El pueblo en el que nunca pasa nada

(surse foto)

La inevitabila întrebare „Ce mai faci?”, politicos este să răspunzi scurt: „Bine, mulţumesc”. Nu are rost să îţi împovărezi interlocutorul cu toate amănuntele zilei sau, mai rău, cu tristeţi; există o excepţie: când vorbeşti cu un prieten apropiat (what are friends for, nu-i aşa?).

Cineva răspundea: „Slavă Domnului, monoton” şi în acest caz „monoton” avea valenţa lui „la adăpost de surprize neplăcute sau de nenorociri”. Cuvântul monoton aducea cu sine o umbrelă mare care ocrotea de ploi sau de arsuri toride.

Din întâmplare am dat peste o posibilă destinaţie pentru 2010, numai bună să anuleze extremele. Se numeşte Miravete de la Sierra şi este cunoscută şi ca « satul în care nu se întâmplă niciodată nimic ».

Iată că undeva există linişte şi parcă nici picior de criză. Se află în provincia spaniolă Teruel (Aragon) şi legenda spune că numără numai 12 suflete. O biserică, un soare, cărămiziul stins al caselor, străduţe pe care nu a călcat vreo roată de maşină… Aşa sunt toate parcă de la începutul lumii iar timpul curge cu altă măsură.

Să ne ocupăm şi de latura practică : turistul găseşte loc de cazare în Casa de la cura, clădire din secolul al XVI-lea (25 euro de persoană) sau în unul din cele două apartamente din Casa rural, cu vedere spre râu (53 de euro pentru 2 persoane, 84 pentru patru persoane).

Să nu uit: cum se ajunge în Miravete de la Sierra, de pe aeroporturile spaniole ; as easy as a pie…

Dacă vă vine greu să credeţi că mai există locuri fără zarvă comercială, fără zeci/sute de turişti în goană, scânteind din aparatele de fotografiat pentru foldere cu amintiri, daţi o raită prin Miravete de la Sierra aflată la un clic depărtare. Pe mine m-a încântat.

Câteva zile în pace, o paranteză de la treburi … avea dreptate Jerome K. Jerome: „E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nici o scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie şi încă una foarte istovitoare. ”

Închei hoinăreala virtuală cu puţin dans tradiţional aragonez: jota.

Geanta din carte

(surse foto)

De obicei o carte intră într-o geantă, dar dacă geanta ar fi de fapt o carte?

Să spunem că cineva aruncă o carte; are coperta de toată frumuseţea: cartonată sau de vinilin, în culori îmbietoare…e păcat sa nu o foloseşti…

Iată cum Jane Eyre sau De veghe în lanul de secară pot completa cu nonşalanţă o ţinută feminină etc etc.

Mai multe modele aici, demonstrând un rol funcţional.

Iar aici, genţi care doar seamănă cu o copertă de carte (sunt create de o artistă).

De la pianul de ciment la oaia perfectă

(sursa foto)

"Greşeala şi eşecul sunt preţul inevitabil pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a gândi cu capul nostru, de a nu ne mulţumi să repetăm cele spuse de alţii. Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativa personală şi de aici la descoperire şi la invenţie. Mai mult, numărul eşecurilor este, de obicei, mult mai mare decat cel al reuşitelor."

Am început cu acest citat din Solomon Marcus, pentru că a scris esenţialul despre greşeli şi eşecuri.

Marii inventatori sunt oameni care au ieşit din rutină şi au mers către iniţiativa personală: Leonardo da Vinci, James Watt, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Nikola Tesla.

Dar pe drum pândesc şi eşecurile de care vorbea Solomon Marcus.

Aplicaţie concretă: Judy Wearing a contabilizat câteva nereuşite ale inventatorilor celebri, în cartea sa Edison's Concrete Piano.

Să ne distrăm un pic, aşadar:

Leonardo da Vinci a încercat să născocească încălţări de mers pe apă.

James Watt a inventat o ciudăţenie de maşinărie pentru inhalat aer cu virtuţi terapeutice, care de fapt era destul de nociv.

Thomas Edison a creat pianul de ciment şi se mai gândea la un aparat de vorbit cu defuncţii :)

Alexander Graham Bell în căutarea oii perfecte – el a încercat să obţină o oaie cu şase mamele, mai productivă la capitolul lapte şi care să hrănească astfel mai mulţi miei.

