Opt motive de râs

(sursa foto)

Umorul pare că intră în numai opt “modele”, de-a lungul civilizaţiilor, culturilor şi gusturilor. Oare ce provoacă râsul? Cineva a încercat din nou să găsească un răspuns. A început căutarea în secolul XIV, de la „gazele” emise în Miller’s Tale a lui Geoffrey Chauser ("This Nicholas just then let fly a fart/ As loud as it had been a thunder-clap") şi s-a oprit în prezent, la seriale TV precum Little Britain.

Câteva tipare ne stimulează de fapt creierul. Mintea primeşte în final, prin râs, răsplata pentru că le-a căutat (inconştient), spune Alastair Clarke. El va publica în acest an cartea The Humour Ten Thousand, în care studiază şi explică pe îndelete rădăcina râsului. Cartea ar putea fi un bun ghid pentru scenarişti, fiindcă nu e deloc uşor să îi faci pe oameni să râdă, prin replici.

Râsul apare datorită unei surprize, susţinuse la început Clarke. Apoi a mai făcut un pas şi a găsit opt tipuri de „surprize”. Până la apariţia cărţii The Humour Ten Thousand, avem un mic cadou: începând de azi, o altă lucrare a lui Clarke. Se numeşte The Eight Patterns Of Humour şi este disponibilă (timp de 30 de zile) pentru a fi descărcată gratis aici.

De citit. Şi de aflat ce caută de fapt creierul, ca să primească în schimb râsul.

Dantelării din ironii

(poza este luată de aici)

“Era o după amiază fierbinte de vară; în compartimentul de tren domnea zăpuşeala corespunzătoare iar până la prima staţie, Templecombe, mai era cale de o oră. În compartiment, o fetiţă, altă fetiţă şi mai mică şi un băieţaş. Mătuşa aparţinând copiilor ocupa un colţ; în colţul opus şedea un domn singur, separat de grupul celor de mai sus, deşi fetiţele şi băieţaşul umpleau cu energia lor întreg compartimentul. Şi mătuşa şi copiii se dedau la o conversaţie de un caracter monoton dar persistent, precum o muscă ce nu cunoaşte oboseala. Majoritatea replicilor mătuşii începeau cu un ‘nu e voie’ iar ale copiilor cu un ‘de ce ?’ Domnul singur se abţinea de la orice comentariu cu glas tare.
(…)
-Dar dacă n-ar fi fost aşa de cuminte, n-o salvau ? se interesă cea mai mare dintre fetiţe, formulând exact întrebarea ce-i stătea pe buze şi domului singur.
-Ba da, admise jalnic mătuşa, dar nu cred că mai săreau atât de repede s-o apere dacă n-ar fi iubit-o atât de tare.
-Cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o, fu sentinţa fetiţei cele mai mari, rostită cu o imensă convingere.
-Nici nu am ascultat decât o bucăţică la început, aşa de tâmpită era, o susţinu Cyril.”

H H Munro - Domnul care se pricepea la poveşti

Şi originalul:

„It was a hot afternoon, and the railway carriage was correspondingly sultry, and the next stop was at Templecombe, nearly an hour ahead. The occupants of the carriage were a small girl, and a smaller girl, and a small boy. An aunt belonging to the children occupied one corner seat, and the further corner seat on the opposite side was occupied by a bachelor who was a stranger to their party, but the small girls and the small boy emphatically occupied the compartment. Both the aunt and the children were conversational in a limited, persistent way, reminding one of the attentions of a housefly that refuses to be discouraged. Most of the aunt's remarks seemed to begin with "Don't," and nearly all of the children's remarks began with "Why?" The bachelor said nothing out loud.
(...)
"Wouldn't they have saved her if she hadn't been good?" demanded the bigger of the small girls. It was exactly the question that the bachelor had wanted to ask.
"Well, yes," admitted the aunt lamely, "but I don't think they would have run quite so fast to her help if they had not liked her so much."
"It's the stupidest story I've ever heard," said the bigger of the small girls, with immense conviction.
"I didn't listen after the first bit, it was so stupid," said Cyril.”

H H Munro - The Story-Teller

În schiţa de mai sus (pe care vă invit să o citiţi în întregime) se află o mostră de Hector Hugh Munro (devenit Saki în lumea scriitoricească): satirizarea convenţionalului şi situaţii la care nu te aştepţi. Aici se ocupă de tendinţa de a spune copiilor poveşti moralizatoare. L-aş compara cu o şampanie: e înţepător şi te face să râzi.

