"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
Pentru cei care simt că scot fum de la presiunile vieţii moderne, există acum o anumită scăpare, prin intermediul cărţilor. Câţiva autori, printre care se numără Alain de Botton şi Robert Macfarlane au iniţiat un remediu contra stresului care îl pândeşte pe omul modern.
Pe strada londoneză Marchmont, la numărul 70, a apărut Şcoala vieţii. Din păcate, în limba română deţine o conotaţie…hmm…specială (expresia “io am şcoala vieţii” mi se pare demnă de gura unui manelist al timpurilor noastre), în consecinţă voi recurge la denumirea englezească, “The School of Life”.
După această introducere cam neserioasă, să trecem la aspecte mai consistente.
Noutate absolută: ţi se prescriu cărţi (da, da, e un fel de reţetă) pentru o incursiune într-un anumit domeniu – ideea este că ai nevoie de cărţile potrivite, nu de maculatură. Dar fiindcă în lumea asta mare se publică vreo două cărţi în fiecare minut, de unde ştii pe care să o alegi?! Atunci intră în acţiune un biblioterapeut – faţă în faţă, ori la telefon sau prin mail. Orice nevoi spirituale ai avea, ţi le rezolvă.
La School of Life există şi experţi cu care te poţi întâlni pentru o discuţie în domeniul în care sunt maeştri. Costă 50 de lire pe oră şi ai nevoie de o programare. Ori măcar poţi vorbi cu ei la telefon sau prin intermediul mailului. Advertising, conversaţie, istoria artei, matematică etc. – lista completă a specializărilor se află aici.
Fraţii de peste Ocean ai britanicilor au aflat de iniţiativă. Iată un articol cât se poate de proaspăt, din New York Times.
(poza de aici) Puzderie de lume în zona Caşin-Arcul de Triumf, duminică seara. Cozi lungi la intrare, care se topeau destul de repede către cele trei porţi. Mulţi tineri, adică în jur de 20 de ani, care ar fi putut fi lejer nepoţii cântăreţului. Mi-a fost dat să văd şi extremele: câţiva oameni de vreo 60 de ani dar şi cel mai tânăr spectator, un copil sub un an, adus de părinţi iubitori de muzică, volens-nolens. Control lejer în genţi, ca să nu spun inexistent: am fost întrebată de către domnul de la intrare: „Aveţi cumva vreun aparat foto mai mare?” (mi-a plăcut precizarea „mai mare”...). Am răspuns negativ (chiar nu aveam) şi nici nu m-a verificat. Întreb de vreun chioşc din incintă şi un băiat cu tricoul firmei organizatoare îmi spune, obosit şi cu sinceritate dezarmantă, că habar nu are, să mă orientez în stadion.
Hipercorectitudinea pe care am blestemat-o mai apoi m-a făcut să nu îmi iau nici brichetă, nici umbrelă, că aşa scria pe site-ul cu informaţii despre concertul din România. Noroc cu prietena care m-a însoţit, şi care nu a respectat instrucţiunile, de am putut să fumez câteva ţigări (evident, şi precizările cu fumatul au fost nesocotite). Coadă la fise pentru băutură (caldă sau rece), preţuri piperate: 4 lei o apă minerală mică, un suc la fel de mic sau un păhărel de nes. Coadă la lichidele respective. Lumea se comportă civilizat, nimeni nu se bagă în faţă, mi se pare că nu sunt în România.
Şi se face ora 7 seara şi se arată acordurile de la „Dance Me To The End Of Love”.
Scena se luminează şi apare maestrul. Într-un costum clasic gri închis, cu pălărie asortată, un fel de Humphrey Bogart atemporal. Începe să cânte şi nimeni nu mai scoate vreun sunet. Tot stadionul este sub vraja unei voce masculine şi totuşi catifelate, care intră prin mii de urechi şi coboară în suflete cu o căldură omenească ce te dezgheaţă instantaneu şi îţi linişteşte orice zbucium. Stau în picioare, pe gazon şi nu îmi vine să cred când văd o mare de oameni sub hipnoza muzicii şi a cuvintelor rostite de Cohen. Mă trezesc, nu ştiu când, legănându-mă în ritmul melodiei şi văd pe figurile celor din jur seninătatea, cum nu am mai văzut-o de mult.
Ce pune Leonard Cohen în cuvinte şi acorduri, de are un astfel de efect?... Pe ecrane îi văd chipul preocupat, aplecat deasupra microfonului, ochii închişi, rosteşte fiecare cuvânt cu pasiune şi încredere, ca şi cum ar fi ultimul. Ca şi cum ne împărtăşeşte o taină. Iubeşte muzica din toată fiinţa. Iubeşte viaţa. A urcat, a coborât, a aflat, vrea să ne spună. Un trubadur care supravieţuieşte, nu ştiu cum, în secolul XXI.
