Italienii uniţi împotriva weekend-ului

(foto: statuia lui Dante Alighieri)

Nu vă gândiţi că populaţia Italiei ar vrea să muncească şapte zile din şapte. De fapt, este vorba de un sondaj online, desfăşurat pe o perioadă de trei luni de către Societatea Dante Alighieri, din Roma.

Sondajul s-a încheiat recent şi oferă publicului cuvintele străine care îi alarmează pe italieni, căci caută un culcuş în limba lor maternă.

Vizitatorii site-ului au fost întrebaţi ce cuvânt de origine străină nu îşi are locul în limba italiană scrisă şi vorbită. Vânătoarea s-a declanşat!

Cei mai mulţi s-au declarat deranjaţi de weekend. Pe locul doi s-a situat OK şi pe locul trei - welfare. Alţi termeni nesuferiţi sunt briefing, mission, location. Lista completă se află aici.

Deci nu numai francezii şi spaniolii luptă împotriva unei invazii necontrolate de englezisme. Fraţii italieni le întăresc rândurile şi încearcă să ţină piept agresării lingvistice venite dinspre Albion.

Şi atunci cum stăm cu globalizarea şi cu multiculturalitatea?

Românul e flexibil, ca mai mereu în istorie. Deocamdată nu a ajuns la resemnare mioritică lingvistică însă trăieşte mulţumit cu semne de modernitate, care îi împănează vocabularul corporatist: targeturi, planninguri, teambuildinguri, branduiri, businessuri şi multe altele...

De partea cui eşti?

Ea e de vină! El e de vină!
Micile dispute generează şi opinii pro sau contra, în funcţie de cui le povesteşti.

Website-ul numit Side Taker încearcă să rezolve problema imparţialităţii.

Un ochi aruncat:
Ea: Îmi spune cu ce să mă îmbrac, cum să mă machiez. Degeaba îmi aduce flori după aceea.
El: Îi dau doar sugestii, ca să nu apară cu un tricou prea strâmt (s-a mai îngrăşat) sau cu tone de machiaj.

El: I-am făcut o mică farsă şi acum mă părăseşte. Căuta un job, am sunat-o şi am jucat rolul unui angajator. Am vrut să o fac să râdă.
Ea: Îmi căutam un serviciu, încercam să fac nişte schimbări în viaţa mea şi el îmi face farse! Gata, nu mai am timp de nimeni.

...Şi multe alte situaţii.

Ea scrie în câteva rânduri de ce e supărată. El povesteşte din perspectiva lui. Tu intri pe site si faci un clic în dreptul ei sau al lui, pentru a indica de partea cui eşti. Imediat se arată cât la sută din voturi au fost pentru unul şi cât pentru altul. Dacă te simţi în puteri, te loghezi cu un nume şi îţi explici opţiunea sau dai un sfat. În concluzie, vizitatorii site-ului indică cine are dreptate...

Cineva spunea că la sfaturi toată lumea e pricepută. De data asta, consilierea este gratis. Îşi dau cu părerea persoane care nu au habar nici de el, nici de ea. Imparţialitatea e asigurată. Şi bunele intenţii, probabil.

Ideea de 5000 de dolari

(poza de aici)

A fost odată ca niciodată...

Se făcea că o doamnă, Lynn Brittney, a meşterit o carte numită Christine Kringle, în care povestea copiilor despre familia Kringle, responsabilă pentru împărţirea darurilor de Crăciun în America.

Kriss Kringle este americanizarea lui Christkind, aducătorul de cadouri (cunoscut si sub numele de Santa Claus). Mai pe româneşte, Moş Crăciun.

Autoarea Lynn Brittney ne avertizează să nu credem pe de-a-ntregul în unele mituri. Ea clarifică pentru noi, cititorii: în lume nu este un singur Moş Crăciun, ci există mai mulţi, împărţiţi în funcţie de ţară şi de regiuni. Unul îşi face treburile în Anglia (Santa Claus), altul în Japonia (Santa Kurohsu), altul în Franţa (Pere Noel) etc. Interesant mi se pare că cel din Rusia se numeşte Grandfather Frost (să fie oare un echivalent al lui Moş Gerilă românesc din vremea "aia"?)

