Un dram de 2011

Secunda de cultură: “Should auld acquaintance be forgot/ and never brought to mind?”
Astfel începe Auld Lang Syne, după cum a vrut Robert Burns.

Vreau să le spun tuturor prietenilor din bloguri ("auld acquaintance", cum ar veni) şi călătorilor întâmplători pe aici un răspicat LA MULŢI ANI!
E mult timp de când nu am mai scris în lumea virtuală şi mi s-au întâmplat diverse (nu toate au fost bune dar am stabilit că aici nu e un spaţiu în care să fiu plângăcioasă); important este că sunt vie şi nevătămată :)

Un mic dar, de la Philip Zimbardo, profesor la Stanford: The Secret Powers of Time. Explicaţii (unele cu umor) şi soluţii. Pragmatismul american, plus rădăcinile italiene ale psihologului, egal discurs musai de ascultat. Şi de pus pe gânduri, întrucâtva.

Să ne fie bine în 2011!!!

Dalai Lama pe Twitter, Papa pe youtube şi iPod

Dalai Lama şi-a făcut cont pe Twitter după vizita în SUA, când s-a întâlnit cu preşedintele Obama. Lumea spune că însuşi Evan Williams, fondatorul Twitterului, i-a dat ideea. Cred că este o cale eficientă de a atrage atenţia asupra situaţiei din Tibet.

În ianuarie, în mesajul rostit pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor, Papa Benedict le-a transmis prelaţilor să folosească şi mijloacele internetului pentru a face cunoscut mesajul creştin.

Papa însuşi are un portal din care vezi că, printre altele, Vaticanul şi-a făcut cont pe youtube, cu cele mai recente ştiri despre Suveranul Pontif. Mesajele se pot descărca şi pe iPhone sau iPod.

Hotărât lucru, Biserica Catolică ţine pasul cu timpul!

Cine merge în club ?

Este o doamnă venerabilă, are 69 de ani, în cartea de identitate se numeşte Ruth Flowers. După nume şi accent ar putea fi o englezoaică numai potrivită pentru un salon cu fotolii victoriene şi picturi cu lorzi la vânătoare de vulpi. Ar intra în scenă, firesc, un five o'clock tea simandicos.

Ceva-ceva tulbură această imagine: doamna şi-a ales numele de scenă DJ Ruth. Decorul şi orele s-au schimbat instantaneu.

Scenă? Doamna este DJ în cluburi de noapte din Franţa. În loc să tricoteze sau să moţăie în faţa TV-ului, Ruth a descoperit că îi place să mixeze muzică pentru tineri şi să plonjeze în vâltoarea decibelilor de tehno. Au încurajat-o şi fiul, şi nepotul.

Adică muzica nu are vârstă...

Între microfilosofie şi proverbe

Titlul ar putea duce cu gândul la ceva pretenţios ori complicat dar nu vă speriaţi inutil.

Într-o bună dimineaţă, Julian Baggini a decis să încerce marea cu degetul, în acest caz marea fiind Twitter-ul. Dar omul respectiv este de profesie filosof, oare ce să facă el pe Twitter? Să scrie microfilosofie, evident.

A început ca un experiment. Tot răul spre bine: constrângerea la 140 de caractere s-a dovedit chiar benefică, fiindcă Julian a observat că ideile interesante şi clare sunt destul de scurte. În loc de o lălăială de o pagină, mai bine un gând sprinţar de un rând, zic eu (acum un an - ce repede trece timpul!- găsisem micro-story-urile).

Şi uite aşa a apărut o micro-oază de micro-filosofie în twitter-eală. Dacă credeaţi până acum că filosofia înseamnă doar cărţi grele, de minimum jumătate de kg, sau discuţii cu oameni încercănaţi de gânduri, iată că bate un vânt proaspăt, cu aforismele lui Baggini.

Mostre din Twitter-ul domnului Baggini:
● It is good to appreciate every moment, but doing so doesn't make you good.

