Cai, mustangi şi 2009

(sursa foto)

Aer nou, de 2009. L-am aruncat pe 2008 la coş cât ai clipi. Nu am cumpărat globuleţe, beteală, panglici ci am scotocit după cele din anii trecuţi. În îmbulzeala zilelor de sărbători, nu mi-a surâs perspectiva de a fi tasata-călcată-îmbrâncită de lumea care simte nevoia să demonstreze că sprijină economia naţională cumpărând. Orice. Precizare: aici am vrut să fiu ironică, nu cred că oamenii care ieşeau din magazine cu cărucioare/pungi ticsite s-ar fi gândit la înflorirea economiei naţionale.

Bilanţul nu mă interesează, că doar am păşit în 2009 şi restul...e istorie. O prietenă îmi spunea că va trage o linie verticală pe o coală de hârtie, în stânga va scrie ce a realizat în 2008 şi în dreapta – ce îşi propune pentru acest an. Posibil să funcţioneze o asemenea vizualizare în unele cazuri, te „focusează pe target”.

Planuri? Astea nu lipsesc niciodată. Un proiect bun te ţine în priză. Te ia de mână şi te face să visezi. Şi ce mai contează atunci când nu iese?... Important e să ai motoarele turate şi să hoinăreşti cu ele prin idei, evitând o stare legumicolă.

Aş vrea ca 2009 să aducă pentru mine şi pentru toţi cei care trec pe aici, râsul. Voioşia e contagioasă. În al doilea rând, aş vrea să nu mai uit unde pun diverse lucruri (fiindcă mă gândesc la nu-ştiu-ce în secunda respectivă, nu fiindcă aş da dovadă de senilitate prematură. Sper). Casa mea înghite câteodată diverse obiecte, pe care mi le returnează numai când vrea ea.

Tocmai am terminat de citit "Catedrala", de Raymond Carver, volum de povestiri publicat în 1983 şi nominalizat la premiul Pulitzer şi la National Book Critics Circle Award. Un stil simplu şi curat, cu finaluri destul de deschise, te lasă să îţi imaginezi ce vrei. O carte de citit într-o singură zi.

Căpăstrul se încheie cu proprietăreasa care descoperă acest obiect, uitat într-un sertar. Chiriaşii (Holits, Betty şi cei doi copii ai lor) locuiseră o perioadă în apartamentul respectiv. Holits si familia avuseseră o fermă în Minnesota însă ideea lui paguboasă de a creşte un cal de curse îi împinsese pe toţi într-o existenţă nesigură. Căpăstrul făcuse parte din bagajele lor.

„un căpăstru vechi din piele neagră. Nu ştiu prea multe despre căpestre. (...) Zăbala e rece şi grea. Dacă ar trebui să porţi lucrul ăsta între dinţi, bănuiesc că te-ai supune numaidecât. Când ai simţi că e trasă, ştii că a venit momentul. Ştii că te duci undeva”.

Mi s-a părut o imagine interesantă: zăbala ar însemna un oarecare control sau chiar o limitare a libertăţii. Însă finalul: „ştii că te duci undeva” înseamnă că ai plecat totuşi la un drum, că nu stagnezi.

...Nu e mai bine să fii mustang? Uite, americanii îi protejează atât de bine încât în 1971 au dat şi o lege ca ei să poată hoinări după pofta inimii. Nu ai voie să împuşti sau să otrăveşti un mustang aflat în sălbăticie. E drept că, pentru a controla gradul de răspândire, unii dintre ei sunt capturaţi şi oferiţi spre adopţie. Dar aceasta e altă discuţie.

...Aşadar, să fiţi în 2009 ce vreţi voi: cai ori mustangi. Sau câte puţin din fiecare. Pe perioade determinate. De voi.

În încheiere, Noa cântă “Beautiful that way”. Vă mai amintiţi de filmul "Viaţa e frumoasă"? Te învaţă că umorul este o salvare. O centură de siguranţă pusă de tine.

Smile, without a reason why
Love, as if you were a child,
Smile, no matter what they tell you
Don't listen to a word they say
Cause life is beautiful that way.

(…)

We'll forget about our sorrows
And think about a brighter day,
Cause life is beautiful that way
There's still another game to play
And life is beautiful that way.

A fi american printre britanici - greeeeu

(poza de pe Amazon, acolo unde se vinde cartea)

Anglia şi America sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă, au spus cândva şi Oscar Wilde şi George Bernard Shaw.

Sarah Lyall, născută şi crescută în SUA dar căsătorită în Anglia, afirmă acelaşi lucru.

Când l-a întîlnit pe viitorul său soţ, singura barieră a fost una de ordin lingvistic: "I could barely understand half of what he said, but I was hooked by his charismatic arrogance, glinting brown eyes, and expert way around the English language".

De peste 10 ani, americanca Sarah Lyall se află la Londra, în calitate de corespondent al publicaţiei New York Times. Între timp, s-a căsătorit cu un englez sadea (Robert McCrum, scriitor şi editor) şi are doi copii.

Luna trecută şi-a publicat prima carte. Pentru ochiul acerb de reporter, viaţa ei în UK i-a furnizat suficient material cât să ia naştere The Anglo Files: A Field Guide to the British. Sarah nu încetează să se minuneze, să se distreze ori să se înfioare de unele diferenţe culturale. Prea directă şi exteriorizată, îi intrigă pe oamenii din jur, care sunt supuşi astfel unui “bombardament” de comportament american.

Autoarea rezumă diferenţele dintre SUA şi Marea Britanie într-un pasaj edificator:
“Opposites, in some ways. We look to the future; they look to the past. We run for election; they stand for it. We noisily and proudly proclaim our Americanness; they shuffle their feet and apologize for their Britishness. We trumpet our successes; they brag about their failures. When they say they are pleased to meet you, they often mean nothing of the kind. Unlike Americans, they do not want to tell you their life story minutes after making your acquaintance; it takes some time to get that far, but if you do, it means you’re friends for life.”

Sarah îi critică pe britanici dar recunoaşte că începe să ţină la ţara ei adoptivă. Nu înţelege de ce vasele nu se clătesc cum trebuie, de ce în metrou unii nu au auzit de deodorant, de ce câteodată e nevoie de o distanţă nevăzută pentru ca oamenii să se simtă confortabil (i-a salutat pe vecinii ei - un Sir şi o Lady – de vreo două ori, pe la începutul anilor 90, în rest comunică prin scrisori deşi au un perete comun). Nu pricepe de ce britanicii nu se laudă cu realizările lor, aşa cum fac americanii.

Ea simte că nu va înţelege niciodată anumite aspecte însă ştie să trateze cu umor nepotrivirile. Mai mult, a depistat 10 semne că începe să se integreze într-o existenţă britanică:

"10. I greet people by kissing them twice, once on each cheek, and
asking, “How was your journey?”

9. I care whether the English soccer team wins the World Cup (not
that it ever does), and sometimes, if I am concentrating, I can
explain the offside rule.

8. I recognize that Dick Van Dyke’s fake Cockney accent in "Mary
Poppins" was a travesty and a disgrace.

7. I am no longer afraid that if I cross the street a car will suddenly
emerge from the wrong direction at one hundred miles per hour
and mow me down.

6. I recoil when people in social situations ask direct questions about
one’s salary or the price of one’s home.

5. I sometimes use the word “one” as a first-person singular.

4. I often call dishtowels “tea towels” and math, “maths,” and I
once wrote an article in which I used the phrase “to scupper an
agreement”—“scupper” being the British equivalent of “scuttle”—
having forgotten what people say back home.

3. I cushion my statements with qualifications, disclaimers, apologies,
unnecessarily modifying adverbs, and backhanded ironic remarks. I am “quite upset,” “slightly depressed,” “a little unhappy”;
I think that Hitler was “not exactly the nicest person in the world.”
When I dislocated my shoulder and lay in a heap at the bottom
of a fl ight of stairs at the hairdresser, with hair-dyeing foil all over
my hair, feeling pain that was worse than anything I have ever
felt before—not even when I had the children—my overwhelming
emotion was embarrassment. I said, “Sorry” in a meek little voice.
Then, “I think I’m in a bit of pain,” and: “I might possibly at some
point need an ambulance.”

2. I realize that history did not start in the year 1492.

1. No matter what happens—I come home; the telephone rings;
there is a lull in the conversation; nuclear war is declared—I put
the kettle on and start making tea."

Dacă vreţi să vă aruncaţi privirea pe câteva pagini din carte şi să vă amuzaţi - fragmentele se află aici

De partea cui eşti?

Ea e de vină! El e de vină!
Micile dispute generează şi opinii pro sau contra, în funcţie de cui le povesteşti.

Website-ul numit Side Taker încearcă să rezolve problema imparţialităţii.

Un ochi aruncat:
Ea: Îmi spune cu ce să mă îmbrac, cum să mă machiez. Degeaba îmi aduce flori după aceea.
El: Îi dau doar sugestii, ca să nu apară cu un tricou prea strâmt (s-a mai îngrăşat) sau cu tone de machiaj.

El: I-am făcut o mică farsă şi acum mă părăseşte. Căuta un job, am sunat-o şi am jucat rolul unui angajator. Am vrut să o fac să râdă.
Ea: Îmi căutam un serviciu, încercam să fac nişte schimbări în viaţa mea şi el îmi face farse! Gata, nu mai am timp de nimeni.

...Şi multe alte situaţii.

Ea scrie în câteva rânduri de ce e supărată. El povesteşte din perspectiva lui. Tu intri pe site si faci un clic în dreptul ei sau al lui, pentru a indica de partea cui eşti. Imediat se arată cât la sută din voturi au fost pentru unul şi cât pentru altul. Dacă te simţi în puteri, te loghezi cu un nume şi îţi explici opţiunea sau dai un sfat. În concluzie, vizitatorii site-ului indică cine are dreptate...

Cineva spunea că la sfaturi toată lumea e pricepută. De data asta, consilierea este gratis. Îşi dau cu părerea persoane care nu au habar nici de el, nici de ea. Imparţialitatea e asigurată. Şi bunele intenţii, probabil.

Da, exista: pensionari care cutreiera lumea!

Marcia si Stan au avut curajul sa faca ceea ce unii doar viseaza: sa devina globetrotteri. Si asta s-a intamplat cand s-au pensionat. Adica la vremea cand unii traiesc doar cu incursiuni in trecut, fara sa isi dea seama ca astfel nu mai inteleg mare lucru din prezent.

Ce s-a intamplat, de fapt? La 60 de ani, ei si-au vandut casa si de atunci hoinaresc prin diverse colturi ale lumii. Pentru aceasta, Marcia si Stan au recurs la un ong care sa ii plaseze ca voluntari in diverse locuri din lumea asta larga. Ei se intorc in SUA doar cateva luni pe an, isi platesc taxele, fac un control medical si se intalnesc cu copiii si cu vechi prieteni. Gratie Internetului, Marcia si Stan tin legatura permanent prin mail cu cei apropiati. In rest, pasii i-au purtat prin Africa, India, America de Sud, Europa. Intreaga lor poveste este aici, impreuna cu o harta interactiva a locurilor pe unde au trait si cu cateva insemnari. Marcia si Stan, “citizens of the world” la peste 60 de ani. Sunt puternici fiindca au acceptat provocari noi si fiindca sfideaza modelul batranului-prizonier al gandiri de tipul "Pe vremea mea...". De fapt, vremea lor e chiar prezentul iar ei se arunca spre viitor cu o pofta pentru care si unii tineri i-ar invidia.

Iata finalul articolului, o mostra de gandire pentru doi oameni neimpovarati de varsta:
“Right now this is a balanced and meaningful life. But who knows? For us, everything is subject to change, and we can go anywhere at a moment's notice. There are so many options, so long as we continue to keep ourselves unencumbered.”

Din partea mea, au o palarie (virtuala) ridicata oricand. in semn de respect. Si de admiratie.

Gata cu complexele: cum sa vorbim convingator despre carti pe care nu le-am citit

Cum sa vorbim despre cartile pe care nu le-am citit (carte tradusa si la noi, la editura Polirom)
Comment Parler des Livres que l’on n’a pas Lus/ How to talk about books one has not read

Pierre Bayard, profesor de literatura si psihanalist, sustine in paginile scrise ca daca nu ai citit o anumita carte, aceasta nu te impiedica sa porti o conversatie interesanta despre ea.
Exemplificand cu nume de scriitori precum Graham Greene, Oscar Wilde, Montaigne sau Umberto Eco, autorul descrie mai multe feluri de goluri in lectura: de la carti de care nu ai auzit niciodata pana la carti pe care le-ai citit dar le-ai uitat. El recunoaste ca face referire adesea (cand vorbeste cu studentii sai sau intr-o simpla conversatie ori cand scrie cate ceva) la carti pe care nu le-a citit vreodata.
O opinie despre o carte poti sa ti-o formezi doar rasfoind-o ori citind cateva pasaje din ea, citind cateva recenzii ori ascultandu-i pe altii care au citit-o, afirma Bayard (spre deliciul unora si stupoarea altora).
Creativitatea e totul, sustine autorul. El ii sfatuieste pe cei care nu au citit o anumita carte sau nu-si mai amintesc mare lucru despre ea, sa dea dovada de creativitate cand vorbesc despre lucrarea respectiva.
Bayard afirma ca vrea sa ii ajute pe oameni sa nu se mai simta vinovati ca nu au citit cartea cutare. Dupa cum specifica, el vrea sa ii elibereze pe unii intelectualii francezi de un tabu: acela de a recunoaste ca doar au rasfoit opera lui Proust. Pentru ca unii i-au marturisit ca s-au simtit traumatizati in scoala, cand li s-a spus:”Trebuie sa citesti toata opera lui Proust” si au privit cultura ca pe un zid inspaimantator.

Mai jos se afla un exemplu dat de autor, un fel de “Lista lui Bayard”

Carti pe care le-a inceput dar nu a reusit sa le termine :
Omul fara insusiri, Robert Musil
Ulise, James Joyce

Carti despre care i-a auzit pe altii vorbind:
Eneida, Virgil
Oliver Twist, Charles Dickens

Carti pe care le-a citit dar le-a uitat:
Interpretarea viselor, Sigmund Freud
Lupul de stepa, Hermann Hesse

Carti despre care recunoaste ca nu stie nimic:
Retorica, Aristotel
Memorii, Joachim du Bellay

Trucurile lui Bayard

Cum sa vorbesti despre o carte pe care nu ai citit-o:
Evita detaliile precise. Nu recurge la o judecata rationala. Lasa-ti subconstientul sa exprime relatia ta personala cu lucrarea respectiva

Cum sa faci o recenzie:
Uita-te la carte, inchide ochii si incearca sa simti ce te-ar putea interesa la ea. Apoi scrie despre tine insuti

Cum sa vorbesti despre o carte cu autorul ei:
Rezuma-te la generalitati, fii ambigu si spune-i autorului cat de mult ti-a placut cartea sa.

In final, ce sa va mai spun? Cartea domnului Bayard a devenit bestseller si a starnit valva. Eu nu am citit-o, nici in original, nici in traducere; dar in spiritul lucrarii sale, am scris totusi despre ea!

Corul Armatei Rosii plus trupa finlandeza

La capitolul Oldies but goldies, corul fostei armate sovietice si cu trupa finlandeza Leningrad Cowboys produc ceva naucitor! Piese vechi, ajutate in interpretare de eternul patetism slav si de baietii astia noi. Ma gandesc cat de ironica e istoria: nu au trecut nici 20 de ani de cand maica Rusie ii infiera cu manie proletara pe toti capitalistii, cu tot cu muzica lor! Ai fi zis vreodata ca va exista o scena pe care caschetele sa cante Delilah, alaturi de finlandezi aranjati cu aroma punk? Ciocnirea istoriilor sau "Never say never"!
Cantecelul Those Were the Days se afla aici.
Ma intreb ce ar putea face Ansamblul Doina al armatei...
PS: Bonus Knockin’ On Heaven’s Door. Gata!

Calatorie pe urmele fericirii

Cine nu ar vrea sa bantuie prin lume? Cred ca aproape in fiecare om cu munca de opt ore si facturi de achitat zace un mic aventurier. Uneori, acesta reuseste sa isi faca simtita prezenta si omul respectiv ofteaza dupa departari. Cateodata ofteaza cu succes. Uite doi norocosi: au castigat doua bilete de avion cu o calatorie in jurul lumii, la alegere. Maren si Jan sunt nemti dar traiesc in Londra. Fiindca tot citisera in revista Time despre o clasificare a tarilor, in functie de nivelul de fericire al localnicilor, s-au gandit sa afle ce anume ii face pe oameni fericiti. Si au reusit sa scrie o carte, sa faca poze superbe si sa vada opt tari (daca includem si UK-ul, unde traiesc cei doi). Au observat ceva: oamenii sunt reticenti daca ii intrebi de fericire ca experienta personala ori nu iti spun mare lucru daca vorbesc de conceptul de fericire. Mai curand, ca sa afli de la cineva ce e fericirea, trebuie sa il faci sa iti povesteasca despre lucrurile (adesea marunte) care ii infrumuseteaza viata.
Maren si Jan au vorbit la BBC 4 despre calatoria lor - a journey of a lifetime.