se ţine dreaptă. Broboadă neagră de sub care se iveşte părul alb. Figură de bunică şi ochii de un albastru curat, cu o uitătură directă şi curioasă, ca a copiilor. Nu mă cunoaşte, nu o cunosc. Ajung în dreptul ei şi îmi spune zâmbind:
„Hristos a înviat!”

Acestea ar fi câteva secvenţe dintr-un cadru rural, pe alocuri poate chiar bucolic. Habar n-am ce s-a petrecut în ţară şi în lume dar stau la taifas cu oamenii şi ascult poveştile lor. Timpul se opreşte şi nu mai este important. Până la sfârşitul săptămânii.

Aprilie pufos

2009-04-12T23:00:00.008+03:00

Într-o bună dimineaţă te trezeşti că pomii sunt pufoşi şi delicaţi, îmbrăcaţi într-o spumă ireală.
Te gândeşti că dacă ai sufla, petalele îşi vor lua zborul precum puful de păpădie.

Festivalul florilor de cireş e în toi. În Japonia, să admiri cireşii înfloriţi ţine de tradiţie dar şi de plăcerea estetică. Oamenii se adună să privească florile fragile de cireş, care apar începând din ianuarie şi până în mai, în funcţie de zonă şi de soi. Nelipsitele aparate de fotografiat se declanşează, grupurile caută cele mai bune locuri din parcuri. Un maraton pentru frumuseţe, fie ea şi efemeră.

În Ţara Soarelui Răsare, Sakura înseamnă înflorirea cireşilor. Iată Sakura de la corul Song (românescul şi vechiul grup, pentru cine îşi mai aminteşte).

Pe meridianele mai neaoşe, Floriile au sosit astăzi. La mulţi ani!

Ciocolata? Zero calorii

2009-04-12T00:45:00.008+03:00

(sursa foto)

Titlul de mai sus mă face să mă simt uşurată, gândindu-mă la câte ambalaje de staniol am privit cu vinovăţie până acum. Fiindcă au fost golite în doar câteva minute, cu abnegaţie şi fără ezitare.

Iubitori ai ciocolatei, bucuraţi-vă : o nouă soluţie apare pe piaţă. Gust de ciocolată. Miros de ciocolată. Şi zero calorii. Nu e o glumă. Oamenii de ştiinţă (da, aceia de care râd unii că îşi petrec anii studiind de ce scărpinatul dă o senzaţie de uşurare, de exemplu)… ei bine, oamenii de ştiinţă au creat ciocolata care nu te îngraşă !

Tubul magic se numeşte Le Whif. Este construit pe principiul inhalatorului, deci conţine particule microscopice. Tragi din Le Whif ca dintr-un trabuc. Îţi intră mirosul în nas şi gustul în gură dar în organism…nicio calorie. Da, se poate! Pentru năzuroşi, vine pe piaţă în patru variante : ciocolată simplă, cu mentă, cu zmeură, cu mango… Una bucată costă 1,80 euro dar ai un preţ mai bun dacă vei cumpăra un set.

Îmi amintesc de o poveste cu Nastratin Hogea. Călătorea fără un sfanţ dar avea la el o pâine. A intrat într-un sat şi s-a aşezat sub o fereastră de unde sosea un miros îmbietor de mâncare. Şi-a scos pâinea. A început să mănânce, însoţit de miros, şi s-a simţit de parcă s-ar fi ridicat de la o masă îmbeşugată.

Oare cei care au creat Le Whif au citit în copilărie această poveste ?...

Seninul de peste zgură

2009-04-10T20:57:00.006+03:00

Azi mi-au căzut sub ochi următoarele versuri :

"Răsădeşte dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură,
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul."

Le priveşti altfel când ştii că au fost compuse în detenţie, de către un om care a trecut prin 17 închisori, pe nedrept, vreme de 17 ani şi jumătate. Omul acela şi-a păstrat statura morală.

Odată eliberat, a ştiut să se ferească de frustrări, de discursuri revanşarde şi de vorbe goale. Păstra căldura şi iertarea în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Le-a povestit surorilor sale de un şoricel simpatic care îi ţinea de urât în celulă sau de prostia gardienilor dar nu de bătăile şi torturile îndurate. Ele au aflat întreaga poveste mai apoi, din interviurile televizate.