Vraja aşezată firesc peste un întreg stadion se ţese cuminte în continuare. Maestrul închide ochii, e încremenit pe microfon şi îl auzi: Like a bird on the wire, like a drunk in a midnight choir I have tried in my way to be free. Like a worm on a hook, like a knight from some old fashioned book I have saved all my ribbons for thee. If I, if I have been unkind, I hope that you can just let it go by. If I, if I have been untrue I hope you know it was never to you.
La un moment dat, lumea începe să cânte, la sfârşitul unei melodii, un Happy Birthday timid dar sincer. Fiindcă Leonard Cohen a împlinit 74 de ani chiar în ziua concertului din Bucureşti. Cântăreţul mulţumeşte scurt, apoi se întoarce la ale sale. A venit aici să cânte şi să ne arate culoarea sentimentelor. Nu are timp pentru sine.
Se mai sfărşeşte un cântec şi, pe ultimele acorduri, artistul ne anunţă că urmează pauza. Când oare a trecut o oră?!
A doua parte începe de parcă nu s-ar fi terminat nicicând prima. Parcă el ar fi fost mereu aici, cu noi. Ajunge la „I’m Your Man”:
If you want a lover I'll do anything you ask me to And if you want another kind of love I'll wear a mask for you If you want a partner Take my hand Or if you want to strike me down in anger Here I stand I'm your man.
If you want a boxer I will step into the ring for you And if you want a doctor I'll examine every inch of you If you want a driver Climb inside Or if you want to take me for a ride You know you can I'm your man.
Şi te trezeşti deodată într-un ocean de cuvinte pe care ştii că le-ai căutat dar nu le găseai forma şi timpul. Nimeni nu vorbeşte, ar fi o impietate, cel mult cântă discret împreună cu artistul. Se arată câţiva stropi de ploaie dar nimeni nu se clinteşte. Spectacolul s-a sfârşit şi, după alte prezentări ale instrumentiştilor (o reverenţă firească spre echipa sa), Cohen spune că e ploaie şi ne înţelege dacă vrem să plecăm. Dar noi aplaudăm şi aşteptăm. El revine şi fără vreo urmă de oboseală, ca un vechi prieten care reia o conversaţie, începe „So long, Marianne”.
...Sunt doar câteva impresii pe care le-am aşternut, „la cald”, un pic după miezul nopţii. O imensă pace m-a copleşit pe stadionul unde Leonard Cohen ne-a oferit o bucată din sine. Şi o lecţie: că poţi să fii frumos indiferent de ani şi de riduri. Că poţi să încălzeşti suflete fără să ceri nimic în schimb.
(poza de aici) A Book of Ages ar putea fi numită o carte a anilor, fiindcă din ea aflăm ce făcea Cutare (a se înlocui românescul Cutare cu un nume de personalitate artistică, politică etc) la o anumită vârstă. “Time is an accumulation of facts and moments”, ne spune autorul, Eric Hanson, scriitor şi ilustrator.
Nu avem de a face cu o lucrare stufoasă dar nici cu o lectură plictisitoare. E menită să ne facă să zâmbim ori să ne minunăm. Ne arată cum au curs anii, de la 1 la 100.
Când avea şapte ani, micul Eric a descoperit biografia lui Kit Carson, a citit-o pe nerăsuflate şi de atunci tot a adunat date despre oameni celebri. Cum găsea o “măsură” a faptelor ori vieţii unei personalităţi, Hanson nota imediat. De-a lungul anilor, jurnale ori scrisori ale scriitorilor, ba chiar şi necrologurile i-au furnizat materie primă. Anecdotele – la fel.
Tot acest material a dospit în timp iar într-o bună zi Eric Hanson şi-a dat seama că poate corela diverse date despre oamenii cunoscuţi. Notiţele începuseră să dialogheze între ele. Nu era vorba doar despre: cine, ce, la câţi ani? Ci şi despre coincidenţe ori fapte care se legau cumva între ele: de exemplu, Shakespeare şi Cervantes au încetat din viaţă în aceeaşi zi (23 aprilie 1616) iar Darwin şi Lincoln au împărţit data naşterii (12 februarie 1809).
Într-o zi, scriitorul i-a făcut cadou unui prieten care împlinea 30 de ani, trei cărţi: Shelley, Keats şi Stephen Crane. Era şi o ironie ascunsă în cadoul lui: cei trei autori aveau în comun că scriseseră lucruri remarcabile dar şi pieriseră înainte de a împlini 30 de ani.
