Începuturi celebre şi cărţi bune

(sursa foto)

O carte bună o cunoşti de la primele cuvinte. O carte care a rezistat timpului ajungi să o deosebeşti de celelalte după începutul său. E ca şi cum ai privi la o fotografie veche şi distingi chipuri familiare.

„Spune-mi Ishmael“ - Call me Ishmael. E clar: Moby Dick, Herman Melville.

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.”
It is a truth universally acknowledged that a single man in possession of a good fortune must be in want of a wife. Vorbim de Mândrie şi prejudecată, Jane Austen.

„Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi, era epoca înţelepciunii, epoca neroziei…”
It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness.. – Dickens, fără îndoială. Poveste despre două oraşe.

„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” – Anna Karenina, Tolstoi

„Toţi copiii cresc mari, în afară de unul.” - All children, except one, grow up. Iată-l şi pe Peter Pan (JM Barrie).


Cineva s-a gândit să adune începuturile celebre într-un site. Vă invit să intraţi şi să vă descoperiţi/votaţi favoritele.

Mă gândesc că sutele de citate de aici au şi o altă valoare: mic îndreptar pentru cărţi bune.

Premiu literar pentru fragment

The more, the merrier! Ca şi cum nu ar fi existat destule premii literare pe lumea asta largă, National Academy of Writing (cursuri postgraduate ţinute la Birmingham City University Schoool of English de către scriitori care te învaţă cum să emiţi ceva literar) lansează Good Writing Awards.

Cursurile de mai sus mi se par oportune dacă eşti în posesia unei înclinaţii către literatură. La urma-urmei scrisul se poate învăţa, cu reţetă, ca o mâncare care iese gustoasă după a şaptea încercare, lacrimi şi cratiţe fumegând. Se adaugă o ploaie de entuziasm creator într-un moment zen, şi astfel soseşte pe lume o povestire, dacă nu cumva chiar o carte care merită citită.

Noutatea interesantă de la Good Writing Awards: se aşteaptă nominalizări de la publicul cititor (din UK), nu de după ochelari de critici mai mult sau mai puţin încruntaţi. Nu ştiu de ce îmi imaginez acum că un critic literar are o privire aspră în majoritatea timpului său liber sau o mină de suferind; sper ca e absurd. Criticii pot să fie oameni solari şi bon viveur-i.

Profesioniştii apar şi ei dar de abia în juriul care va decide câştigătorii.

O noutate şi mai interesantă: nu se cere o carte întreagă de nominalizat, ci un fragment (între 100 şi 1000 de cuvinte). De ce? "Because good writing ought to be able to demonstrate its quality in less than 1,000 words" explică site-ul. Asta îmi place, fiindcă întotdeauna am detestat „beţia de cuvinte” (trăiască nenea Maiorescu, sireacul). Nu mai am răbdare, timp, toleranţă să parcurg ceva diluat şi să mă căznesc să justific de ce autorul a simţit nevoia să se exprime în patru pagini în loc de una. A se înlocui „pagini” cu „paragrafe” atunci când apare o zi ticsită.

Trăiască fragmentul! Salut pe această cale apariţia Good Writing Awards. Şi mă opresc aici, încântată de descoperire, şi atentă să nu lungesc inutil articolul.

“You see, but you do not observe”

(Sherlock Holmes văzut de Sidney Paget, 1904)

Joseph Bell, chirurg şi profesor la Edinburgh University Medical School, avea un mare talent de a citi în detalii. Ori de câte ori studia împreună cu studenţii săi vreun caz, Dr Bell făcea observaţii neaşteptate. Se lega de personalitatea sau de ocupaţia pacientului, deducea toate acestea din mici amănunte (să fi fost un precursor al Dr House?).

Printre studenţii la Medicină era şi Arthur Conan Doyle. Mai târziu, ajuns medic, tânărul Doyle avea prea mult timp liber în aşteptarea pacienţilor care nu se prea înghesuiau la uşa lui. Când nu juca fotbal (ca amator şi portar în echipa locală), Doyle stătea în cabinetul său din Southsea (Portsmouth). A început să scrie dar nu fişe medicale. Pe hârtie a apărut un anumit Sherlock Holmes care, ca şi profesorul Bell, compunea omul şi din mici nuanţe insesizabile pentru un ochi neantrenat.

Din acel cabinet cam liniştit, odată cu A Study in Scarlet (Un studiu în roşu, editura Leda), în anul de graţie 1887 a ţâşnit în lume detectivul Sherlock Holmes. Cu un aer dandy, mare fumător, maestru al deducţiilor logice şi amator de mijloace ştiinţifice. Care vorbeşte cu nou cunoscutul dr Watson cam aşa:
"I have my eye on a suite in Baker Street," he said, "which would suit us down to the ground. You don't mind the smell of strong tobacco, I hope?"

Astfel avea să apară cea mai faimoasă adresă din Londra: 221B Baker Street. Şi cum imaginarul trece câteodată în real, iată că acolo avem un muzeu cât se poate de adevărat.



Sherlock Holmes este online – am onoarea să vă prezint 221 B Baker Street în stare virtuală, cu 48 de scrieri deja canonice (din 60):)

Ca să fie buchetul complet, iată scrierile lui Arthur Conan Doyle - cu şi fără Holmes. Sunt aici şi aici.

Herta Müller, fragmente

1. Fiindcă valul internaţional al Nobelului a măturat tot în aceste zile, am trecut cu vederea că Herta Müller se află printre finaliştii de la Deutscher Buchpreis/ German Book Prize 2009 (lista se anunţase încă de la jumătatea lunii septembrie). Numele câştigătorului îl vom afla mâine.

Börsenverein des Deutschen Buchhandels Stifung/ Foundation of the German Publishers & Booksellers Association acordă premiul în fiecare an, cu puţin timp înainte de Târgul de carte de la Frankfurt.