Doamna scriitoare ne mai risipeşte un mit: Moşii aceştia, care fac parte din Dinastia Yule, nu sunt nemuritori, cum crede lumea; fiecare din ei trăieşte în medie 270 de ani.

Familia Kringle, reprezentanta din America a Dinastiei Yule, se confruntă cu o problemă: nu are un urmaş, ci o urmaşă, Christine Kringle, ajunsă la 14 ani. Tatăl vrea să propună ca şi femeile să poată moşteni rolul lui Crăciun.

... Gata, nu o să vă povestesc cartea, ci o să vă spun despre ideea autoarei.

Lynn Brittney va mai publica o carte, tot cu personajele din Christine Kringle. Se pare însă că ea are nevoie de o idee strălucitoare, drept pentru care contează pe cititori. Sau a recurs la o manevră abilă de marketing.

Lynn Brittney oferă un premiu de 5000 de dolari (sau echivalentul în moneda ţării câştigătorului) pentru cineva care va ţese acţiune viitoarei cărţi, cu aceleaşi personaje. Într-o pagină A4, nu mai mult.

Ea aşteaptă idei de la oameni cu vârsta cuprinsă între 10 şi 100 de ani, care să îi scrie în limba engleză şi să îi demonstreze că au cumpărat cartea Christine Kringle (m-am uitat pe net, se găseşte pe Amazon, aproape 14 dolari).

Mai precis, cititorii care intră în competiţie trebuie să pună, alături de textul scris, şi dovada că au cumpărat cartea (factura scanata – pe mail sau o copie - în plic, prin poşta clasică). Bineînţeles, ei trebuie să şi citească Christine Kringle, pentru a vedea ce fel de personaje a creionat Lynn.

Cel/cea care va câştiga va avea numele tipărit pe noua carte, sub cel al autoarei şi sub cel al ilustratorului. Deadline pentru primirea scrisorilor/mailurilor: 31 ianuarie 2009.

Aşadar, purcedeţi la ascuţit creioanele ori la verificat conexiunea la Internet!

Până una-alta, o scurtă privire în Christine Kringle, graţie lui Google Books.

Titlul care atrage premiul

(poza de aici)

Ieri, o carte a fost încununată cu un premiu.

Premiul a avut nevoie doar să afle ce scrie pe copertă, apoi s-a îndreptat glonţ spre carte, fără să îl intereseze conţinutul volumului.

Premiul a examinat cărţi apărute în ultimii 30 de ani, şi a ales-o pe aceasta.

Este vorba de Greek Rural Postmen and Their Cancellation Numbers (se află în fotografie)- cartea premiată.

Diagram of Diagrams, distincţie aşteptată de cititori, s-a atribuit celui mai ciudat titlu de carte din ultimii 30 de ani.

Diagram Prize, fratele lui, îşi face apariţia în fiecare an şi a fost iniţiat de către revista britanică Bookseller, în 1978, ca să treacă timpul într-un mod mai vesel la Târgul de carte de la Frankfurt. De atunci, în fiecare an, Diagram soseşte. Nominalizările se fac din titluri de cărţi trimise de librării, edituri şi bilioteci. Există reguli clare şi respectate: cartea trebuie să fie serioasă iar titlul să nu însemne o păcăleală. Publicul intră pe site-ul Bookseller şi votează online.

Anul acesta, organizatorii s-au gândit ca pe lângă obişnuitul Diagram, anunţat în martie (acordat volumului If You Want Closure in Your Relationship, Start with Your Legs), să iniţieze şi o "perlă a coroanei", pentru a marca cei 30 de ani de existenţă. Astfel a apărut pe lume Diagram of Diagrams, stârnind curiozităţi, pasiuni şi voturi.

Greek Rural Postmen... este chiar o carte la locul ei, publicată în 1994 de către o organizaţie a colecţionarilor de timbre din Marea Britanie. Derek Willan, unul din autori, spune că titlul nu i se pare deloc bizar şi că pur şi simplu descrie despre ce e vorba în lucrare.