De acolo i-a venit ideea. De ce nu ar aşterne pe hârtie toate datele adunate, care aveau deja o mulţime de conexiuni? Şi astfel s-a născut "A Book of Ages: An Eccentric Miscellany of Great and Offbeat Moments in the Lives of the Famous and Infamous, Ages 1 to 100". Fiecare capitol reprezintă o vârstă.
Aflăm astfel că: - la şapte ani Shirley Temple a încetat să mai creadă în Moş Crăciun – fiindcă un Santa Claus a venit la ea, într-un magazin, şi i-a cerut un autograf. - la 15 ani, Jack London era oyster pirate. - Orson Welles a regizat şi a apărut în Cetăţeanul Kane când avea 25 de ani. - la 36 de ani, în timpul marii crize economice din SUA, Walt Disney a cheltuit un milion şi jumătate de dolari pentru a produce Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici. - Sir Winston Churchill, după eşecul operaţiunii Dardanele, a demisionat şi a pictat primul tablou. Trecuse de 40 de ani. - Jane Austen s-a stins la 41 de ani, necăsătorită şi fără să fi cunoscut celebritatea pe care o merita. - la 50 de ani, Victor Flemng a regizat atât Pe aripile vântului cât şi Vrăjitorul din Oz. - când a împlinit 72 de ani, Einstein a făcut celebra fotografie cu limba scoasă.
Autorul ne sugerează să deschidem cartea la capitolul corespunzător vârstei pe care o avem – just for fun. Mai putem să citim capitolele la întâmplare. Anii se leagă într-un mod ingenios. Şi vom vedea cum se învârtea Pământul pentru toţi aceşti oameni, la diferite vârste.
După povestea navei Doulos, am găsit încă un vas care s-a transformat în librărie pe apă. De această dată, librăria navighează doar pe canalele şi râurile din Marea Britanie.
Vasul se numeşte Frenchlands II. Proprietarii, Colin şi Rosemary Muge, au avut timp de 10 ani o navă de canal: Frenchlands I (purta numele unei ferme din zona Wolverhampton), cu care făceau călătorii pe apele din UK. În 2002 au vândut ambarcaţiunea şi au cumpărat Frenchlands II (nu au găsit un alt nume, probabil fiindcă se obişnuiseră cu primul).
Din 2005 Colin şi Rosemary vând cărţi (mai mult second hand) de toate tipurile: de la cărţi poliţiste, romance şi până la poezie şi cărţi pentru copii. Sursele sunt diverse: târguri ad-hoc, sărbători şcolare, prieteni ori chiar cititori care cumpără cărţi şi aduc altele în loc, pentru librăria călătoare. Când timpul se arată frumos, cărţile stau afară, răspândite pe mese, iar dacă vremea e capricioasă, potenţialii cumpărătorii sunt invitaţi să intre în Frenchlands II şi să răsfoiască.
Catherine, fiica lor, i-a ajutat cu un website. Doritorii de lectură nu au decât să le scrie pe mail, şi vor afla astfel dacă vor găsi o anumită carte ori se vor lămuri unde o pot întâlni pe Frenchlands. Fiindcă – nu-i aşa? – important e să vii şi să te uiţi la cărţi şi prin cărţi. Imposibil să pleci cu mâna goală!
Construită la doi ani după Titanic. În tinereţe, a fost navă comercială şi transporta mărfuri. A lucrat în Garda de Coastă americană, apoi a fost navă de pasageri. A transportat emigranţi. A străbătut Mediterana în croaziere. Acum are 94 de ani, se ţine bine (a beneficiat din când în când de ceva tratamente de întinerire) şi aduce cărţi (peste 6000 de titluri) în diverse porturi ale lumii. Va ieşi la pensie peste doi ani.
MV Doulos, care a intrat în Cartea Recordurilor, este în prezent o librărie călătoare. De vreo 30 de ani aparţine unei organizaţii caritabile din Germania. La bordul său se află voluntari dar şi un echipaj care cunoaşte tainele navigaţiei. Nimeni nu primeşte salariu, nici măcar căpitanul. Voluntariatul înseamnă că stai la bord cel mult doi ani, pui piciorul pe pământ doar în porturi şi duci cărţi în lume. Oameni din vreo 50 de ţări au vrut să aibă o astfel de experienţă. Un soi de întâlnire a culturilor?...
Când ajunge în port, MV Doulos îşi deschide librăria. Cărţile care au călătorit pe apă sunt răsfoite de mâini din întreaga lume şi citite de ochi… internaţionali. Ficţiune, literatură clasică, cărţi de religie (cred că e vorba de o organizaţie creştină caritabilă), cărţi de bucate, dicţionare etc.
Acum, nava se plimbă de-a lungul coastelor australiene. O trecere în revistă a porturilor unde a acostat, aici.