Cartea care a adus-o printre finalişti se numeşte Atemschaukel (în engleză - Everything I Own I Carry with Me).

Un fragment din roman, aici, tradus în limba engleză. Herta Müller realizase o serie de interviuri cu poetul Oskar Pastior , care trecuse prin ororile lagărului sovietic. Cartea se bazează pe aceste interviuri şi vorbeşte depre etnicii germani deportaţi în Uniunea Sovietică după cel de-al doilea război mondial.

2. Herta Müller poetă. Câteva din versurile sale, citite chiar de către autoare (cinci poezii sunt în limba română.

3. La această adresă se găseşte varianta în engleză a unui articol scris de Herta Müller şi publicat în Die Zeit în iulie 2009. Autoarea vizitase România în primăvară iar prezentul îi prilejuieşte şi o întoarcere în timp (povesteşte aici câteva episoade din prezent, în paralel cu secvenţe având ingredientele umilitoare şi terifiante ale traiului ante-1989).

Nobel pentru Literatură 2009 – Herta Müller

(sursa foto)

La ora când scriu, cred că tot globul ştie cine a câştigat premiul Nobel pentru literatură.

Herta Müller urcase spectaculos azi în topul preferinţelor de la Ladbrokes. Cu doar câteva ore înainte de anunţul oficial, era cot la cot cu Amos Oz.

Un pic după ora 14 (ora României) a ţâşnit vestea: "The Nobel Prize in Literature goes to Herta Müller."

Scriitoarea a publicat în limba română: Animalul inimii, Regele se-nclină şi ucide, volumul de versuri Este sau nu este Ion, (toate la Polirom), volumul de poezie În coc locuieşte o damă (editura Vinea, 2006), romanul Încă de pe atunci Vulpea era Vînătorul (editura Univers, 1995).

Cele mai multe din cărţile ei sunt scrise în limba germană. Germania a devenit ţara de adopţie încă din 1987, când Herta Müller, persecutată politic, a reuşit să plece din România. Un material bine documentat - aici.

În 2003, autoarea spunea: "Dar limba română participă la limba germană în care scriu. Pentru că eu nu pot să despart în capul meu ce am dintr-o limbă şi din cealaltă. Sunt lucruri trăite, sunt imagini amintite şi limbile se amestecă. Nu pot să împart viaţa în două limbi, nu funcţionează aşa, n-are rost şi nici nu vreau."
Restul interviului – aici.

Este pentru a treia oară când Germania o propune pe Herta Müller la Nobel (a mai fost nominalizată în 1999 şi anul trecut).

Îmi pare bine că în acest an văd pe site-ul Nobel: Herta Müller, Germany, b. 1953
(in Nitzkydorf, Banat, Romania).

E suficient ca să mă încânte că am fost martora unui moment de istorie: prima scriitoare născută în România ia premiul Nobel.

Later edit:
De ce i s-a acordat Nobelul? Un interviu de azi cu profesorul Peter Englund, secretarul Academiei Suedeze (cel care a făcut anunţul).

Favorit la Nobel: Amos Oz

(sursa foto)

Lumea spune că israelianul Amos Oz va fi numele anunţat pe 8 octombrie (Premiul Nobel pentru Literatură). Locul al doilea (ca şanse) îl ocupă scriitoarea algeriană Assia Djebar şi americanca Joyce Carol Oates.

E drept că şi anul trecut despre Amos Oz se spunea că va câştiga însă la final premiul a ajuns la Jean-Marie Gustave Le Clézio.

Aşa că cei care au pariat pe numele lui aşteaptă cu înfrigurare. După cum se vede din tabelul de aici (de la Ladbrokes), cu toţi scriitorii care ar avea şanse, în opinia publicului.

Cărţi ale lui Amos Oz au apărut traduse în limba română la Polirom şi la Humanitas.

LATER EDIT: Între timp, tabelul arată ceva îmbucurător: pe locul doi pe lista favoriţilor la Nobel a urcat scriitoarea Herta Müller, autoare germană de origine română.


nichita stanescu - cantec (pune si tu..)
Asculta mai multe audio Diverse

Mic îndreptar de filme bune

Mi-a atras atenţia un top întocmit de o doamnă, jurnalistă şi scriitoare, care publică în ziare precum The Times şi The Telegraph.
Lista se ocupă de cărţi care au devenit filme. Mai precis, de cele mai bune ecranizări, fiindcă există cărţi care au fost adaptate nu numai o dată.

Acest top ar putea fi un adevărat ghid pentru filme bune. Filme pe care poţi să le vezi de mai multe ori, de-a lungul anilor. Conţine 25 de locuri şi le voi menţiona pe primele 10. Restul se găsesc aici.

1. Marile speranţe (Charles Dickens) – filmul din 1946, cu John Mills şi Jean Simmons
2. La răscruce de vânturi (Emily Bronte) – filmul din 1939, cu Merle Oberon şi Laurence Olivier
3. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee) – filmul din 1962, cu Gregory Peck
4. Doctor Jivago (Boris Pasternak) – filmul din 1965, cu Omar Sharif şi Julie Christie
5. Ghepardul (Giuseppe Tomasi Di Lampedusa) – filmul din 1963, cu Burt Lancaster şi Claudia Cardinale
6. Tăcerea mieilor (Thomas Harris) – filmul din 1991, cu Jodie Foster şi Anthony Hopkins
7. Legături periculoase (Choderlos de Laclos) - filmul din 1988, cu Glenn Close şi John Malkovich
8. Somnul de veci (Raymond Chandler) – filmul din 1946, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall
9. 39 de trepte (John Buchan) – filmul din 1935, regia Alfred Hitchcock
10. Domnişoara Brodie în floarea vârstei (Muriel Spark) – filmul din 1969, cu Maggie Smith

În final, trailerul de la Rămăşiţele zilei (Kazuo Ishiguro) – filmul din 1993, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson (locul 20 în acest top). Hopkins are o ţinută inegalabilă şi joacă perfect. Mai e nevoie să spun că mi-a plăcut enorm cartea, deşi am citit-o după ce văzusem filmul?!

Leapşa pe recomandate

De la feeria, o leapşă compusă din 10 întrebări

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?
Mândrie şi prejudecată (Jane Austen) – ca să vadă că viaţa o fi ea sinuoasă dar e pigmentată cu umor şi că poveştile de dragoste pot avea final fericit. Înclin să cred că domnii nu ar avea răbdare acum pentru literatura victoriană dar mă bazez pe talentul lui Jane Austen.

2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei?
Orice îmi place mie în momentul de faţă. Şi să fie răbdător, să o citească şi să o combată (eventual). O polemică frumoasă naşte marile idei, nu-i aşa ?

3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten?
Întoarcere în secolul 21, de Ioana Pârvulescu. O privire sensibilă dar nu dulceagă asupra realităţii.

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani?
Un yankeu la curtea regelui Arthur (Mark Twain). Am descoperit-o pe la 10 ani şi mi-a plăcut amestecul de fantastic şi de umor.

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător?
E clar: Don Quijote de la Mancha, de Cervantes. Justificarea o intuieşte toată lumea.

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut?
În optimismul meu semi-inconştient, cred că nu am duşmani. Deci nu am cui recomanda, am scăpat!

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?
Ceva de John Le Carre (Cârtiţa, Premiantul, Oamenii lui Smiley etc) – sunt cărţi scrise inteligent, care te prind în vâltoarea vieţii de agentul dublu, triplu etc şi nu ştii când ai ajuns la ultima pagină.

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus?
Julian Barnes – O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate. Ca să vadă cât de bine ştie autorul să se joace cu timpul.

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul in lista ta de bloguri?
Poziţiile în listă se schimbă mereu, în funcţie de cine postează recent. Deci nu am răspuns la această întrebare.

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Despre frumuseţe, de Zadie Smith. Divergenţe, furtuni, suflet.

Trimit leapşa mai departe.

Către Suzi, White Noise şi Dreaming Jewel.

Şi către oricine vrea să o preia, de fapt.

Bookfest 2009 – mission accomplished!

(sursa foto)

Cu soarele în faţă, cu o briză toridă în păr m-am îndreptat plină de hotărâre spre Romexpo, în după-amiaza zilei de 20 a anului 2009. Ţinta pe care nu aveam voie să o ratez se numea Bookfest. Puhoi de oameni nu am văzut, în schimb grupuri răzleţe veneau din sensul opus legănând pungi victorioase, cu sigle de edituri.

O surpriză plăcută: aerul din interiorul clădirii se putea respira. Poate şi fiindcă numărul de oameni pe metru pătrat era rezonabil. Văd un fundal cu sigla Humanitas şi un fotoliu însoţit de o măsuţă. În fotoliu - un domn intervievat de un reporter de televiziune. Scotocesc prin memorie, figura mi se pare vag cunoscută dar când dau cu ochii de cartea de pe măsuţă, mă lămuresc. Domnul în cauză era Gheorghe Florescu, supranumit firesc Cafegiul după apariţia cărţii sale Confesiunile unui cafegiu.

Zona Humanitas m-a făcut să îmi dau seama, pentru a mia oară, că îmi lipseşte orientarea în spaţiu. Intram pe o parte, ieşeam pe alta, credeam că mă aflu într-un punct pe care îl mai vizitasem şi mă trezeam ca într-un episod SF în alt spaţiu, în altă dimensiune… După vreo două încercări nereuşite, m-am lăsat pe mâna destinului.

Ce a spus destinul? A spus că voi da cu ochii şi voi cumpăra două produse Humanitas. Ele sunt:
Opere cumplite de Florin Piersic jr (cele câteva pagini citite pe site-ul editurii, acum câteva zile, m-au surprins şi m-au convins că am dat de un stil spontan, proaspăt şi sentimental-bine-camuflat)
şi
Armele secrete de Julio Cortazar (cinci povestiri ale argentinianului care ştie să jongleze perfect cu realitatea şi fantasticul; pentru mine e ca un magnet şi nu îi rezist).

Paranteză: Jurnal, de Oana Pellea, stă pe masa mea de săptămâna trecută şi savurez din el o pagină-două pe zi. Că am prostul obicei de a NU citi o singură carte, ci două în paralel.

Tot destinul a dictat ca, ajunsă la editura Vremea, să văd fabuloasa colecţie Planeta Bucureşti, care nu m-a dezamăgit până acum. Judecând după "Doamne si Domni la răspântii bucureştene" şi "Alte povesti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti", ambele de Victoria Dragu Dimitriu.

Am cumpărat Bucureştii sufletului, de Duduţa Olian. Citesc de pe coperta a patra: „plimbări cu ţintă prin târg, fie prin colţuri mai putin cunoscute, fie prin zone pe unde trecem mereu, dar fără să ştim ce vedem sau fără să avem timp să privim”. Îmi amintesc de strădaniile mele de a iubi Bucureştiul (cam fără succes până acum). Mă gândesc că această carte ar fi un ajutor preţios.
Negustori, negustoraşi şi negustoreli în vechiul Bucureşti, de Lelia Zamani – he… se pare că am chef de vremuri vechi, care să poleiască actuala capitală cu poveştile lor.

În pungile care deveniseră o prelungire firească a mâinilor au mai ajuns Doresc ca micili mele rânduleţe... de Tudor Muşatescu (Editura Coresi) şi Personalităţi ale exilului militar românesc de Dumitru Dobre (Editura Militară) – carte apărută sub egida Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.