Nikola Tesla a inventat aparatul de făcut cutremur, reuşind să provoace panică în departamentul pompierilor, aflat deasupra laboratorului său.

"Învăţarea, gândirea personală, creativitatea presupun o punere concomitentă în mişcare a libertăţii de întrebare şi de căutare, a dreptului de a greşi şi de a eşua, a practicii ludice şi a spiritului critic."

Tot Solomon Marcus.

Concluzia mea : să nu ne judecăm prea aspru pentru greşeli :)

Frivolităţi confortabile

(sursa foto de beans on toast)

Anumite mâncăruri îţi aduc o stare de bine (nu socotesc aici caloriile, că altfel ar trebui să vorbesc de frunze de salată sau de iaurt).

Neuropsihologii care sălăşluiesc în laboratoare, pe lângă Universitatea din Sussex, aplecaţi pe studii şi cercetări, au făcut o descoperire: când se simt oamenii minunat în timpul mesei? Ei au studiat reacţiile voluntarilor la mirosul, gustul şi culoarea mâncării. Domnul Proust e valabil şi în Anglia - unele alimente au tras după ele amintiri din copilărie.

Dacă ai în farfurie ingrediente simple şi o culoare uniformă, confortul tău sporeşte, spun specialiştii. În aceeaşi notă gastronomică: mirosul cel mai plăcut este unul clar, pe care să îl recunoşti şi în alte dăţi.

Specialiştii de care vorbeam au calculat, printr-o formulă, indicele de confort adus de mâncare. Nu aprofundez.

Importante sunt câştigătoarele:
1. fasole cu pâine prăjită (de fapt, fasolea se află PE pâinea prăjită)/ beans on toast
2. cârnaţi cu piure
3. supă de roşii
4. plăcintă cu pui şi ciuperci
5. budincă de paste cu brânză

În încheiere, am găsit o voce serafică să povestească despre „beans on toast”.

Less than 15 mins:
How To Make Baked Beans On Toast

Mă simt datoare să iau în discuţie şi contextul cultural - britanicii au dreptul să poftească la cele de mai sus şi să intre într-o stare de bine, că doar au crescut cu ele.
La noi, în top s-ar afla (musai) sărmăluţele şi salata de boeuf, nelipsite din meniu la orice mare adunare gastronomică de familie. Oare ar intra şi mămăliguţa cu brânză? Încă nu m-am decis – e nevoie de un studiu...

Breathless: Richard Gere

(sursa foto)

Trebuie să punctez un pic. E posibil ca Antoaneta să spună că, după dispoziţia latino, am alte capricii :) Să vedem…

Un vagabond simpatic, un zănatic fără leac şi îndrăgostit din răsputeri. Îi schimbă unei studente cursul vieţii doar pentru că o iubeşte. Nicio regulă nu îi stă în cale, nimic nu îl face să ezite. Un nebun frumos.
Finalul filmului Breathless. Tocmai în 1983.



Şi ce cânta Jerry Lee Lewis în acelaşi film.

JERRY LEE LEWIS -- Breathless
Asculta mai multe audio Muzica

...Azi Richard Gere împlineşte 60 de ani. Când oare o fi ajuns aici? I-am văzut 90 la sută din filme şi habar n-am când a trecut vremea.

Gata. A fost un călcâi al lui Ahile. Ce vreţi, naturelul simţitor ;)

Primul scriitor de aeroport

(sursa foto)

Ce este un aeroport? Pentru mine înseamnă făgăduinţa unui început – o călătorie. Pentru unii, e o întoarcere. Pentru alţii, un loc de tranzit.

Pentru domnul Alain de Botton, scriitor de meserie (vă amintiţi de The School of Life?), aeroportul a devenit o sursă de inspiraţie. Oameni, plecări, sosiri, întârzieri, controlul paşapoartelor – totul a intrat într-o sarabandă care şi-a găsit formă de cuvânt în laptopul său.

Caragiale definea cândva un moment de tihnă pentru sine: "Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti". Visul lui se reia, cu alte coordonate, graţie tehnologiei.