L-am descoperit pe Saki acum mulţi ani, prin intermediul The Open Window. Ştiu că atunci m-a frapat arta lui de a satiriza normele, acel „aşa se cade” al societăţii, împingând totul către un umor care putea deveni şi macabru.

Apoi am constatat că el însuşi sfidase graniţe de toate felurile. Graniţe geografice: născut în Burma, apoi trimis în copilărie în Anglia şi crescut de mătuşi prea severe; s-a înrolat în poliţia militară şi s-a întors în Burma timp de un an. Mai apoi a fost jurnalist (în Londra). Peste patru ani devenea corespondent în Balcani. Au urmat Varşovia, St Petersburg şi Paris. Saki a înfruntat şi limitele impuse de trecerea timpului: la 44 de ani, chiar dacă depăşise vârsta pentru înrolare, a insistat să fie trimis pe front, ca simplu soldat, în primul război mondial. Sfârşitul lui, într-o bătălie din Franţa, are în el ceva neaşteptat: se spune că tocmai strigase "Put that damned cigarette out!", înainte de a fi împuşcat.

Replicile lui spirituale îmi aduc aminte de Oscar Wilde. Saki nu poate fi îmblânzit, şi ştie să disece cu cruzime orice înţepeneală şi ipocrizie. Cunoaşte arta de a pregăti surprize cititorului, evadând din convenţional şi oferindu-i ceva la care nu se aşteaptă. Poate fi caustic, poate fi amar dar nu este tern. Pentru Saki, viaţa reprezintă o înlănţuire de surprize şi de situaţii interesante, pe care simte nevoia să le ofere mai departe.

...Şi un mic bonus:

"The sacrifices of friendship were beautiful in her eyes as long as she was not asked to make them."

"He's simply got the instinct for being unhappy highly developed."

"We all know that Prime Ministers are wedded to the truth, but like other wedded couples they sometimes live apart."

H H Munro (Saki)

"Straşnic tachinez... " (I.L.Caragiale, D'ale carnavalului)

Înflăcărată de multele grade din atmosferă (termometrul cred că fumegă azi) dar şi de tema precedentă (Umorul - de când şi de ce?), am pornit să scotocesc după categorii de umor şi după câteva exemple de manifestare a lor.

Intenţia mea a fost să prind pentru o secundă forma aceasta minunată de manifestare (râsul), care ne leagă fără să ne sufoce. Mă gândesc că râsul e contagios, voioşia – la fel. Iar oamenii veseli sunt oameni care îţi încarcă bateriile ori te provoacă să intri în aceeaşi stare. Şi, last but not least, umorul înseamnă o formă de creativitate!

Am identificat câteva secvenţe de exprimare a umorului dar lista rămâne deschisă. Sugestiile sunt binevenite. Şi reclamaţiile.

Bucăţile de literatură de mai jos sunt un cadou virtual pentru oricine trece pe aici: un zâmbet.

Ironia – exprimă exact opusul a ceea ce declară „emitentul”. Cu cât e mai „subţire”, cu atât e mai reuşită.
Tutuiala e la modă. E semnul cordialităţii de gaşcă, al democraţiei victorioase, al sociabilităţii „americane“. De vreme ce you e şi „tu“, şi „dumneavoastră“, e musai să profităm şi să ne tutuim. Dovedim astfel că sîntem „branşaţi“, actuali, globalizaţi. Nu avem prejudecăţi, nu umblăm cu discriminări şi cu fasoane. Ne tutuim. Sîntem de-o teapă. Prieteni. Ne-am născut ieri. E perfect normal ca un reporter de televiziune să meargă cu microfonul pe stradă şi să-i tutuiască pe trecătorii cu care vrea să stea de vorbă, deşi îi vede pentru prima oară. E normal ca profesorul universitar să-şi tutuiască studenţii. E normal ca un politician furios să-şi ia adversarii „la per tu“. E normal ca pe plajă, la discotecă, la emisiunile de divertisment, toată lumea să tutuiască pe toată lumea.
Andrei Pleşu – Tutuiala