La 20 mai ar fi împlinit 95 de ani. Omul acela se numeşte Corneliu Coposu.

Versurile fac parte din poezia Rugă şi apar în prezentarea unei eleve pentru sesiunea de comunicări “Noi ce ştim despre comunism”.

Un citat din Corneliu Coposu:
”În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea, dacă această idee triumfă şi dacă ea este îmbrăţisată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia si dispariţia mea sunt secundare.
Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariţia mea nu mai este semnificativă!”

La 20 de ani de la 1989, din România de azi, parcă citeşti cu alţi ochi aceste spuse...

Majordom, ceai şi pisici

2009-04-07T20:18:00.005+03:00

După o zi de serviciu, puţin răsfăţ nu strică. Ce s-a mai inventat pentru destindere în doze mici ?

Varianta 1:

Majordomul aleargă la sunetul clopoţelului, pune un genunchi în pământ şi rosteşte medieval: "Yes, my princess?". Ai de ales, cu mofturi sau nu, dintre felurite mâncăruri, dulciuri şi beuturi. Servire ireproşabilă în timp ce trăncăneşti cu o prietenă despre câte-n lună şi în stele. Poţi face şi o fotografie cu majordomul.

Nu este o scenă de film din alte vremuri, ci se numeşte clar Butlers Cafe. O cafenea situată în Tokio. Deschisă din 2006 şi frecventată până acum de vreo 2000 de domnişoare şi doamne, după o zi obositoare de serviciu. Amănunte legate de meniu nu pot să ofer, fiindcă site-ul este 90 la sută în limba japoneză. Totuşi se observă secţiunea Staff Wanted, cu o poză a lui Brad Pitt. Pentru că majordomii nu sunt din rândurile băştinaşilor, ci europeni ori americani.

Înainte de deschiderea cafenelei, managerul (pe numele ei Yuki Hirohata) a făcut un sondaj ca să descopere ce vor dori clientele. Şi a aflat: un cadru romantic, lipsit de agresiuni, şi un majordom stilat şi cuviincios.

Butlers Café a apărut şi ca o reacţie la numeroasele Maid café-uri japoneze, unde forfotesc chelneriţe în uniformă alb-negru de slujnică – mai precis minijupă, volănaşe şi guler alb. Femeile japoneze, crescute secole de-a rândul în ideea că sunt inferioare bărbaţilor, s-au gândit că a sosit momentul pentru o mică revanşă, prin cafeneaua cu majordomi.

Varianta 2 :

Îţi lepezi pantofii şi încalţi nişte sandale comode ori papuci de casă. Pe mochetă sau pe canapea leneveşte o pisică torcătoare. O hrăneşti (dacă i-ai cumpărat ceva în prealabil) sau doar o mângâi în timp ce ea emite zgomotul sfârâit-pârâit care, în unele opinii, aduce relaxare.

Nu eşti acasă, ci la cafeneaua cu pisici, în Osaka. Se numeşte Neko no Jikan şi găzduieşte cam 20 de feline de mici dimensiuni.

În prima cameră se află o cafenea clasică: mese, scaune, cafea şi ceai. În a doua – fotolii, canapele, muzică în surdină, prelinsă din difuzoare. Ai ajuns în spaţiul pisicilor. Le mângâi şi te joci pe săturate. Dacă ele au chef, fiind cunoscut că pisicile nu se aruncă orbeşte la joacă, precum căţeii. Totuşi, bucăţele de ton cumpărate special din cafenea ar putea naşte o interacţiune şi începutul unei frumoase prietenii.

Cam atât pentru azi.

Poeţi fericiţi?...

2009-03-31T21:23:00.003+03:00

(coperta volumului de debut)

Există poeţi fericiţi? Uite că da. Însă mai întâi ei trec prin perioada inevitabilă de nefericire. Productivă din punct de vedere literar, din câte spune lumea.

Poeta Wendy Cope a debutat în 1986 cu volumul Making Cocoa for Kingsley Amis, care a intrat rapid pe lista celor mai bine vândute cărţi. Conţine poezie condimentată cu umor. E duioasă şi imediat acidă. Parodiază stilul unor nume grele (William Wordsworth, T.S. Eliot, Emily Dickinson), aduce sonete comice, haiku-uri cu giumbuşlucuri dar şi poezii de dragoste.

Din Making Cocoa for Kingsley Amis
Rondeau Redouble
There are so many kinds of awful men -
One can't avoid them all. She often said
She'd never make the same mistake again:
She always made a new mistake instead.
(continuarea aici – e a treia poezie din selecţie)

Două din haiku-urile lui Jason Strugnell (ea a inventat acest personaj caraghios care se tot încordează şi încearcă să emită poezie)
(ii)
The leaves have fallen
And the snow has fallen and
Soon my hair also ...

(iii)
November evening:
The moon is up, rooks settle
The pubs are open.

Prima strofă din Message (restul aici)
Pick up the phone before it is too late
And dial my number. There's no time to spare -
Love is already turning into hate
And very soon I'll start to look elsewhere.

Era singură în Londra când şi-a scris volumul de debut. Fusese învăţătoare timp de 15 ani. Ajunsese la 41 de ani şi s-a decis să devină freelancer writer. O definiţie a singurătăţii, marca Wendy Cope: mergea la petreceri, ieşea în lume dar acasă nu avea cu cine vorbi dacă i se strica maşina de spălat.

Amărăciunea se infiltrează subtil în cartea a doua, Serious Concerns (1992).
Fragment din Bloody Men
Bloody men are like bloody buses
You wait for about a year
And as soon as one approaches your stop
Two or three others appear.
(restul aici)

Din At 3 am
Somewhere else
you're sleeping
and beside you there's a woman
who is crying quietly
so you won't wake.

Apoi l-a întâlnit pe poetul Lachlan Mackinnon (mai tânăr decât ea cu 11 ani). S-au mutat împreună în Winchester, au o casă şi o grădină iar Wendy (fiindcă nu s-au căsătorit oficial) este un fel de mamă vitregă pentru copiii lui Lachlan. Versurile i s-au mai îmbânzit la adresa bărbaţilor. Cuvintele sarcastice s-au mai catifelat.
O vorbă englezească spune: „Happiness writes white”. Însă Wendy vrea să demonstreze că, deşi tristeţea aduce poezii cu mare încărcătură, fericirea are şi ea valoare literară.

Din cel de-al treilea volum, If I Don't Know (2001):
A Mystery
People say, 'What are you doing these days? What are you working on?
I think for a moment or two.
The question interests me. What am I doing these days?
How odd that I haven't a clue.

Haiku: Looking Out of the Back Bedroom Window Without My Glasses
What's that amazing
new lemon-yellow flower?
Oh yes, a football.

Tihna apare ascunsă sub autoironie:
Being Boring
'May you live in interesting times,' Chinese curse

If you ask me 'What's new?', I have nothing to say
Except that the garden is growing.
I had a slight cold but it's better today.
I'm content with the way things are going.

Poeziile în întregime sunt aici.

Wendy e convinsă că râsul apare când recunoşti adevărul dar nu te-ai gândit că ar putea lua o asemenea formă. Crede cu tărie că o poezie poate fi comică şi serioasă în acelaşi timp.

Cea mai recentă carte i-a apărut anul trecut: Two Cures for Love: Selected Poems 1979-2006. Creaţii vechi împreună cu poeme noi. Titlul vine de la o poezie mai veche, în care ea dă sfaturi cum să te vindeci de dragoste: "Don't see him. Don't phone or write a letter," este prima cale. Urmează a doua: "The easy way: get to know him better".
Fragmente la această adresă.

Poeta este atât de strictă în privinţa copyright-ului încât partenerul ei de viaţă i-a sugerat să îşi înscripţioneze pe piatra funerară următoarele: "Wendy Cope. All Rights Reserved". Nu îi place că atunci când caută cu Google titlul unei poezii o găseşte pe câteva site-uri. Şi-a exprimat indignarea că are postate pe net unele creaţii.

Mărturisesc că şi eu am făcut la fel (titluri cu Google), pentru a aduna fragmentele de mai sus, însă nu m-am indignat...

Mai mult, aş avea chef să îi cumpăr volumul cel mai recent, editat la începutul anului în varianta paperback.

Bătrânul din Cojimar şi marea

2009-03-28T19:31:00.007+02:00

(foto: casa lui Hemingway - Cojimar, Cuba)

Andy Garcia are planuri mari: vrea să regizeze Hemingway & Fuentes, povestea anilor petrecuţi de scriitorul american în Cojimar, Cuba.
Garcia a scris deja scenariul, împreună cu nepoata autorului. Dacă totul va merge bine, Hemingway va fi interpretat de Anthony Hopkins iar Fuentes – de Andy Garcia.

Cojimar: un sătuc liniştit de pescari, în apropiere de Havana. Acolo a poposit un om care văzuse cu ochii lui ambele războaie mondiale şi Războiul Civil din Spania. Îi plăcea să scrie, să stea la taclale cu localnicii şi să pescuiască. A rămas. Vreo 20 de ani. A scris şi a pescuit.

Pescarul Gregorio Fuentes nu mai era tânăr când Hemingway l-a angajat pe ambarcaţiunea sa Pilar. Mare amator de trabuc, el este cel care l-a învăţat pe american cum se pescuieşte peştele spadă şi îi depăna tot soiul de istorii. Unii spun că Fuentes reprezintă modelul pentru Santiago din Bătrânul şi marea.

Când a împlinit 103 ani, Fuentes a urmat ritualul iniţiat cu zeci de ani în urmă: a mers la bustul prietenului său şi a turnat pe el rom, mărturisind că ar fi preferat să îl bea împreună. Un an mai târziu, în 2002, Gregorio Fuentes s-a sfârşit.

Statuia lui Hemingway (ridicată în 1962) priveşte spre apă şi este făcută din metal. Se spune că fiecare pescar din sat a contribuit cu câte un element (şuruburi, elice vechi) ca să se adune suficient material. Omul care stătea alături de ei în cârciuma La Terraza dispăruse. Le era dor de el.

Un fragment din reportajul lui Michael Palin, aflat pe urmele lui Hemingway. Fuentes, în vârstă de 101 ani, răspunde în forţă întrebărilor, simţind nevoia să apere memoria unui prieten. The Old Man...

O prietenie frumoasă. Înclin să cred că Gregorio Fuentes este Santiago.

Bonus: Hemingway's Cuba, Cuba's Hemingway – un articol scris de Valerie Hemingway. A fost secretara personală a autorului şi a locuit o jumătate de an în Cojimar.

Zâmbetul care nu dispare

2009-03-27T14:14:00.008+02:00

(sursa foto)

Are un zâmbet imens. Are şi multe kilograme în plus dar face haz pe seama taliei care stă să îi dispară (spre deosebire de zâmbet).

Prima dată am văzut-o în seria French şi Saunders, difuzată la tv.
Dawn French şi Jennifer Saunders alcătuiesc un duet comic irezistibil, încă de la începutul anilor 80. Au parodiat numeroase filme celebre (Tăcerea mieilor, Titanic, Exorcistul, Războiul stelelor etc) dar şi vedete (de la ABBA până la Amy Winehouse).

Să parodiezi nu e uşor, fiindcă trebuie să descoperi puncte slabe pe care să le tratezi cu inteligenţă şi umor. Să exploatezi clişeele, ticurile sau să râzi de ceea ce lumea a găsit cândva fermecător. Pe muchie de cuţit, aşadar. Ele două ştiu să se strecoare printre obstacole pentru a ajunge la ţintă: un râs ori măcar un zâmbet.

Prima parte din Harry Potter parodiat şi produs de French şi Saunders. Iar aici - partea a 2a, a 3a şi a 4a.

În toamna trecută, Dawn French şi-a lansat autobiografia: "Dear Fatty" (Fatty este porecla pe care i-a dat-o partenerei de comedie, Jennifer, deşi aceasta nu este rubicondă – sau poate tocmai de aceea). A fost publicata de Random House, care permite citirea câtorva pagini.

În carte a scris lucruri despre care nu mai vorbise vreodată. Mai multe piese ale unui puzzle, adunate pentru a o defini pe actuala Dawn French. Autobiografia este compusă din scrisori adresate mamei, tatălui (care s-a sinucis când Dawn avea 19 ani), fetiţei pe care a adoptat-o, soţului, cititorului, Madonnei (pe care a parodiat-o cu sârguinţă), lui Jennifer şi aşa mai departe...

...La graniţa dintre râs şi lacrimi, depinde în ce cheie o citeşti. Îmi place să cred că pe joviala Dawn French au călit-o toate hopurile şi că zâmbetul său larg se trage dintr-o putere enormă. Nu îi e teamă de ani (acum are 51) şi spune că dacă îmbătrâneşti, ai un avantaj: nu mai trebuie să îi tratezi politicos pe oamenii nesuferiţi.

Promovare inedită Dear Fatty: autoarea agresează lumea într-un supermarket :)

Soţul lui Dawn French este Lenny Henry, un excelent actor de comedie (a avut la BBC, ani în şir, seria Lenny Henry in Pieces). Mai jos se află un monolog al său, în care explică de ce femeile sunt telepate şi bărbaţii – nu.

Mi-a plăcut că cei doi, prin organizaţia de caritate Comic Relief, strâng fonduri pentru copiii din Africa (prevenirea malariei, şcolarizare) şi pentru persoanele cu probleme din UK. Cu ajutorul Red Nose Day (a avut loc pe 13 martie) dar şi prin alte metode, care au tot comedia în centru. Folosesc sloganul Do Something Funny For Money şi încearcă să deschidă inima oamenilor pentru a face o donaţie, cât de mică.

Nuntă cu fluturi invitaţi

2009-03-22T12:31:00.004+02:00

(sursa foto)

Nu este nici pasăre, nici floare dar are câte ceva din fiecare. La început se târăşte, apoi ajunge spre cer. Ou-omidă-nimfă-fluture. Mai pe scurt, metamorfoză – care fascinează scriitorul dar şi omul obişnuit. Omida se transformă în fluture, copilul ajunge adult... Un alt nivel de metamorfoză: adultul păşeşte spre viaţa în doi.

Poate de aceea lepidopterele ajung oaspeţi la nuntă. Aşa-numita „butterfly wedding” conţine un vârtej de „flori” zburătoare care învăluie nuntaşii în culori. Cred că reprezintă următoarea treaptă de la orezul care îţi intră în păr, ochi sau stă prea mult pe haine.

În America sunt firme specializate în livrarea de fluturi pentru un asemenea moment. Fluturii sosesc, păstraţi cu grijă în cutii (sunt făpturi fragile!). Ei vor fi eliberaţi când proaspătul cuplu iese pe treptele bisericii ori înainte de a intra în sala de petrecere. Dansează prin aer şi vor găsi copaci ori flori prin apropiere. O duzină costă în jur de 90 de dolari. Preţul scade când cantitatea creşte.

Fluturii Monarh (precum cel din poză) sunt nuntaţi de prim rang. După voltele din jurul însurăţeilor, un Monarh poate zbura cam 70 de km pe zi. Într-o săptămână el ajunge din SUA în Mexic, dacă vrea.

Şi cel mai populat stat din lume se bucură de afacerea cu fluturi, care înfloreşte în pofida crizei economice (ba chiar în paralel cu aceasta). În China, tinerii au porniri romantice şi cer „butterfly wedding”. Liu Gang, director al „Love Butterfiles Co”, nu mai pridideşte cu onorarea comenzilor. În medie, o nuntă înseamnă fluturi în valoare de 100 de lire, povesteşte The Daily Telegraph. Unele cupluri vor un număr norocos: 88 sau 199 de fluturi. Proaspeţii căsătoriţi sunt sfătuiţi să poarte culori vii şi să îşi tamponeze hainele cu un pic de nectar, pentru a stârni fluturii.

Nathaniel_Hawthorne spunea cândva: “Happiness is a butterfly, which when pursued, is always just beyond your grasp, but which, if you will sit down quietly, may alight upon you.”