Azi dimineaţa s-a stins din viaţă Ştefan Iordache, la o clinică din Viena. Discret, aşa cum a fost toată viaţa. 67 de ani. Amănuntele medicale nu contează. Contează doar cariera artistică începută în 1963 şi încheiată în 2008. A dăruit privirii şi minţilor ce ştia să facă cel mai bine – jocul impecabil al unui actor. A dăruit auzului, pe calea unor melodii, vocea sa plăcut timbrată. Din aprilie, juca la Teatrul Naţional, era Prinţul Potemkin în Ecaterina cea Mare, de Bernard Shaw.
Strălucea pe scenă. Ardea totul pe scenă, într-o lume croită din poveşti, din care împărţea cu generozitate spectatorilor.
Când se stingeau reflectoarele, nu avea nimic din preţiozitatea unei vedete ci un firesc şi o modestie care - cu uimire – realizezi că pot acompania un mare actor.
Povestea frumos în interviuri, cu naturaleţea omului care a hoinărit mult pe străzile vieţii. Nu putea să fie banal, cuvintele sale formau imediat o imagine, un gând, o bucată de suflet.
I s-ar fi cuvenit fastul actorului de valoare. Nu l-a avut şi nici nu l-a reclamat. Azi şi mâine cu siguranţă vor fi remember-uri în presă. Mi-aş fi dorit – şi cred că nu sunt singura – să citesc mai des depre Ştefan Iordache sau să văd mai multe materiale la televizor legate de domnia sa.
Un evantai din culorile unei vieţi se află în cartea Regele scamator, de Ludmila Patlanjoglu, apărută acum patru ani la editura Nemira. Cu Ştefan Iordache şi despre Ştefan Iordache. Fragmente de viaţă dăruite cititorilor.
Din ultimul său interviu: "Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?" (...) „Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.”
Sunt multe de învăţat şi multe prilejuri de reflecţie, în vorbele domniei sale.
Icons of England înseamnă o antologie publicată la începutul lunii septembrie, care conţine o porţie îndestulătoare de frumuseţe.
Să fie cutiile poştale roşii? Vechile borne kilometrice? Livezile de meri? Conacele englezeşti? Pârleazurile?
Şi-au exprimat (argumentat) preferinţele: Michael Palin (il ştiţi precis din Monty Python), David Lodge, tradus în România mai întâi la editura Univers şi mai apoi la Polirom, Bill Bryson (americanul care a locuit aproape 20 de ani în Anglia; la noi i-a apărut cartea De la Big Bang la ADN), Eric Clapton, Kevin Spacey şi mulţi alţii, în recenta Icons of England, o îmbinare de artă fotografică şi cuvinte potrivite la locul potrivit.
O parte din banii obţinuţi din vânzarea cărţii vor sprijini campaniile dezvoltate de CPRE (Campaign to Protect Rural England), organizaţie înfiinţată pentru a proteja în Anglia tot ce înseamnă rural şi frumos.
Vizitatorii site-ului CPRE sunt sfătuiţi să voteze online câte o “Icon of England”, dintr-un top de 25, prezente în cartea de mai sus sau chiar să trimită o propunere proprie (bănuiesc că se adresează doar locuitorilor din UK).
Merită să daţi o raită pe site-ul CPRB (preşedintele organizatiei este Bill Bryson, scriitorul american care iubeşte Anglia), măcar pentru a vă odihni privirea pe câteva din chipurile Angliei rurale.
Câteva cuvinte despre carte şi un extras se găsesc la Pan Macmillan.
Anglia şi America sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă, au spus cândva şi Oscar Wilde şi George Bernard Shaw.
Sarah Lyall, născută şi crescută în SUA dar căsătorită în Anglia, afirmă acelaşi lucru.
Când l-a întîlnit pe viitorul său soţ, singura barieră a fost una de ordin lingvistic: "I could barely understand half of what he said, but I was hooked by his charismatic arrogance, glinting brown eyes, and expert way around the English language".
De peste 10 ani, americanca Sarah Lyall se află la Londra, în calitate de corespondent al publicaţiei New York Times. Între timp, s-a căsătorit cu un englez sadea (Robert McCrum, scriitor şi editor) şi are doi copii.
Luna trecută şi-a publicat prima carte. Pentru ochiul acerb de reporter, viaţa ei în UK i-a furnizat suficient material cât să ia naştere The Anglo Files: A Field Guide to the British. Sarah nu încetează să se minuneze, să se distreze ori să se înfioare de unele diferenţe culturale. Prea directă şi exteriorizată, îi intrigă pe oamenii din jur, care sunt supuşi astfel unui “bombardament” de comportament american.