Autoironia – cred că englezii o practică cel mai bine. Implică o detaşare voită şi chiar asumarea propriilor slăbiciuni.
Faptul că ai o Hernio-Nevroză Articulară comportă şi un avantaj, şi anume că, dacă te caută cineva şi te întreabă ce mai faci, iar tu nu vrei să spui „sunt în ultima fază de depresie", dar nici nu-ţi vine să te prefaci că dai pe afară de fericire, poţi oricând să te plângi că te doare genunchiul.
David Lodge - Terapia

Satira – o formă mai „urzicătoare” de umor, are scopul de a ridiculiza. Poate merge până la a caricaturiza.
Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi coroziv. Din fericire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa niciodată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei.
Aldous Huxley – Două sau trei graţii

Sarcasmul – cred că reprezintă cea mai agresivă formă a umorului. Poate fi „coroziv”. Mănuşile lipsesc şi nu vor fi folosite niciodată de un spirit sarcastic.
Educaţia este calea de la ignoranţa încrezută la incertitudinea jalnică.
Iubirea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit în mod irezistibil.
În viaţă nu ai nevoie decât de ignoranţă şi încredere; după asta, succesul e garantat.
Prieteni buni, cărţi bune şi o conştiinţă adormită: aceasta este viaţa ideală.
Mark Twain

Anglia şi Statele Unite sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă.
Câtă vreme am o nevoie, am un motiv de a trăi. Satisfacţia este moarte.
Este foarte periculos să fii sincer, atunci când nu eşti şi prost.
Arată-mi toate greşelile, ca de la om la om. Pot să rezist la orice, în afară de linguşire.
În viaţă există două tragedii. Una e să nu obţii ceea ce doreşti. Cealaltă e să obţii.
Tinereţea este o perioadă minunată a vieţii. Ea ne slujeşte să acumulăm greşelile numite ulterior experienţă.
George Bernard Shaw

Persiflarea – apare când iei peste picior pe cineva sau iei în râs o situaţie dar cu o oarecare „muşcătură”;
Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întâi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cât de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face câte două hemoragii fiecare.
JD Salinger - De veghe în lanul de secară

Exagerarea voită – modifici realitatea pentru a provoca râsul. Cred că poate fi o subspecie a persiflării
I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reuşit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel.
JD Salinger - De veghe în lanul de secară

Zeflemeaua – o rudă a persiflării
În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară.
(…)
Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de putemic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt - precum se ştie - caii se lăsau în genunchi.
Ilf şi Petrov – Douăsprezece scaune

Dublul înţeles
Beau băieţii harnici,
De cu seară-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii … turnători!
Păstorel Teodoreanu

Jocurile de cuvinte/calambururile
E o mare desfătare
Să bei vin în crâşma sa!
Când şi crâşmăriţa are
Cum s-ar zice … “vinu-ncoa!”
Păstorel Teodoreanu

Expresii care au ajuns clasice, şi au în ele o doză de umor:
onoarea mea de familist...
e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire
Rezon!
Curat murdar!
Famelie mare... renumeraţie după buget, mică...
IL Caragiale

Tachinarea – când râzi de cineva dar nu cu superioritate ci cu o doză de afecţiune; îi dai un zvâc şi aştepţi să râdă împreună cu tine. Uneori funcţionează!
Deocamdată nu am găsit un exemplu care să mă convingă, aşa că postez aici ceva... înrudit:
CATINDATUL: Să te joc o... conţină oarbă. (râde)
DIDINA (aparte): Conţina oarbă? să mă fi cunoscând? (pleacă să iasă)
CATINDATUL: Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu. (râde) Straşnic tachinez... (o urmăreşte până la uşe)
(...)
CATINDATUL (întorcându-se de la uşe şi coborând) : Straşnic am tachinat-o... (gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e cald... mi-e cald... mi-e foc de cald! (întorcându-se şi zărind pomponul jos.) Iacă! i-a căzut polinezului istoria de la căciulă... (ia pomponul şi şi-l pune-n piept.) Haha! Acu să vezi cum o tachinez. (trage repede paharul de rom şi iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (se aude în bal polca.)
IL Caragiale - D'ale carnavalului

Umorul - de când şi de ce?

În fotografie:
Stop Me If You’ve Heard This:
A History and Philosophy of Jokes, de Jim Holt

Carte publicată recent de W.W. Norton & Company, Inc.

Din Antichitate:
Talkative barber to customer: "How shall I cut your hair?"
Customer: "In silence."

În zilele noastre:
- Knock, knock.
- Who’s there?
- 9/11.
- 9/11 who?
- You said you’d never forget!