Surpriză: o carte pe care, după ce am ratat-o la vremea ei, am căutat-o zadarnic pe la chioşcuri. Din colecţia Cotidianul – Umor cu premeditare, o antologie cu texte ale maeştrilor în domeniu. Din păcate, am ajuns la standul Cotidianul către finalul preumblării şi m-am uitat fără elan la rafturile care adăposteau zeci de cărţi. Sunt convinsă că meritau o examinare mai atentă din partea mea. Umor cu premeditare se afla pe o tejghea, deci nu a necesitat eforturi suplimentare de concentrare.

Am lăsat către final „perla Coroanei”. Aceasta se numeşte Gabriel García Márquez. O viaţă şi este scrisă de Gerald Martin. Editura Litera Internaţional.
Eram entuziasmata luna trecută că a apărut prima biografie oficială şi uite că a ajuns surprinzător de repede la noi, în limba română. Cum să plec acasă fără cartea lui Martin?!

Cam asta este. Raportez: mission accomplished.

Final. Muzica victoriei îmi sună în urechi. A luat forma următoare:

AC/DC "Let there be rock"
Asculta mai multe audio Muzica

Fugă spre păsări

(sursa foto)

Phoebe Snetsinger urmărea păsările. Nu ca să le prindă pentru vreo tocăniţă, ci ca să le observe şi să noteze într-un carneţel câte ceva despre ele. Era casnică, avea patru copii. Părea că viaţa îi rezervase o existenţă tihnită, poate anostă. La 34 de ani şi-a descoperit pasiunea de a studia păsările, minunându-se de cele care se odihneau prin pomii din curte.

Următorul pas: s-a înscris la un club de profil. După care a vânturat lumea prin felurite ţări, la timp de pace sau război, căutând prietenele-păsări. Birdwatching. Fugea spre ele, fugea de sine?

Autobiografia, Birding on Borrowed Time, a fost publicată postum, în 2003.

După o vreme, de câte ori Phoebe se urca în avion, simţea că lasă pericolul undeva, în spate. Pentru că la 49 de ani (în 1981) a descoperit că are cancer de piele iar doctorii i-au dat vreo şase luni de trăit.

Când a aflat verdictul medicilor, nu a renunţat la călătoria pe care o plănuise în Alaska. Poate că această plecare a fost benefică, fiindcă la întoarcere nu s-a simţit rău, după cum fusese avertizată. Observarea păsărilor îi oferea concentrare şi îi abătea gândurile de la boală.

A depăşit cu brio cele şase luni şi poate că ar fi trăit şi mai mult. A cutreierat lumea după înaripate. Trecuseră 18 ani de la diagnosticare. Însă şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină.

Cred că Phoebe Snetsinger este omul care a văzut cele mai multe specii de păsări: peste 8.000 din cele 10.000 care vieţuiesc în lume.

Epilog:
Pe Olivia Gentile, fost reporter în presa scrisă americană, a impresionat-o lupta lui Phoebe Snetsinger. Astfel încât a scris Life List, apărută în această primăvară. Din câte se spune, cartea clarifică mai multe aspecte din viaţa lui Phoebe decât chiar autobiografia acesteia!

Introducerea de la Life List (document în pdf).

Un pic de Leonard Cohen – Bird On The Wire.

leonard cohen BIRD ON A WIRE
Asculta mai multe audio Muzica

Alice Munro premiată

Era timpul să sosească (o dată la doi ani) Man Booker International Prize. A ajuns deja la a treia ediţie. Versiunea internaţională a lui Man Booker se acordă unui autor în viaţă, pentru întreaga operă (ficţiune în limba engleză).

Premiul (60 000 lire sterline) a mers tocmai în Canada, la Alice Munro. Ceremonia de decernare va avea loc la Dublin, pe 25 iunie.

În luna august, Alice Munro lansează un nou volum de proză scurtă. Se numeşte Too Much Happiness. Un fragment poate fi citit aici.

Ficţiune de Alice Munro – în varianta online de la New Yorker.

Cel mai ciudat titlu

Scriam anul trecut de Diagram prize, acordat în fiecare an pentru cel mai ciudat titlu al unei cărţi.

Anul acesta, câştigătorul (pe baza propunerilor şi voturilor publicului) este The 2009-2014 World Outlook for 60-miligram Containers of Fromage Frais. În cuprinsul cărţii (care e de fapt un studiu economic) văd că se află şi România iar mândria creşte în mine cu această ocazie, ca un aluat cald care dospeşte şi iar dospeşte.

Ziariştii de la The Guardian au avut o idee bună: în vara anului trecut au scotocit în istoria de 30 de ani a Diagram prize. Şi s-au întors cu prada - câţiva candidaţi puternici la "Cel mai ciudat titlu de carte". Fiecare copertă de carte e un prilej de zâmbet sau de minunare (în poza de mai sus se află un competitor redutabil din 2004).

Iată câteva titluri:

Tea bag folding

Better never to have been (subtitlu: The harm of coming into existence)

Confessions of a pagan nun

Living with crazy buttocks

Coyots I have known

Fancy coffins to make yourself

Italian without words

Porecla

(în foto: Jhumpa Lahiri)

Impactul Americii asupra unei familii de indieni. Sună pretenţios ori dificil? Poate uzat de atâtea abordări trendy – fiindcă, nu-i aşa, multiculturalitatea e la mare preţ acum în literatură?