Alain de Botton a fost writer-in-residence la aeroportul Heathrow, Terminalul 5. Timp de o săptămână cuvintele scrise pe laptop s-au afişat pe un ecran mare din spatele său.

Gândurile sale vor ajunge într-o carte, prin septembrie: A Week At The Airport: A Heathrow Diary. Primele 10 mii de exemplare vor fi dăruite pasagerilor de pe Heathrow (dacă mă intersectez cu peştişorul de aur, acum ştiu ce dorinţă să îmi pun pentru luna septembrie).

O scurta relatare a săptămânii, făcută de însuşi Alain de Botton, se află aici.

Mda... acum mi s-a făcut poftă să fiu writer-in-residence. Măcar o săptămână! Ca să las acest Bucureşti undeva, în urmă...

În ton:

scorpions-holiday
Asculta mai multe audio Muzica

Pui de la nori

(sursa foto)

La sfârşitul lunii mai a fost lansat un scurt metraj Pixar: Partly Cloudy.
Ce te faci când eşti barză iar treaba ta este să livrezi bebeluşi şi pui de animale? Ce te faci dacă norul cu care lucrezi furnizează pui periculoşi pentru tine, curierul?

Filmul durează aproximativ 5 minute. Finalul e încântător (nu spun mai multe, să nu stric surpriza).

De la feminism la grădinărit - 'bra-skets'

Cronologie subiectivă:

1968, SUA – după un concurs Miss America se declanşează proteste. Feministele intră în acţiune: în viziunea lor, concursul pune accent doar pe standardele arbitrare ale frumuseţii. Să dispară mijloacele de opresiune asupra femeii, să dispară perspectiva comercială! Se aduce „Freedom Trash Can”. Aici poposesc sutiene, pantofi cu toc, gene false, truse de machiaj etc (nu le-au dat foc, contrar legendei). Aruncate cu elan, toate acestea sunt considerate instrumente de tortură asupra femeii.

2009, Marea Britanie – dacă în secolul trecut eliberarea femeii a însemnat şi azvârlirea sutienului, ce utilitate nouă dobândeşte astăzi acest articol de lenjerie?

Royal Horticultural Society i-a găsit o întrebuinţare nemaivăzută şi nemaiauzită: poate fi un ghiveci.
Vizitatorii şi vizitatoarele Chelsea Flower Show au fost rugaţi să doneze lenjerie pe care nu o mai folosesc. Pentru doamne - sutiene. În cazul domnilor – lenjeria tip boxer, de exemplu. Aceste piese pot fi folosite pentru a găzdui pământ din care să răsară flori sau legume. Avantajul sutienului: cupele, odată cusute una de alta, se transformă într-un fel de coşuleţ numai bun de atârnat în cui. Din coşuleţ se va iţi salata. Sau fragi. Ori verdeaţă bună de pus în mâncare.
În iulie urmează Hampton Court Palace Flower Show, unde piesele donate vor fi folosite după cum tocmai am explicat.

Un reprezentant al RHS explică: "the serious message behind the 'bra-skets' is that you do not need a lot of space or even a lot of money to start growing your own food – just a bit of imagination."

Nu credeţi? Priviţi aici.
Şi aici.

Mofturi

(sursa foto)

"Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie!
(...)
De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional."
(Moftangii - Ion Luca Caragiale)

Cuvintele de mai sus (textul complet se află aici) au fost publicate cu peste 100 de ani în urmă. Mai precis, în 1893.

Nenea Iancu este etern.

Dacă Europa nu ne dă nimic pe gratis, atunci nu ne pasă de ea. Cum să ne spună nouă ce să facem? De fapt, cine mai e şi Europa asta?

România a cunoscut o prezenţă la vot de vreo 27 la sută, pentru alegerile europarlamentare.

Plictiseala sau lipsa de interes a electoratului vor fi teme pe care politicienii le vor exploata.

Ocupaţi cu grătare la iarbă verde sau cu lehamitea mioritică, românii nu au votat. S-au uitat la televizor şi au mai băut un şpriţ. Unii mai cu dare de mână au plecat în excursii, că doar luni e o zi liberă. Alţii au căzut de acord că e corupţie mare în ţară şi poate o conspiraţie mondială împotriva României. În sfârâitul mititeilor.

Am trăit să o văd şi pe asta: Vadim şi Becali vor merge în Parlamentul European. Sunt reprezentativi pentru România de azi, nu? Electoratul lor s-a mobilizat iar absenteismul le-a legitimat intrarea în marea familie europeană...

În final, atmosfera de la "Iunion". Odinioară.

În roz înseamnă să vezi mai mult

(foto: compoziţie cu panda privind viitorul cu detaşare)

Mi-a plăcut expresia „să vezi viaţa prin lentile roz”. Sau „să vezi lucrurile în roz”. Îmbracă totul cu un aer diafan, numai bun de respirat adânc.

Acum aflu că buna dispoziţie aduce după sine capacitatea de a vedea mai mult şi mai multe. În sensul propriu, nu ca metaforă.

Să explic, să justific, să nu îmi asum descoperirea. Experimentul şi rezultatele aparţin unor oameni de la universitatea din Toronto. Acolo, voluntarii au privit nişte imagini cu figuri umane şi elemente de fundal.

Când voluntarii erau într-o dispoziţie proastă, au perceput numai figura din centrul fotografiei. Dispoziţia bună i-a determinat să vadă şi casele din fundal. A fost ca şi cum starea bună i-ar fi făcut să iasă dintr-un tunel şi le-ar fi mărit câmpul vizual!

Concluzia: "Good moods enhance the literal size of the window through which we see the world".

Totuşi...răul nu e chiar atât de rău. Să vezi lucrurile aşa, multe şi mărunte, nu se recomandă în unele situaţii, spun cercetătorii. Cum ar fi când trebuie să te concentrezi pe îndeplinirea unei sarcini, când ai de lucrat cu o maşinărie periculoasă ori dacă eşti la aparatul care scanează bagajele din aeroport. Deci dacă trebuie să îţi îndrepţi atenţia într-o singură direcţie, nu e cazul de ciripeli voioase.

Buun... în cazurile menţionate anterior se recomandă o atitudine sobră care ar putea trece drept comportament de ursuz. Aşadar, oamenii posomorâţi poate că nu sunt mereu rău dispuşi, ci doar concentraţi. Zic eu.

Puseu de semi-inconştienţă: vreau să mă situez în grupa care vede şi fundalul, nu numai figura. Se poate?

În final:

Edith Piaf - No Regrets (Non, Je Ne Regrette Rien)
Asculta mai multe audio Muzica

...şi originalul: Non, je ne regrette rien

edith piaf-non, je ne regrette rien
Asculta mai multe audio Muzica »

"What A Wonderful World"

Un orăşel din Olanda, perfect pentru ochii mei est-europeni. Brăzdat de canale, parcurs uşor de biciclete, fără forfotă şi stridenţe, cu oameni care au o mină relaxată şi îţi zâmbesc atunci când vorbesc.

De la fereastra cafenelei vechi (în poza a doua), cu mese de lemn şi portrete ale Casei de Orania pe pereţi, priveam apa, pe care câteodată treceau lebede şi raţe. Ronţăiam pişcotul care acompania (ca şi paharul cu apa) cafeaua şi mă gândeam că Vermeer a fost fericit trăind acolo. Şi mie mi-ar plăcea...

Imaginile de mai sus cer şi un cântec.



Israel Kamakawiwo'ole - Somewhere Over The Rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »

Cappuccino cu lebădă

Ştiam că arta este efemeră şi că produce plăcere estetică – am primit confirmarea şi în cazul Cafe Yala.

Când comanzi un cappuccino sau o ciocolată caldă, primeşti şi un dragon, o lebădă, un purceluş etc. În funcţie de cheful clientului sau de inspiraţia lui Sam Corra (în cazul indecişilor). Animalele dispar la prima sorbitură – arta este efemeră, după cum spuneam…

În fiecare zi, Sam umple sute de recipiente în care desenează, cu spumă de lapte, tot soiul de animale. La început se mulţumea cu ceva simplu - o inimă sau o floare - dar cu timpul a căutat noi forme de manifestare artistică.

Să nu uit: Cafe Yala se află la Institute of Technology, în Canberra. Cam departe. Mai bine învăţ eu cum se face cafeaua cu dragoni.

Sam a fost generos şi a împărtăşit lumii un strop din arta de a desena cu lapte.