...Poate de aceea sunt invitaţi fluturii la nuntă.

Povestea vieţii în şase cuvinte

2009-03-21T20:13:00.006+02:00

(sursa foto)

Fiindcă tot vorbeam/scriam aici de microtexte care condensează o întreagă lume, a venit rândul biografiei în şase cuvinte.

Lui Hemingway i s-a cerut cândva să scrie o poveste si să folosească doar şase cuvinte.
A rezultat ceva cutremurător: "For Sale: baby shoes, never worn".

Revista online SMITH a avut ideea să lanseze competiţia: biografie în şase cuvinte. Poţi să-ţi descrii viaţa în şase cuvinte? îi întreba revista pe cititori. Au sosit grămezi de răspunsuri, unele cu umor, altele cu tristeţe. Fiecare include un mic univers.

Ca urmare, anul trecut a apărut cartea Not Quite What I Was Planning: Six-Word Memoirs by Writers Famous and Obscure, cuprinzând aproape 1000 de mini-biografii. Site-ul Amazon o situează în categoria "Best Books of 2008".

Secvenţe:
“Found true love, married someone else”
“No wife. No kids. No problems”
“I still make coffee for two”
“Danced in fields of infinite possibilities”
“Brought it to a boil, often”
“Never should have bought that ring”
“I ate, drank and was hairy”

Şi video:

După această carte scrisă împreună cu cititorii, SMITH Magazine a continuat.
Următorii paşi s-au concretizat în alte două cărţi:
Six-Word Memoirs on Love and Heartbreak: by Writers Famous and Obscure
şi
Six-Word Memoirs by Teens Famous & Obscure

Oricine are o poveste de spus, afirmă SMITH. A ta care este?
Atenţie: SMITH primeşte în continuare mesajele oricărui internaut. Proiectele continuă…

Opt motive de râs

2009-03-21T00:14:00.008+02:00

(sursa foto)

Umorul pare că intră în numai opt “modele”, de-a lungul civilizaţiilor, culturilor şi gusturilor. Oare ce provoacă râsul? Cineva a încercat din nou să găsească un răspuns. A început căutarea în secolul XIV, de la „gazele” emise în Miller’s Tale a lui Geoffrey Chauser ("This Nicholas just then let fly a fart/ As loud as it had been a thunder-clap") şi s-a oprit în prezent, la seriale TV precum Little Britain.

Câteva tipare ne stimulează de fapt creierul. Mintea primeşte în final, prin râs, răsplata pentru că le-a căutat (inconştient), spune Alastair Clarke. El va publica în acest an cartea The Humour Ten Thousand, în care studiază şi explică pe îndelete rădăcina râsului. Cartea ar putea fi un bun ghid pentru scenarişti, fiindcă nu e deloc uşor să îi faci pe oameni să râdă, prin replici.

Râsul apare datorită unei surprize, susţinuse la început Clarke. Apoi a mai făcut un pas şi a găsit opt tipuri de „surprize”. Până la apariţia cărţii The Humour Ten Thousand, avem un mic cadou: începând de azi, o altă lucrare a lui Clarke. Se numeşte The Eight Patterns Of Humour şi este disponibilă (timp de 30 de zile) pentru a fi descărcată gratis aici.

De citit. Şi de aflat ce caută de fapt creierul, ca să primească în schimb râsul.

Cel mai scurt articol

2009-03-17T21:55:00.002+02:00

(sursa foto)

Observ că azi am ajuns la postarea cu numărul 100. Să trăiascăăăă! În februarie am uitat să „aniversez” un an de blog, uite acum un prilej.

Tuturor ochilor care trec pe aici să citească – le mulţumesc. Cei care comentează sunt oameni pe care nu îi cunosc dar mă onorează şi mă bucură de fiecare dată când găsesc cuvintele lor. Fiecare articol de aici înseamnă doar relaxare, nu obligaţie. Mă bucur cu fiecare blog pe care îl citesc. Învăţ câte ceva. Există şi prieteni necunoscuţi? Cu siguranţă. Blogul e o dovadă.

Vă mulţumesc tuturor, încă o dată.