Porecla, de Jhumpa Lahiri, nu are nimic din toate acestea. Este scrisă atât de firesc şi de simplu (ceea ce mă face să cred că textul a fost şlefuit cu mare chibzuinţă) încât lectura reprezintă o incursiune aproape cinematografică în viaţa a doi tineri. Ashoke îşi face doctoratul în SUA, iar Ashima îl urmează şi devine casnică, deşi acasă se pregătise pentru facultate. Educaţia bengaleză îşi face simţite efectele încă de la început – Ashima este căsătorită de părinţi cu Ashoke, un tânăr cu un viitor promiţător. Docilă, ea nu are nicio urmă de revoltă pentru lungile după-amiezi în care stă singură în apartament, pentru înstrăinarea căreia îi cade pradă. Se îmbracă în sari, găteşte numai mâncare tradiţională şi se simte foarte bine atunci când ia parte la petrecerile bengalezilor din America. Dorul de India, nedeclarat făţiş, o urmăreşte ca o umbră credincioasă.

Personajul central: Gogol, primul lor copil. Gogol este numele „de casă”, un soi de poreclă afectuoasă (indienii au şi aşa ceva, diferit de prenumele oficial). Deşi familia nu a vrut aceasta, porecla ajunge să apară în acte. Gogol înseamnă omagiul pe care Ashoke îl aduce scriitorului rus, a cărui carte i-a salvat viaţa în India.

Indian prin origine dar american prin trai, Gogol pendulează între două culturi şi are sentimentul că aparţine mai mult Americii. Îi place mai mult pizza decât puiul tandoori, îl aşteaptă pe Moş Crăciun şi se încadrează firesc în peisajul american.

Cartea se dovedeşte surprinzătoare prin rafinamentul detaliilor care compun povestea unui indian născut american: Gogol. O alunecare plină de naturaleţe către o altă cultură. Nu îi condamnă pe ceilalţi pentru că Ashima trăieşte pe insula ei şi nici nu are un ton revanşard. Am citit-o pe nerăsuflate şi m-am bucurat când am aflat că a fost ecranizată.

Un extras din Porecla/The Namesake (clic pe secţiunea Read an Excerpt)

Mai jos se află un montaj video pentru filmul Porecla (în primele secunde sunetul e cam slab, apoi îşi revine).


Şi o conversaţie interesantă a scriitoarei Jhumpa Lahiri cu regizoarea Mira Nair, care a transpus Porecla în film.


În final, fragmente din povestiri publicate de Jhumpa Lahiri în New Yorker. Alte povestiri, adunate în volumul de debut Interpret de maladii (1999), i-au adus Premiul Pulitzer pentru ficţiune.

Leapşa cărţilor

De ce ţi-e frică nu scapi... am amânat eu să răspund invitaţiei la leapşă pe care a lansat-o Antoaneta (să nu te superi, Antoaneta, habar n-am avut că a trecut deja o lună) şi iată că leapşa loveşte din nou. Nu din Canada, ca prima dată, ci din SUA, de la Annamari.
Fatalitate! Trebuie să scriu...

Booon... după o imatură chibzuinţă şi după o privire fugară spre bibliotecă (mda, trebuie să fac ordine din nou în cărţi) voi răspunde dintr-o suflare:

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Sunt doi: David Lodge şi Lucian Boia.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Din Regele scamator, de Ludmila Patlanjoglu (interviuri cu Ştefan Iordache, un povestitor înnăscut) – am cumpărat mai multe ca să le fac cadou. Mai am vreo trei.

3) De ce personaj de fictiune esti amorezată în secret?
De niciunul. În adolescenţă fireşte că mi-a plăcut Mr Darcy, din Mândrie şi prejudecată. Dar nu era un secret.

4) Ce carte ai citit cel mai des?
E de fapt o broşură – instucţiunile de la maşina de spălat ; mă încurc mereu în programe şi progrămele, în funcţie de culoare şi ţesături.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu – umor curat, creat de un adult care a văzut lumea prin ochii unui copil ; aş vrea să o recitesc dar nu o mai am.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Nu am citit cărţi proaste anul trecut, sunt o norocoasă. Totuşi, există o carte spre care m-am dus cu cele mai bune intenţii dar nu am reuşit să intru în rezonanţă cu ea – Omul ilustrat, de Ray Bradbury.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Aici mi-e teamă că voi nedreptăţi vreun autor – nu există cea mai, aşa cum pe o tavă sunt mai multe prăjituri gustoase şi nu te poţi decide. Am avut surprize frumoase cu literatura română – Tovarăşe de drum şi Cartea cu bunici.

8) Dacã ar trebui să obligi pe cineva sã citească o carte, care ar fi aceea?
Să oblig ??? Păi ar fi tortură! Nu aş obliga pe nimeni. În schimb, l-aş îndemna pe orice român să citească Grand Bazar România, o colecţie de povestiri scrise de un englez, Mike Ormsby, despre … ţara noastră. Are multă luciditate, are tone de umor iar lucrurile grele sunt privite cu o detaşare ironică. O lecţie pentru a renunţa la încrâncenare. Cartea există şi în limba engleză.

9) Cine crezi cã ar trebui să câstige premiul Nobel pentru literatură?
Eu nu ştiu. Juriul ştie.

10) Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Mi-ar plăcea să văd un film după Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian.

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu visez nimic din toate astea.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Jurnalul lui Bridget Jones. Şi m-a distrat.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?
Kafka mă năuceşte.

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Greu de spus. Cred că scriitorii ruşi.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare, evident, pentru inteligenţa sa atemporală.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Că îmi amorţeşte braţul când citesc într-o rână.

17) Care e romanul tau favorit?
Nu există unul singur.

18) Joci ceva?
Nu.

19)Povestiri, schite?
Huxley, Salinger, Saki, Agatha Christie, Cehov, Caragiale (să nu uit: Tudor Octavian are nişte schiţe excelente). Mai sunt şi alţii dar aceştia îmi vin acum în minte.

20) Non-ficţiune?
Tot ce are legătură cu a călători şi cu oamenii.

21) Scriitorul favorit?
Ca şi la romanul favorit – nu există unul singur.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Orice scriitor mediocru dar cu un PR bun poate ajunge supraevaluat.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Mătuşa Julia şi condeierul, de Mario Vargas Llosa.

24) Şi...acum ce citeşti?
Măscăricii, de V.S. Naipaul.

Gata! Cine doreşte să preia această leapşă, să pohtească!

Poeţi fericiţi?...

(coperta volumului de debut)

Există poeţi fericiţi? Uite că da. Însă mai întâi ei trec prin perioada inevitabilă de nefericire. Productivă din punct de vedere literar, din câte spune lumea.

Poeta Wendy Cope a debutat în 1986 cu volumul Making Cocoa for Kingsley Amis, care a intrat rapid pe lista celor mai bine vândute cărţi. Conţine poezie condimentată cu umor. E duioasă şi imediat acidă. Parodiază stilul unor nume grele (William Wordsworth, T.S. Eliot, Emily Dickinson), aduce sonete comice, haiku-uri cu giumbuşlucuri dar şi poezii de dragoste.

Din Making Cocoa for Kingsley Amis
Rondeau Redouble
There are so many kinds of awful men -
One can't avoid them all. She often said
She'd never make the same mistake again:
She always made a new mistake instead.
(continuarea aici – e a treia poezie din selecţie)

Două din haiku-urile lui Jason Strugnell (ea a inventat acest personaj caraghios care se tot încordează şi încearcă să emită poezie)
(ii)
The leaves have fallen
And the snow has fallen and
Soon my hair also ...

(iii)
November evening:
The moon is up, rooks settle
The pubs are open.

Prima strofă din Message (restul aici)
Pick up the phone before it is too late
And dial my number. There's no time to spare -
Love is already turning into hate
And very soon I'll start to look elsewhere.

Era singură în Londra când şi-a scris volumul de debut. Fusese învăţătoare timp de 15 ani. Ajunsese la 41 de ani şi s-a decis să devină freelancer writer. O definiţie a singurătăţii, marca Wendy Cope: mergea la petreceri, ieşea în lume dar acasă nu avea cu cine vorbi dacă i se strica maşina de spălat.

Amărăciunea se infiltrează subtil în cartea a doua, Serious Concerns (1992).
Fragment din Bloody Men
Bloody men are like bloody buses
You wait for about a year
And as soon as one approaches your stop
Two or three others appear.
(restul aici)

Din At 3 am
Somewhere else
you're sleeping
and beside you there's a woman
who is crying quietly
so you won't wake.

Apoi l-a întâlnit pe poetul Lachlan Mackinnon (mai tânăr decât ea cu 11 ani). S-au mutat împreună în Winchester, au o casă şi o grădină iar Wendy (fiindcă nu s-au căsătorit oficial) este un fel de mamă vitregă pentru copiii lui Lachlan. Versurile i s-au mai îmbânzit la adresa bărbaţilor. Cuvintele sarcastice s-au mai catifelat.
O vorbă englezească spune: „Happiness writes white”. Însă Wendy vrea să demonstreze că, deşi tristeţea aduce poezii cu mare încărcătură, fericirea are şi ea valoare literară.

Din cel de-al treilea volum, If I Don't Know (2001):
A Mystery
People say, 'What are you doing these days? What are you working on?
I think for a moment or two.
The question interests me. What am I doing these days?
How odd that I haven't a clue.

Haiku: Looking Out of the Back Bedroom Window Without My Glasses
What's that amazing
new lemon-yellow flower?
Oh yes, a football.

Tihna apare ascunsă sub autoironie:
Being Boring
'May you live in interesting times,' Chinese curse

If you ask me 'What's new?', I have nothing to say
Except that the garden is growing.
I had a slight cold but it's better today.
I'm content with the way things are going.

Poeziile în întregime sunt aici.

Wendy e convinsă că râsul apare când recunoşti adevărul dar nu te-ai gândit că ar putea lua o asemenea formă. Crede cu tărie că o poezie poate fi comică şi serioasă în acelaşi timp.

Cea mai recentă carte i-a apărut anul trecut: Two Cures for Love: Selected Poems 1979-2006. Creaţii vechi împreună cu poeme noi. Titlul vine de la o poezie mai veche, în care ea dă sfaturi cum să te vindeci de dragoste: "Don't see him. Don't phone or write a letter," este prima cale. Urmează a doua: "The easy way: get to know him better".
Fragmente la această adresă.

Poeta este atât de strictă în privinţa copyright-ului încât partenerul ei de viaţă i-a sugerat să îşi înscripţioneze pe piatra funerară următoarele: "Wendy Cope. All Rights Reserved". Nu îi place că atunci când caută cu Google titlul unei poezii o găseşte pe câteva site-uri. Şi-a exprimat indignarea că are postate pe net unele creaţii.

Mărturisesc că şi eu am făcut la fel (titluri cu Google), pentru a aduna fragmentele de mai sus, însă nu m-am indignat...

Mai mult, aş avea chef să îi cumpăr volumul cel mai recent, editat la începutul anului în varianta paperback.

Povestea vieţii în şase cuvinte

(sursa foto)

Fiindcă tot vorbeam/scriam aici de microtexte care condensează o întreagă lume, a venit rândul biografiei în şase cuvinte.

Lui Hemingway i s-a cerut cândva să scrie o poveste si să folosească doar şase cuvinte.
A rezultat ceva cutremurător: "For Sale: baby shoes, never worn".

Revista online SMITH a avut ideea să lanseze competiţia: biografie în şase cuvinte. Poţi să-ţi descrii viaţa în şase cuvinte? îi întreba revista pe cititori. Au sosit grămezi de răspunsuri, unele cu umor, altele cu tristeţe. Fiecare include un mic univers.