În acest an, competitorii redutabili pentru cel mai ciudat titlu apărut în ultimii 30 de ani s-au numit People Who Don't Know They're Dead şi How to Avoid Huge Ships.

Prima carte premiată a fost Proceedings of the Second International Workshop on Nude Mice, în 1978. Un titlu interesant mi s-a părut şi cel apărut în 2004: Bombproof Your Horse.

“Vă e milă?...V-am luat banii” (personajul Pepe, în Filantropica)

(foto de aici)

Filantropica, 2002

Pepe: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic!

Pepe: Gândeşti mărunt: nu-i nici o ruşine să ceri, ruşine e să nu primeşti.

Taie cu precizie chirurgicală Nae Caranfil în trupul unei societăţi năucite de tranziţie. Cu toate acestea, nimic revanşard şi nici un discurs post revoluţionar clişeizat, steril şi negru, de tipul: “securiştii/îmbogăţiţii versus oamenii simpli, săraci şi cinstiţi”. Lucrurile grele pot fi povestite şi zâmbind.

Filantropica râde cu o amărăciune suportabilă, fără frustrări şi fără un deget acuzator; te lasă pe tine, telespectator, să tragi o concluzie după ce vezi defilând diverse personaje: liceeni, descurcăreţi, copii de bani gata, recuperatori, pensionari, cerşetori etc. O peliculă acid - inteligentă.

Povestea lui Ovidiu (interpretat de Mircea Diaconu), profesor de liceu (sărac şi îndrăgostit până peste puterile lui băneşti – căci se cer în context) se împleteşte cu cea a lui Pepe (Gheorghe Dinică), textier pentru cerşetori simpli dar şi de lux – o meserie extrem de profitabilă, din câte se vede în film.

Dialog cu vânzătorul:
Ovidiu: Aveaţi o carte aici, "Nimeni nu moare pe gratis". S-a epuizat?
Vânzătorul: Bătaie a fost pe ea! S-a vândut fix trei exemplare.

Ovidiu încearcă să câştige un ban din volumul lui şi îndrăzneşte să ceară scriitorilor din vechea generaţie să i-l cumpere:


Profesorul se trezeşte în clasă cu doi recuperatori care îi caută un elev:


Intrat într-un sistem căruia nu îi aparţine, Ovidiu îşi joacă rolul:


Iar aici, arta lui Pepe de a găsi frazele care să deschidă instantaneu portofelul oamenilor:


Scenariul integral al filmului se găseşte la această adresă. În dreapta, la “Descărcaţi în format pdf”. Merită citit.

PS: Nae Caranfil spunea, cu puţin timp înainte ca Filantropica să intre în cinematografe: “Filmul meu este un film despre cerşetori, dar nu trebuie luat atît de direct, de aceea îl şi încep cu sintagma "A fost odată". E un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm.”

Număr record de tocuri cui în alergare

(poza de aici)
Emoţii, julituri şi încântare ieri, în Sydney, Australia. 265 de persoane au alergat cale de 80 de metri. Cu tocuri-cui de 3 inchi (7,6 cm). Majoritatea - femei însă şi câţiva bărbaţi au avut curajul să încalţe pantofi cu toc şi să intre în cursă.

Câştigătoarea a fost Brittney McGlone, de 18 ani, alergătoare profesionistă. Încălţată cu pantofi regulamentari cu toc de aproape 8 cm, Brittney a ajuns prima la linia de sosire şi a câştigat premiul: 5000 de dolari australieni şi un trofeu în formă de pantofi. Cu toc cui.

Cursa a reprezentat şi un nou record mondial: la precedentul eveniment, care s-a desfăşurat în Olanda, au participat numai 150 de persoane.

Mai jos puteţi privi cum s-a întâmplat totul.

Călătorie în natură, fără mulţi bani

Traveling takes the ink out of one’s pen as well as the cash out of one’s purse, scria Herman Melville, cunoscut îndeosebi ca autor al romanului Moby Dick.