Aceasta din urmă poate fi o glumă sinistră pentru unii. Pentru alţii, ea e o dovadă că umorul macabru are o funcţie clară, că ne ajută să trecem mai uşor peste o traumă.

La început am dat două exemple de glume din cartea lui Jim Holt, ce încearcă o perspectivă serioasă asupra umorului. În ultima perioadă umorul a suferit o mutare, afirmă autorul, trecând de la glumele “cu poantă” spre constatări hazlii, în genul celor făcute de Jerry Seinfeld.

Jim Holt caută să afle de ce limbajul, folosit într-un anumit fel, provoacă râsul. Unde se află cauza pentru care găsim că o vorbă este hazlie şi zâmbim sau chiar hohotim? El cercetează, argumentează şi dă exemple în cele 141 de pagini, încercând să facă o istorie a glumei şi să îi găsească motivaţiile.

Autorul spune că glumele au existat din cele mai vechi timpuri, în special glumele fără perdea, şi că modernitatea le-a făcut mai „tabu”. El ne prezintă trei teorii importante ale umorului.
Dacă îl ascultăm pe Freud, scopul umorului este să ne scape de inhibiţii. Conform bătrânului Freud, ne reprimăm impulsurile sexuale. Jim Holt spune că o glumă obscenă e o supapă care ne ajută, prin râs, să eliberăm această energie ţinută în frâu.
Ar mai fi „teoria superiorităţii”, acceptată de Platon, Thomas Hobbes şi Henri Bergson, care spun că râsul este ca o victorie a noastră asupra altora. Eventual umilindu-i. Jim Holt spune că teoria aceasta ar explica glumele cu tentă etnică sau rasială.
Ce-a de-a treia este „teoria neconcordanţei”, susţinută de Blaise Pascal, Immanuel Kant şi Arthur Schopenhauer. Ea afirmă că umorul apare când convenţionalul se transformă în absurd. Adică aşteptările noastre nu sunt hrănite deloc. Mai mult, intervine surpriza finală, care ne face să râdem.

Notă personală în legătură cu teoria neconcordanţei:
aş putea ilustra cu un banc de tipul
- Tată, mai e mult până la sârbi?
- Taci şi înoată!
Poanta e dată de înşelarea aşteptărilor. La o asemenea întrebare, îţi imaginezi de obicei un răspuns care are de-a face cu km sau cu orele, nu?
Încă ceva care mi se pare important este contextul: istoric, social, cultural. E clar că gluma aceasta poate fi gustată la maximum numai de cei care au prins un pic perioada de dinainte de ‘89. Fiindcă vor asocia imediat poanta cu două elemente familiare din acea vreme: dorinţa de a scăpa dintr-o Românie ternă şi trecerea ilegală a frontierei. Deci e vorba de context istoric.
Contextul social: un tânăr poate să râdă cu lacrimi iar un vârstnic nu înţelege de ce. Şi viceversa, ce îl distrează pe un bătrân nu e perceput la fel de altă generaţie. Ori: glumele făcute într-un cerc de prieteni nu au acelaţi impact asupra cuiva din afara cercului.
Cultural: dacă îi spui unui occidental un banc de tipul celui enunţat mai sus, nu îl înţelege complet sau nu i se pare deloc funny. Fiindcă nu îl poate percepe ca atare, el vine din altă cultură şi nu a experimentat acele vremuri. Bancul de mai sus e ancorat într-o anumită realitate istorică şi culturală, aşadar nu este unul de tip universal.

Revenind la Jim Holt: mi-ar plăcea să îi citesc cartea. O să încerc să o cumpăr de pe Amazon.

Postez aici un link spre un fragment din carte.

Cred că o să vă placă ceva din New York Magazine: interviul luat lui Jim Holt, aici şi aici.

Later edit:
Un studiu al cercetătorilor de la University of Wolverhampton arată că cea mai veche glumă a apărut în anul 1900 î.Hr. Mai precis, e vorba de un vechi proverb sumerian: a young woman did not fart in her husband's lap.
Iar cel mai vechi banc din Marea Britanie este: What hangs at a man’s thigh and wants to poke the hole that it’s often poked before? Answer: A key.

Dacă doriţi, aveţi la dispoziţie cele mai vechi 10 glume din lume (pe locul 1 ca vechime aflându-se proverbul sumerian).