Ca urmare, anul trecut a apărut cartea Not Quite What I Was Planning: Six-Word Memoirs by Writers Famous and Obscure, cuprinzând aproape 1000 de mini-biografii. Site-ul Amazon o situează în categoria "Best Books of 2008".

Secvenţe:
“Found true love, married someone else”
“No wife. No kids. No problems”
“I still make coffee for two”
“Danced in fields of infinite possibilities”
“Brought it to a boil, often”
“Never should have bought that ring”
“I ate, drank and was hairy”

Şi video:


După această carte scrisă împreună cu cititorii, SMITH Magazine a continuat.
Următorii paşi s-au concretizat în alte două cărţi:
Six-Word Memoirs on Love and Heartbreak: by Writers Famous and Obscure
şi
Six-Word Memoirs by Teens Famous & Obscure

Oricine are o poveste de spus, afirmă SMITH. A ta care este?
Atenţie: SMITH primeşte în continuare mesajele oricărui internaut. Proiectele continuă…

Să citeşti pentru un cal

(sursa foto)
Un copil citeşte cu voce tare dintr-o carte. E o poveste despre un băieţel şi poneiul său, Little Black. Alături, un armăsar pufăie din când în când, ciuleşte urechile şi pare că ascultă vocea subţirică de lângă el. Vocea devine mai şovăielnică la unele cuvinte dar nu se împiedică de atâta lucru. Trece peste toate obstacolele. Armăsarul dă din cap ca un înţelept: ştie cum e cu obstacolele. A sărit de atâtea ori peste ele.

Parcă văd acum câte o sprânceană ridicată dezaprobator: „Copiii de azi nu mai citesc, se joacă mai toată ziua pe computer şi se uită la filme cu mutanţi spaţiali”.
Eu sunt de părere că cei care vor să citească deschid şi azi câte o carte (oftând, că e în bibliografie, sau cu ceva elan, că au chef de lectură).

Americanii, mai pragmatici decât „bătrâna Europă”, ies din zona resemnării şi a teoretizării, îşi suflecă mânecile şi trec la treabă.

Cum să atragi un copil spre lectură? Copiilor le plac animalele... şi chiar dacă unii nu se dau în vânt după cărţi, există o şansă: ar putea să le placă cititul în preajma animalelor!

Astfel s-a născut The Black Stallion Literacy Project, un ong care funcţionează în mai multe state americane (Arizona, Arkansas, Colorado, Florida, Nevada şi Texas – dar lista se extinde neîncetat).

În prima zi, puştii (din clasa I şi a IV-a) sunt aduşi să vadă caii - îi cunoasc, se apropie de ei, îi mângâie. Caii există în realitate dar unii se află şi pe hârtie, fiindcă soseşte cartea. Ea se numeşte Little Black, A Pony (pentru cei mai mici) sau The Black Stallion (pentru cei mai mari). Ambele au fost scrise de Walter Farley, autorul a zeci de cărţi cu Black Stallion şi alţi cai. Prima carte din serie a scris-o în 1941 – pe vremea aceea încă era student la Columbia University. The Black Stallion a fost publicată când Walter Farley avea 26 de ani. Imediat, acesta a început să călătorească şi să trăiască în diverse părţi ale lumii: Mexic, Hawai, America de Sud, Caraibe, ba chiar şi în ţări din Europa. Şi a continuat să scrie. Cărţi pentru copii, despre prietenia dintre cai şi oameni.

...Ne întoarcem la lectura cu ajutorul unui pursânge arab. Fiecare copil află că îl aşteaptă un premiu: după ce va citi în întregime cartea primită, va petrece o dimineaţă în compania cailor.

Peste o lună, copiii revin şi au parte de o lecţie despre cai: văd cu ce se hrănesc aceştia, cum sunt ţesălaţi, potcoviţi etc. Acum este momentul să arate că au învăţat să citească (vorbim de şcolari aici, da?) şi că au parcurs întreaga carte. Fiecare îşi alege un cal şi îi citeşte câteva pagini. La sfârşit, cadoul: o altă carte a lui Farley, Little Black Goes to the Circus. Puştii din clasa a IV-a primesc ceva în plus: o invitaţie la spectacolul The Arabian Nights, unde acei pursânge arab cărora le-au citit îşi vor etala graţia în arenă.

E o poveste frumoasă. Şi adevărată.

Bonus:
De cealaltă parte a Oceanului, faimosii cai lipiţani de la Spanish Riding School din Viena, cea mai veche şcoală de echitaţie din lume. Aproape patru minute din scurtmetrajul Majestic White Horses.



Spectacolul de la şcoala de echitaţie din Viena, cu a sa atmosferă Renaissance, nu ar trebui ratat de cine trece prin capitala Austriei.
Aici sunt datele spectacolelor (şi preţurile biletelor – între 21 şi 173 de euro, în funcţie de loc)

În restul zilelor se permite accesul la exerciţiile de dimineaţă (cu muzică) ale lipiţanilor. Preţurile sunt mai mici: de la 6 la 12 euro.

Chinuri la limba română

Văd pe bloguri, din când în când, articole scrise cu revoltă sau dezamăgire ori resemnare despre folosirea incorectă a limbii materne.
Nu voi analiza cazuri aici, vreau doar să semnalez conferinţa recentă a doamnei Rodica Zafiu, “Nou şi vechi in evoluţia limbii române”, despre care a scris Simona Vlad pe blogul său.

Limbajul familiar folosit prea des în mass media, îmbogăţirea sensului unui cuvânt, toleranţă sau intoleranţă faţă de abaterile de la normele limbii – totul a fost rostit şi analizat de doamna profesor Zafiu fără patimă şi fără scântei, cu echilibrul pe care numai un bun profesionist îl cunoaşte.

Excelentă iniţiativa Teatrului Naţional de a găzdui din nou această serie de conferinţe, încă din 2006. În fiecare duminică, o dată la două săptămâni, se întâmplă ceva frumos. Există şi DVD-uri şi broşuri cu textele rostite, pentru cei care ar fi vrut să asiste la ele dar nu au apucat.

Să mă întorc la limba română cea chinuită din când în când. Aşez în continuare câteva resurse online, folositoare mie şi celor care vor trece pe aici.

Dicţionarul explicativ al limbii române are o secţiune cu formele corecte pentru unele greşeli frecvente, precum şi cu explicaţii.

Conjugarea online a verbelor (din câte am văzut, e un site bun - totuşi, de verificat şi cu alte surse, că e o maşinărie, şi poate greşi). Pun şi un link spre verbul "a şti", unul din cele care provoacă nedumeriri şi greşeli.

Cartea doamnei Narcisa Forăscu, Dificultăţi gramaticale ale limbii române (2002).

Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (actele colocviul catedrei de limba română din noiembrie 2002). Lucrare coordonată de doamna Gabriela Pană Dindelegan. Morfosintaxă, lexic, pragmastilistică. Articole interesante.

Câteva secunde care provoacă râsul, la final. Omul respectiv produce involuntar, prin vorbire, un moment comic.

Cititorii decid ce roman va apărea

(sursa foto)
Se întâmplă în Marea Britanie. Cine a absolvit (sau studiază) un Master în Creative Writing poate să îşi vadă romanul lansat pe piaţă. Este suficient să trimită primele trei capitole şi un rezumat spre Hookline Novel Competition, până la 31 ianuarie.

Scriitura va fi examinată de ochii unor cititori (mai academic spus, de câteva cluburi de lectură) din UK. Câştigătorului i se garantează publicarea romanului. Simplu. Nu editura hotărăşte, nici agentul literar, nici consultantul literar (o nouă meserie apărută în Occident, fiindcă agentul literar poate fi extrem de ocupat şi atunci intră în acţiune, în primă fază, consultantul). Doar cititorii sunt implicaţi în apariţia cărţii. E un drum mult mai scurt şi mai sigur către gustul unui segment de public.

"Castelul" care a precedat "101 dalmaţieni"

(sursa foto)
Sâmbătă seara, chinuind telecomanda, găsesc la TVR 2 un film englezesc din 2003. Se numeşte Castelul (I Capture the Castle). Nu ştiu cum, dar se întâmplă rar să ştiu clar, în câteva minute, că un film îmi va plăcea. Castelul face parte din această categorie – rară!

Are un farmec venit dintr-un desuet încântător (se referă la anii ‘30) şi suprinderea unor personaje greu de încadrat în tipare. Oferă o seninătate (aparentă) în a prezenta momente zbuciumate şi sentimente autentice, uneori ascunse sub masca ironiei.

Începe ca o fotografie romantică: în Anglia, un castel în paragină. În el locuieşte o familie destul de săracă. Înconjuraţi de peisaje cu mult verde (transformat în verde noroios când plouă), ei nu încetează să uimească.

Domnul Mortmain, tatăl, este un scriitor care a avut succes acum 12 ani dar de atunci se află în blocaj literar, nu a mai scris un rând. Cele două fete: Cassandra, naratoarea („I write this sitting in the kitchen sink”), are 17 ani şi se autocaracterizează scurt: „look younger, feel older”. Sora ei mai mare, Rose, 21 de ani, reprezintă frumuseţea pragmatică (până într-un anumit moment). Topaz, mama vitregă, pictează, are părul foarte lung şi haine extravagante, de artistă, şi câteodată aleargă dezbrăcată prin ploaie. „But her kindness is perfectly genuine and so is her cooking” notează Cassandra.

Nu o să povestesc filmul (spre final mi s-a părut un pic neconvingător). Vreau doar să găsesc şi să citesc cartea, fiindcă am credinţa că regizorul Tim Fywell a făcut o treabă foarte bună.

Castelul reprezintă adaptarea cărţii englezoaicei Dodie Smith, pe care a scris-o când trăia în America iar dorul de Anglia se făcea simţit. Este primul ei roman şi a fost publicat pentru prima dată în 1948. Dodie Smith a devenit mai cunoscută peste câţiva ani, ca autoare a cărţii 101 dalmaţieni. Scriitoarea avea nouă dalmaţieni iar unul din ei se numea...Pongo. Şi uite aşa, Disney a mai făcut un film fermecător.

Dodie Smith a fost un personaj interesant. Născută în Anglia, a studiat arta dramatică dar a renunţat la visul de a deveni actriţă şi s-a angajat la un cunoscut magazin londonez de mobilă, Heal. În 1929 a scris prima piesă de teatru, Autumn Crocus, sub pseudonimul C.L. Anthony, aceasta a avut succes iar reporterii i-au descoperit identitatea. Urmarea? „Shopgirl writes play” – titlu apărut imediat în ziare.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Dodie Smith şi soţul ei, Alec Beesley, cunoscuţi ca pacifişti, s-au mutat în SUA. Dodie a devenit scenaristă şi a început să scrie pentru Studiourile Paramount. S-au întors în Anglia de abia la câţiva ani după ce războiul s-a sfârşit.

Dodie Smith a publicat şi patru autobiografii. Titlurile lor mi se par interesante:
Look Back with Love: a Manchester Childhood (1974)
Look Back with Mixed Feelings (1978)
Look Back with Astonishment (1979)
Look Back with Gratitude (1985)

În 1990, cu ceva vreme înainte de a se stinge, Dodie Smith l-a desemnat pe Julian Barnes drept executor literar.

Bonus: primele zece minute din I Capture the Castle.



La această adresă se află celelalte.