Un enunţ poetic (pentru cei care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre locuri şi oameni întâlniţi într-o călătorie) şi totodată o declaraţie de bun simţ (la o privire mai pragmatică asupra a ceea ce presupune un voiaj: bani).

Iată însă că partea a doua - a economiilor pentru o călătorie - este contrazisă de realitate. Există situaţii în care mergi într-un loc şi cazarea nu costă NIMIC. Exclud ipoteza rudelor sau a prietenilor. Deci… care este secretul?

Am aflat astăzi de existenţa reţelei WWOOF (World Wide Opportunities on Organic Farms). E vorba de un schimb. Concret: ţi se asigură cazare şi masă gratis, în mediul rural, la anumite ferme din întreaga lume (şi în România am văzut că sunt incluse câteva, pare-mi-se prin Ardeal). Cu o condiţie: să îi ajuţi la muncă pe proprietarii fermei, câteva ore pe zi (în grădină, la câmp, la îngrijirea animalelor – în funcţie de nevoile fermei).

Cum funcţionează WWOOF? Te înscrii în filiala din ţara unde vrei să călătoreşti – adică oferi câteva date despre tine şi plăteşti o sumă (modică). Ţi se pune la dispoziţie lista fermelor care primesc voluntari-turişti. Îţi anunţi intenţia cam cu două luni înainte de data preconizatei călătorii şi aştepţi să primeşti un răspuns. Înainte de a ajunge acolo, discuţi cu gazda: ce fel de muncă este, ce ajutor aşteaptă, câte ore pe zi etc. Unii au oi, alţii vaci, unii gâşte, alţii fâneţe. Nu poţi lenevi acolo. E ca şi cum ai merge la ţară şi ai da o mână de ajutor. Doar că “ţara” înseamnă o altă cultură, departe de a ta.

E simplu: ţi se oferă ceva şi dai altceva în schimb. Nu în ultimul rând, reprezintă o adevărată experienţă. Dacă te simţi în stare să trăieşti fără o cameră de hotel, aer condiţionat ori all-inclusive, dacă vrei să iei parte la viaţa unei familii rurale (oferta se întinde pe mai multe continente) şi dacă poţi duce o viaţă simplă, apropiată de natură şi de ceea ce acum se numeşte “organic farm”, acesta ar putea fi un început.

Se încumetă cineva?...

Teste pentru fericire

Fericirea a devenit de câţiva ani obiect de studiu. Economişti, sociologi şi psihologi se apleacă asupra căutării şi definirii ingredientelor fericirii, într-o încercare de a afla ce îl face pe un om să se simtă mulţumit şi cum se dobândeşte această stare. E vorba de o privire asupra individului dar şi asupra unei naţiuni.

Profesorul Ed Diener, psiholog la University of Illinois, este unul dintre cercetătorii renumiţi care studiază fericirea. Pe lângă numeroase lucrări în publicaţii de specialitate, el a elaborat un test al fericirii, compus din 5 enunţuri. Pentru fiecare trebuie să acorzi un punctaj (între 1 şi 7). Testul este online şi nu ai nevoie de înregistare pentru a-l face. Rezultatul îl afli imediat, odată ce apeşi butonul „submit”.

Domnul Diener a condus nenumărate studii asupra variabilelor care compun fericirea. El a constatat că, indiferent de cultura din care provin, oamenii fericiţi au ceva în comun: relaţii de viaţă pozitive (prieteni sau parteneri de viaţă). Oamenii fericiţi interacţionază cu ceilalţi - au prieteni şi sunt căsătoriţi ori au o relaţie stabilă. Banii nu rezolvă totul, pentru că venitul nu ţine pasul cu aspiraţiile omului. Câştigi mai mult şi vrei mai mult. Nu e nimic rău în a visa să ai diverse lucruri. Dar dacă rămâi blocat numai în acea zonă, aspiraţia în sine devine o sursă de frustrări. Pentru că întotdeauna va exista un lucru material pe care nu îl poţi avea, pentru că altcineva poate avea lucrul la care tânjeşti în zadar şi - poate cel mai important aspect - pentru că toate bunurile din lume nu înlocuiesc relaţiile interpersonale. Să fii singur într-o casă luxoasă, cu tehnologie ultramodernă?!