Autoarea rezumă diferenţele dintre SUA şi Marea Britanie într-un pasaj edificator: “Opposites, in some ways. We look to the future; they look to the past. We run for election; they stand for it. We noisily and proudly proclaim our Americanness; they shuffle their feet and apologize for their Britishness. We trumpet our successes; they brag about their failures. When they say they are pleased to meet you, they often mean nothing of the kind. Unlike Americans, they do not want to tell you their life story minutes after making your acquaintance; it takes some time to get that far, but if you do, it means you’re friends for life.”
Sarah îi critică pe britanici dar recunoaşte că începe să ţină la ţara ei adoptivă. Nu înţelege de ce vasele nu se clătesc cum trebuie, de ce în metrou unii nu au auzit de deodorant, de ce câteodată e nevoie de o distanţă nevăzută pentru ca oamenii să se simtă confortabil (i-a salutat pe vecinii ei - un Sir şi o Lady – de vreo două ori, pe la începutul anilor 90, în rest comunică prin scrisori deşi au un perete comun). Nu pricepe de ce britanicii nu se laudă cu realizările lor, aşa cum fac americanii.
Ea simte că nu va înţelege niciodată anumite aspecte însă ştie să trateze cu umor nepotrivirile. Mai mult, a depistat 10 semne că începe să se integreze într-o existenţă britanică:
"10. I greet people by kissing them twice, once on each cheek, and asking, “How was your journey?”
9. I care whether the English soccer team wins the World Cup (not that it ever does), and sometimes, if I am concentrating, I can explain the offside rule.
8. I recognize that Dick Van Dyke’s fake Cockney accent in "Mary Poppins" was a travesty and a disgrace.
7. I am no longer afraid that if I cross the street a car will suddenly emerge from the wrong direction at one hundred miles per hour and mow me down.
6. I recoil when people in social situations ask direct questions about one’s salary or the price of one’s home.
5. I sometimes use the word “one” as a first-person singular.
4. I often call dishtowels “tea towels” and math, “maths,” and I once wrote an article in which I used the phrase “to scupper an agreement”—“scupper” being the British equivalent of “scuttle”— having forgotten what people say back home.
3. I cushion my statements with qualifications, disclaimers, apologies, unnecessarily modifying adverbs, and backhanded ironic remarks. I am “quite upset,” “slightly depressed,” “a little unhappy”; I think that Hitler was “not exactly the nicest person in the world.” When I dislocated my shoulder and lay in a heap at the bottom of a fl ight of stairs at the hairdresser, with hair-dyeing foil all over my hair, feeling pain that was worse than anything I have ever felt before—not even when I had the children—my overwhelming emotion was embarrassment. I said, “Sorry” in a meek little voice. Then, “I think I’m in a bit of pain,” and: “I might possibly at some point need an ambulance.”
2. I realize that history did not start in the year 1492.
1. No matter what happens—I come home; the telephone rings; there is a lull in the conversation; nuclear war is declared—I put the kettle on and start making tea."
Dacă vreţi să vă aruncaţi privirea pe câteva pagini din carte şi să vă amuzaţi - fragmentele se află aici
Nu vă gândiţi că populaţia Italiei ar vrea să muncească şapte zile din şapte. De fapt, este vorba de un sondaj online, desfăşurat pe o perioadă de trei luni de către Societatea Dante Alighieri, din Roma.
Sondajul s-a încheiat recent şi oferă publicului cuvintele străine care îi alarmează pe italieni, căci caută un culcuş în limba lor maternă.
Vizitatorii site-ului au fost întrebaţi ce cuvânt de origine străină nu îşi are locul în limba italiană scrisă şi vorbită. Vânătoarea s-a declanşat!
Cei mai mulţi s-au declarat deranjaţi de weekend. Pe locul doi s-a situat OK şi pe locul trei - welfare. Alţi termeni nesuferiţi sunt briefing, mission, location. Lista completă se află aici.
Deci nu numai francezii şi spaniolii luptă împotriva unei invazii necontrolate de englezisme. Fraţii italieni le întăresc rândurile şi încearcă să ţină piept agresării lingvistice venite dinspre Albion.
Şi atunci cum stăm cu globalizarea şi cu multiculturalitatea?
Românul e flexibil, ca mai mereu în istorie. Deocamdată nu a ajuns la resemnare mioritică lingvistică însă trăieşte mulţumit cu semne de modernitate, care îi împănează vocabularul corporatist: targeturi, planninguri, teambuildinguri, branduiri, businessuri şi multe altele...
Un ochi aruncat: Ea: Îmi spune cu ce să mă îmbrac, cum să mă machiez. Degeaba îmi aduce flori după aceea. El: Îi dau doar sugestii, ca să nu apară cu un tricou prea strâmt (s-a mai îngrăşat) sau cu tone de machiaj.
El: I-am făcut o mică farsă şi acum mă părăseşte. Căuta un job, am sunat-o şi am jucat rolul unui angajator. Am vrut să o fac să râdă. Ea: Îmi căutam un serviciu, încercam să fac nişte schimbări în viaţa mea şi el îmi face farse! Gata, nu mai am timp de nimeni.
...Şi multe alte situaţii.
Ea scrie în câteva rânduri de ce e supărată. El povesteşte din perspectiva lui. Tu intri pe site si faci un clic în dreptul ei sau al lui, pentru a indica de partea cui eşti. Imediat se arată cât la sută din voturi au fost pentru unul şi cât pentru altul. Dacă te simţi în puteri, te loghezi cu un nume şi îţi explici opţiunea sau dai un sfat. În concluzie, vizitatorii site-ului indică cine are dreptate...
Cineva spunea că la sfaturi toată lumea e pricepută. De data asta, consilierea este gratis. Îşi dau cu părerea persoane care nu au habar nici de el, nici de ea. Imparţialitatea e asigurată. Şi bunele intenţii, probabil.
Se făcea că o doamnă, Lynn Brittney, a meşterit o carte numită Christine Kringle, în care povestea copiilor despre familia Kringle, responsabilă pentru împărţirea darurilor de Crăciun în America.
Kriss Kringle este americanizarea lui Christkind, aducătorul de cadouri (cunoscut si sub numele de Santa Claus). Mai pe româneşte, Moş Crăciun.
Autoarea Lynn Brittney ne avertizează să nu credem pe de-a-ntregul în unele mituri. Ea clarifică pentru noi, cititorii: în lume nu este un singur Moş Crăciun, ci există mai mulţi, împărţiţi în funcţie de ţară şi de regiuni. Unul îşi face treburile în Anglia (Santa Claus), altul în Japonia (Santa Kurohsu), altul în Franţa (Pere Noel) etc. Interesant mi se pare că cel din Rusia se numeşte Grandfather Frost (să fie oare un echivalent al lui Moş Gerilă românesc din vremea "aia"?)
Doamna scriitoare ne mai risipeşte un mit: Moşii aceştia, care fac parte din Dinastia Yule, nu sunt nemuritori, cum crede lumea; fiecare din ei trăieşte în medie 270 de ani.
Familia Kringle, reprezentanta din America a Dinastiei Yule, se confruntă cu o problemă: nu are un urmaş, ci o urmaşă, Christine Kringle, ajunsă la 14 ani. Tatăl vrea să propună ca şi femeile să poată moşteni rolul lui Crăciun.
... Gata, nu o să vă povestesc cartea, ci o să vă spun despre ideea autoarei.
Lynn Brittney va mai publica o carte, tot cu personajele din Christine Kringle. Se pare însă că ea are nevoie de o idee strălucitoare, drept pentru care contează pe cititori. Sau a recurs la o manevră abilă de marketing.
Lynn Brittney oferă un premiu de 5000 de dolari (sau echivalentul în moneda ţării câştigătorului) pentru cineva care va ţese acţiune viitoarei cărţi, cu aceleaşi personaje. Într-o pagină A4, nu mai mult.
Ea aşteaptă idei de la oameni cu vârsta cuprinsă între 10 şi 100 de ani, care să îi scrie în limba engleză şi să îi demonstreze că au cumpărat cartea Christine Kringle (m-am uitat pe net, se găseşte pe Amazon, aproape 14 dolari).
Mai precis, cititorii care intră în competiţie trebuie să pună, alături de textul scris, şi dovada că au cumpărat cartea (factura scanata – pe mail sau o copie - în plic, prin poşta clasică). Bineînţeles, ei trebuie să şi citească Christine Kringle, pentru a vedea ce fel de personaje a creionat Lynn.
Cel/cea care va câştiga va avea numele tipărit pe noua carte, sub cel al autoarei şi sub cel al ilustratorului. Deadline pentru primirea scrisorilor/mailurilor: 31 ianuarie 2009.
Aşadar, purcedeţi la ascuţit creioanele ori la verificat conexiunea la Internet!
Premiul a avut nevoie doar să afle ce scrie pe copertă, apoi s-a îndreptat glonţ spre carte, fără să îl intereseze conţinutul volumului.
Premiul a examinat cărţi apărute în ultimii 30 de ani, şi a ales-o pe aceasta.
Este vorba de Greek Rural Postmen and Their Cancellation Numbers (se află în fotografie)- cartea premiată.
Diagram of Diagrams, distincţie aşteptată de cititori, s-a atribuit celui mai ciudat titlu de carte din ultimii 30 de ani.
Diagram Prize, fratele lui, îşi face apariţia în fiecare an şi a fost iniţiat de către revista britanică Bookseller, în 1978, ca să treacă timpul într-un mod mai vesel la Târgul de carte de la Frankfurt. De atunci, în fiecare an, Diagram soseşte. Nominalizările se fac din titluri de cărţi trimise de librării, edituri şi bilioteci. Există reguli clare şi respectate: cartea trebuie să fie serioasă iar titlul să nu însemne o păcăleală. Publicul intră pe site-ul Bookseller şi votează online.
Anul acesta, organizatorii s-au gândit ca pe lângă obişnuitul Diagram, anunţat în martie (acordat volumului If You Want Closure in Your Relationship, Start with Your Legs), să iniţieze şi o "perlă a coroanei", pentru a marca cei 30 de ani de existenţă. Astfel a apărut pe lume Diagram of Diagrams, stârnind curiozităţi, pasiuni şi voturi.
Greek Rural Postmen... este chiar o carte la locul ei, publicată în 1994 de către o organizaţie a colecţionarilor de timbre din Marea Britanie. Derek Willan, unul din autori, spune că titlul nu i se pare deloc bizar şi că pur şi simplu descrie despre ce e vorba în lucrare.
În acest an, competitorii redutabili pentru cel mai ciudat titlu apărut în ultimii 30 de ani s-au numit People Who Don't Know They're Dead şi How to Avoid Huge Ships.
Prima carte premiată a fost Proceedings of the Second International Workshop on Nude Mice, în 1978. Un titlu interesant mi s-a părut şi cel apărut în 2004: Bombproof Your Horse.
Pepe: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic!
Pepe: Gândeşti mărunt: nu-i nici o ruşine să ceri, ruşine e să nu primeşti.
Taie cu precizie chirurgicală Nae Caranfil în trupul unei societăţi năucite de tranziţie. Cu toate acestea, nimic revanşard şi nici un discurs post revoluţionar clişeizat, steril şi negru, de tipul: “securiştii/îmbogăţiţii versus oamenii simpli, săraci şi cinstiţi”. Lucrurile grele pot fi povestite şi zâmbind.
Filantropica râde cu o amărăciune suportabilă, fără frustrări şi fără un deget acuzator; te lasă pe tine, telespectator, să tragi o concluzie după ce vezi defilând diverse personaje: liceeni, descurcăreţi, copii de bani gata, recuperatori, pensionari, cerşetori etc. O peliculă acid - inteligentă.
Povestea lui Ovidiu (interpretat de Mircea Diaconu), profesor de liceu (sărac şi îndrăgostit până peste puterile lui băneşti – căci se cer în context) se împleteşte cu cea a lui Pepe (Gheorghe Dinică), textier pentru cerşetori simpli dar şi de lux – o meserie extrem de profitabilă, din câte se vede în film.
Dialog cu vânzătorul: Ovidiu: Aveaţi o carte aici, "Nimeni nu moare pe gratis". S-a epuizat? Vânzătorul: Bătaie a fost pe ea! S-a vândut fix trei exemplare.
Ovidiu încearcă să câştige un ban din volumul lui şi îndrăzneşte să ceară scriitorilor din vechea generaţie să i-l cumpere:
Profesorul se trezeşte în clasă cu doi recuperatori care îi caută un elev:
Intrat într-un sistem căruia nu îi aparţine, Ovidiu îşi joacă rolul:
Iar aici, arta lui Pepe de a găsi frazele care să deschidă instantaneu portofelul oamenilor:
Scenariul integral al filmului se găseşte la această adresă. În dreapta, la “Descărcaţi în format pdf”. Merită citit.
PS: Nae Caranfil spunea, cu puţin timp înainte ca Filantropica să intre în cinematografe: “Filmul meu este un film despre cerşetori, dar nu trebuie luat atît de direct, de aceea îl şi încep cu sintagma "A fost odată". E un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm.”
(poza de aici) Emoţii, julituri şi încântare ieri, în Sydney, Australia. 265 de persoane au alergat cale de 80 de metri. Cu tocuri-cui de 3 inchi (7,6 cm). Majoritatea - femei însă şi câţiva bărbaţi au avut curajul să încalţe pantofi cu toc şi să intre în cursă.
Câştigătoarea a fost Brittney McGlone, de 18 ani, alergătoare profesionistă. Încălţată cu pantofi regulamentari cu toc de aproape 8 cm, Brittney a ajuns prima la linia de sosire şi a câştigat premiul: 5000 de dolari australieni şi un trofeu în formă de pantofi. Cu toc cui.
Cursa a reprezentat şi un nou record mondial: la precedentul eveniment, care s-a desfăşurat în Olanda, au participat numai 150 de persoane.
Traveling takes the ink out of one’s pen as well as the cash out of one’s purse, scria Herman Melville, cunoscut îndeosebi ca autor al romanului Moby Dick.
Un enunţ poetic (pentru cei care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre locuri şi oameni întâlniţi într-o călătorie) şi totodată o declaraţie de bun simţ (la o privire mai pragmatică asupra a ceea ce presupune un voiaj: bani).
Iată însă că partea a doua - a economiilor pentru o călătorie - este contrazisă de realitate. Există situaţii în care mergi într-un loc şi cazarea nu costă NIMIC. Exclud ipoteza rudelor sau a prietenilor. Deci… care este secretul?
Am aflat astăzi de existenţa reţelei WWOOF (World Wide Opportunities on Organic Farms). E vorba de un schimb. Concret: ţi se asigură cazare şi masă gratis, în mediul rural, la anumite ferme din întreaga lume (şi în România am văzut că sunt incluse câteva, pare-mi-se prin Ardeal). Cu o condiţie: să îi ajuţi la muncă pe proprietarii fermei, câteva ore pe zi (în grădină, la câmp, la îngrijirea animalelor – în funcţie de nevoile fermei).
Cum funcţionează WWOOF? Te înscrii în filiala din ţara unde vrei să călătoreşti – adică oferi câteva date despre tine şi plăteşti o sumă (modică). Ţi se pune la dispoziţie lista fermelor care primesc voluntari-turişti. Îţi anunţi intenţia cam cu două luni înainte de data preconizatei călătorii şi aştepţi să primeşti un răspuns. Înainte de a ajunge acolo, discuţi cu gazda: ce fel de muncă este, ce ajutor aşteaptă, câte ore pe zi etc. Unii au oi, alţii vaci, unii gâşte, alţii fâneţe. Nu poţi lenevi acolo. E ca şi cum ai merge la ţară şi ai da o mână de ajutor. Doar că “ţara” înseamnă o altă cultură, departe de a ta.
E simplu: ţi se oferă ceva şi dai altceva în schimb. Nu în ultimul rând, reprezintă o adevărată experienţă. Dacă te simţi în stare să trăieşti fără o cameră de hotel, aer condiţionat ori all-inclusive, dacă vrei să iei parte la viaţa unei familii rurale (oferta se întinde pe mai multe continente) şi dacă poţi duce o viaţă simplă, apropiată de natură şi de ceea ce acum se numeşte “organic farm”, acesta ar putea fi un început.
Fericirea a devenit de câţiva ani obiect de studiu. Economişti, sociologi şi psihologi se apleacă asupra căutării şi definirii ingredientelor fericirii, într-o încercare de a afla ce îl face pe un om să se simtă mulţumit şi cum se dobândeşte această stare. E vorba de o privire asupra individului dar şi asupra unei naţiuni.
Profesorul Ed Diener, psiholog la University of Illinois, este unul dintre cercetătorii renumiţi care studiază fericirea. Pe lângă numeroase lucrări în publicaţii de specialitate, el a elaborat un test al fericirii, compus din 5 enunţuri. Pentru fiecare trebuie să acorzi un punctaj (între 1 şi 7). Testul este online şi nu ai nevoie de înregistare pentru a-l face. Rezultatul îl afli imediat, odată ce apeşi butonul „submit”.
Domnul Diener a condus nenumărate studii asupra variabilelor care compun fericirea. El a constatat că, indiferent de cultura din care provin, oamenii fericiţi au ceva în comun: relaţii de viaţă pozitive (prieteni sau parteneri de viaţă). Oamenii fericiţi interacţionază cu ceilalţi - au prieteni şi sunt căsătoriţi ori au o relaţie stabilă. Banii nu rezolvă totul, pentru că venitul nu ţine pasul cu aspiraţiile omului. Câştigi mai mult şi vrei mai mult. Nu e nimic rău în a visa să ai diverse lucruri. Dar dacă rămâi blocat numai în acea zonă, aspiraţia în sine devine o sursă de frustrări. Pentru că întotdeauna va exista un lucru material pe care nu îl poţi avea, pentru că altcineva poate avea lucrul la care tânjeşti în zadar şi - poate cel mai important aspect - pentru că toate bunurile din lume nu înlocuiesc relaţiile interpersonale. Să fii singur într-o casă luxoasă, cu tehnologie ultramodernă?!
Profesorul Diener a demonstrat aceasta calculând indicele de satisfacţie. El a constatat că membrii tribului african Maasai, care trăiesc în colibe şi nu beneficiază de electricitate ori apă curentă, s-au situat (pe baza propriilor lor estimări) la acelaţi nivel de satisfacţie cu unii dintre cei mai bogaţi americani. Şi cu membrii comunităţii Amish din Pennsylvania.