● Some arses are so big and fat that the temptation to kick them is almost irresistible. (I'm talking metaphorically of course!)

● If happiness is something we can learn and is under our control, then the unhappy are not unfortunate, they're negligent.

● Just because something is not black and white, it doesn't mean all shades of grey are equal. “Everyone lies” but not as much or as deviously

● You have to accept you are not in complete control of your life; you don't have to accept others controlling it for you.

● A full life is a meaningful life, but it is not meaning alone which make it full. Meaning is necessary but not sufficient for a good life.


Pe lângă aforismele lansate în valurile netului, Julian Baggini a scris o carte în toamna anului trecut. Pentru acurateţe, să spun că a recidivat. Dintre titlurile amuzante amintesc doar două : The Duck That Won the Lottery and 99 Other Bad Arguments (Granta, 2008) şi The Pig That Wants to be Eaten: And Ninety-nine Other Thought Experiments (Granta, 2005).

Dar să revin la cartea lui cea mai recentă: Should You Judge This Book By Its Cover? examinează 100 de proverbe şi zicători pe care oamenii le folosesc frecvent în vorbire. Cum pentru un proverb există un altul care îl contrazice, înseamnă că fiecare conţine un adevăr parţial. Şi te stimulează să gândeşti mai departe.

Clipul de prezentare (cu filosoful Baggini în rolul principal) e tare simpatic.




Să închid cercul: You can’t teach an old dog new tricks (pe româneşte: calul bătrân nu se mai învaţă la buiestru) dar it’s never too late to learn!

...Mi-ar plăcea să găsesc şi în limba română o asemenea carte.

Zi de marmotă şi de urs

Phil, o marmotă îndesată ca toate marmotele, a ieşit azi să adulmece aerul din Punxsutawney (Pennsylvania). Phil şi-a văzut umbra şi a lămurit astfel onor adunarea din jur că frigul va continua.

Tradiţia spune că dacă Phil îşi vede umbra de Groundhog Day (2 februarie), atunci urmează grade puţine în următoarele şase săptămâni. Dacă umbra nu există, atunci vremea va fi mai blândă. Din 1887 încoace, strămoşii lui Phil ies pe 2 februarie să clarifice cum va fi vremea, aşa că ar trebui să îi credem pe cuvânt.

Un video de azi, pentru neîncrezători :


Moment de mândrie naţională: păi noi avem Ziua Ursului ! O zi neaoşă, numită şi Martinul cel Mare. Se spune că azi (2 februarie) ursul iese din bârlog. Dacă afară este soare şi îşi vede umbra, el se duce înapoi, la culcare, fiindcă iarna va mai ţine 40 de zile. Când nu îşi poate admira umbra, carpatinul se înviorează brusc şi începe să îşi stabilească treburile, dând semn că vremea frumoasă e prin apropiere.

Phil versus Moş Martin. Pe carpatin nu l-a filmat nimeni azi, aşa că trebuie să mă mulţumesc cu predicţia lui Phil.

Când afară este zăpadă, oamenii…

(poza lui Megaman)

- stau cu nasul lipit de geam şi admiră peisajul rece, în timp de soba duduie (sau caloriferele transportă cu generozitate agentul termic);

- ies să audă scârţâitul zăpezii sub cizme, apoi…

- fac un om de zăpadă ; dacă vorbim de oameni-englezi, atunci moşul de nea se înalţă la peste 5 metri şi este cel mai înalt din UK ; el poartă numele de Megaman şi este construit în Rossendale (Lancashire) de pompierul Jan Czugalinski ; nu doar că lumea a făcut ochii mari de uimire dar Megaman (lungite-i fie zilele) a avut un scop nobil : a reuşit să strângă în trei zile vreo 1 500 de lire sterline pentru serviciul de urgenţă North West Air Ambulance.

- stau la coadă ; în cazul oamenilor-pensionari-englezi, coada ţine peste noapte şi este hazlie, în pofida temperaturii câinoase (-5 grade Celsius); înfofoliţi în haine şi pături, cu saci de dormit, scaune şi glume, ei s-au încolonat disciplinaţi ca să îşi asigure un loc la închirierea de căsuţe pe Avon Beach, Dorset ; căsuţele sunt la mare căutare pentru perioada aprilie-septembrie iar coada în această zonă reprezintă deja o tradiţie anuală.

- pot dobândi un premiu de la Royal Society of Chemistry dacă demonstrează că pe zăpada nemiloasă care a lovit Anglia au avut curajul să ajungă la muncă; dacă au dovedit altruism faţă de concetăţeni, cu atât mai bine:
“The Royal Society of Chemistry is inviting accounts and pictures, if possible, of people who have fought their way through to, or from, their workplaces undeterred by deteriorating weather and transportation.
Those who have stopped to aid others will get special consideration.
Evidence demonstrating pluck, selflessness, and patience can be sent as emails, letters and images, still or moving. Closing date is 21 January 2010.”

- merg la pantomimă; din cauza zăpezii, doar câţiva spectatori au reuşit să ajungă la sala de 350 de locuri a teatrului Carriageworks din Leeds; dar show must go on ! Spectacolul s-a ţinut în faţa a patru adulţi şi cinci copii, absolut toţi spectatorii fiind entuziasmaţi de “Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.

Arta de a sta de vorbă

(sursa foto)

Există o reţetă a unei conversaţii bune? A conversa adică a sta la taclale, a sporovăi etc. Fără un scop anume.

Daniel Menaker şi-a lansat în aceste zile cartea A Good Talk: The Story and Skill of Conversation. Cred că omul se pricepe la cuvinte, doar a lucrat ani în şir la Random House şi la The New Yorker - unde a publicat scriitori necunoscuţi la acea vreme, precum Jennifer Egan ori Michael Cunningham.

Cartea lui încearcă să sărbătorească arta de a sta de vorbă. Cândva era o artă la mare căutare dar trebuie să recunosc: mailul, messengerul, twitterul şi alte minuni moderne au cam detronat-o.

Unii oameni se nasc cu elocvenţă, alţii o dobândesc dacă o caută; unii sunt plictisitori când enunţă lucruri altminteri importante, pe alţii i-ai asculta oricând vorbind despre orice fleac ; unii se exprimă mai bine în scris decât la un taifas etc. Mie mi s-a întâmplat să casc discret după o cantitate prea mare de vorbe deşertate tip fluviu în urechile mele. Sau să mi se împăienjenească ochii după ce interlocutoarea făcea, pe nerăsuflate, zeci de salturi sprinţare de la un subiect la altul, împănate cu consideraţii asupra vieţii, în timp ce eu de abia apucam să strecor câte un « Daaa ? » în pauza ei de respiraţie.

Daniel Menaker nu a scris un self help book dar nici o lucrare ştiinţifică, pentru lingvişti. Cartea se situează la graniţă, fiindcă e ambalată în umor. Vorbeşte despre etapele unei conversaţii(intră un pic în pragmatică), prezintă şi o scurtă istorie dar relatează şi situaţii comice ori dileme. Cât de bine încasezi o glumă ? Şi dacă nu e o glumă, ci o mică răutate, cum reacţionezi ? Şi tot aşa.

Tot el precizează: "absence of direct utility" este regula pentru conversaţie. "If it is all immediate usefulness, then we call it trigonometry class or a conference call or 'This Old House.' "

Am descoperit cartea lui Menaker şi la o librărie de la noi.

Eu zic că o conversaţie bună este ca un ping-pong; nu pot rezista la un monolog neîntrerupt.

Chiar aşa! Leapşa!
1. Când ai o conversaţie interesantă?

2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?

Către White Noise, Capricornk13, Danangib, Ionela, Coryamor.

Şi bineînţeles: cine doreşte, să poftească.

Cântece care anulează geografia

(sursa foto)

Câţiva artişti din colţurile lumii s-au adunat să cânte împreună. Deşi au rămas acasă, au reuşit – din SUA până în Rusia, trecând prin Africa şi India, melodia continuă.

Un grup de idealişti demonstrează cuminte că muzica anulează geografia ori diferenţele culturale.

Proiectul lor - Playing for Change.

Pentru cine vrea să ia un banner şi să spună lumii despre ei – aici.

El pueblo en el que nunca pasa nada

(surse foto)

La inevitabila întrebare „Ce mai faci?”, politicos este să răspunzi scurt: „Bine, mulţumesc”. Nu are rost să îţi împovărezi interlocutorul cu toate amănuntele zilei sau, mai rău, cu tristeţi; există o excepţie: când vorbeşti cu un prieten apropiat (what are friends for, nu-i aşa?).

Cineva răspundea: „Slavă Domnului, monoton” şi în acest caz „monoton” avea valenţa lui „la adăpost de surprize neplăcute sau de nenorociri”. Cuvântul monoton aducea cu sine o umbrelă mare care ocrotea de ploi sau de arsuri toride.

Din întâmplare am dat peste o posibilă destinaţie pentru 2010, numai bună să anuleze extremele. Se numeşte Miravete de la Sierra şi este cunoscută şi ca « satul în care nu se întâmplă niciodată nimic ».

Iată că undeva există linişte şi parcă nici picior de criză. Se află în provincia spaniolă Teruel (Aragon) şi legenda spune că numără numai 12 suflete. O biserică, un soare, cărămiziul stins al caselor, străduţe pe care nu a călcat vreo roată de maşină… Aşa sunt toate parcă de la începutul lumii iar timpul curge cu altă măsură.

Să ne ocupăm şi de latura practică : turistul găseşte loc de cazare în Casa de la cura, clădire din secolul al XVI-lea (25 euro de persoană) sau în unul din cele două apartamente din Casa rural, cu vedere spre râu (53 de euro pentru 2 persoane, 84 pentru patru persoane).

Să nu uit: cum se ajunge în Miravete de la Sierra, de pe aeroporturile spaniole ; as easy as a pie…

Dacă vă vine greu să credeţi că mai există locuri fără zarvă comercială, fără zeci/sute de turişti în goană, scânteind din aparatele de fotografiat pentru foldere cu amintiri, daţi o raită prin Miravete de la Sierra aflată la un clic depărtare. Pe mine m-a încântat.

Câteva zile în pace, o paranteză de la treburi … avea dreptate Jerome K. Jerome: „E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nici o scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie şi încă una foarte istovitoare. ”

Închei hoinăreala virtuală cu puţin dans tradiţional aragonez: jota.

Şi la anul...

(sursa foto)

Aici o să ne găsim. Chiar dacă în ultima vreme acest blog a cam intrat în paragină (aici îmi pun în cap cantitatea cuvenită de cenuşă), o să îl plivesc, promit!

Celor care trec pe aici - le trimit un şir de gânduri bune şi le doresc să aibă chef de scris şi de citit dar şi elan de stat la taclale cu oamenii.

Celor cărora le citesc blogurile - le mulţumesc fiindcă astfel mai aflu câte ceva (scris în manieră personală) din lumea asta mare.

M-am gândit, când am început blogul, că are rostul unui semn de carte – găseşti ce te-a surprins, ce ţi-a plăcut şi fărâme de care vrei să îţi aminteşti. Sunt încântată să trec şi prin semnele de carte ale altor oameni, nu îi cunosc dar îi simt prieteni fiindcă îmi place ce scriu şi cum scriu.

Vorba lungă, sărăcia omului. Nu prea gust bilanţurile, ci începuturile. Ne vedem (în scris) în 2010!
La mulţi ani!
Cu drag.