Profesorul Diener a demonstrat aceasta calculând indicele de satisfacţie. El a constatat că membrii tribului african Maasai, care trăiesc în colibe şi nu beneficiază de electricitate ori apă curentă, s-au situat (pe baza propriilor lor estimări) la acelaţi nivel de satisfacţie cu unii dintre cei mai bogaţi americani. Şi cu membrii comunităţii Amish din Pennsylvania.

Numeroase chestionare online asupra fericirii se găsesc pe site-ul University of Pennsylvania Positive Psychology Center, condus de dr Martin Seligman, fondatorul psihologiei pozitive. Se cere o înregistrare pentru a accesa chestionarele. Universitatea oferă şi un master de psihologie pozitivă aplicată.

Hamlet este fericit şi în 2008

(foto de aici)
Luna trecută, University of Michigan a dat publicităţii un studiu care a cuprins 97 de ţări reprezentând 90 la sută din populaţia lumii. S-au prelucrat date ale sondajelor reprezentative desfăşurate între 1981 şi 2007. Oamenii au fost întrebaţi cât sunt de fericiţi şi de mulţumiţi de viaţa pe care o duc.

Partea bună a rezultatelor: lumea de azi este mai fericită. Partea şi mai bună: libertatea, nu banii, se asortează cu fericirea.

Pe primul loc se situează Danemarca. Pe 2 şi 3…surpriză: Puerto Rico şi Columbia. România se află mai departe, la coada clasamentului (nu cred că vă şochează această informaţie). În continuare, primele 10 locuri:
1. Denmark
2. Puerto Rico
3. Colombia
4. Iceland
5. N Ireland
6. Ireland
7. Switzerland
8. Netherlands
9. Canada
10. Austria


Întreg tabelul se află aici. Iar aici există comunicatul de presă.

Danemarca ocupă un loc 1 meritat, în opinia mea. Este o ţară cu taxe destul de mari, însă cetăţenii ei le plătesc fără bombăneli. În schimb, în societate lucrurile esenţiale funcţionează bine (spitalizare gratuită, medici specialişti - la fel), bani de la stat care merg pentru folosul copiilor şi al bătrânilor (cam 20 la sută din PIB).
În concluzie, replica lui Hamlet, “E ceva putred în Danemarca” nu mai are substanţă…

Acum doi ani, a apărut prima “hartă a fericirii”. Ea a fost întocmită de Adrian White, psiholog la University of Leicester. Pe locul 1 s-a situat Danemarca (care rămâne şi în 2008 pe acest loc), pe locul 2 – Elveţia iar “medalia de bronz” a luat-o Austria. Starea de bine/nivelul de fericire înseamnă, în linii mari, cât de mulţumită este o persoană de viaţa pe care o duce, în general şi în particular.

În încheiere, harta fericirii. De acum două veri.

“Boss, everything's simple in the world. How many times must I tell you? So don't go and complicate things!” (Zorba the Greek)

Life is trouble. Only death is not. To be alive is to undo your belt and “look” for trouble, mai spunea Alexis Zorba.

“Teach me to dance”, i-a cerut lui Zorba englezul interiorizat, cu autocontrolul fixat de-a lungul secolelor în celulele unei naţii.

Ieşea timid în soarele unei Grecii exuberante, se dezgheţa şi începea să înveţe să râdă din tot sufletul.
Să se scuture de colbul oricărui eşec fără să privească înapoi.
Să muşte câte o felie din viaţă cu pofta flămândului, indiferent de gustul cu care era răsplătit.
Să simtă minunea de a fi viu - rădăcina oricărui vis şi-ar ţese în gând.
Să sărbătorească viaţa încă din prima secundă, după fiecare trezire.

Zi de zi.

Dansul care spune toate acestea: