Premiu literar pentru fragment

The more, the merrier! Ca şi cum nu ar fi existat destule premii literare pe lumea asta largă, National Academy of Writing (cursuri postgraduate ţinute la Birmingham City University Schoool of English de către scriitori care te învaţă cum să emiţi ceva literar) lansează Good Writing Awards.

Cursurile de mai sus mi se par oportune dacă eşti în posesia unei înclinaţii către literatură. La urma-urmei scrisul se poate învăţa, cu reţetă, ca o mâncare care iese gustoasă după a şaptea încercare, lacrimi şi cratiţe fumegând. Se adaugă o ploaie de entuziasm creator într-un moment zen, şi astfel soseşte pe lume o povestire, dacă nu cumva chiar o carte care merită citită.

Noutatea interesantă de la Good Writing Awards: se aşteaptă nominalizări de la publicul cititor (din UK), nu de după ochelari de critici mai mult sau mai puţin încruntaţi. Nu ştiu de ce îmi imaginez acum că un critic literar are o privire aspră în majoritatea timpului său liber sau o mină de suferind; sper ca e absurd. Criticii pot să fie oameni solari şi bon viveur-i.

Profesioniştii apar şi ei dar de abia în juriul care va decide câştigătorii.

O noutate şi mai interesantă: nu se cere o carte întreagă de nominalizat, ci un fragment (între 100 şi 1000 de cuvinte). De ce? "Because good writing ought to be able to demonstrate its quality in less than 1,000 words" explică site-ul. Asta îmi place, fiindcă întotdeauna am detestat „beţia de cuvinte” (trăiască nenea Maiorescu, sireacul). Nu mai am răbdare, timp, toleranţă să parcurg ceva diluat şi să mă căznesc să justific de ce autorul a simţit nevoia să se exprime în patru pagini în loc de una. A se înlocui „pagini” cu „paragrafe” atunci când apare o zi ticsită.

Trăiască fragmentul! Salut pe această cale apariţia Good Writing Awards. Şi mă opresc aici, încântată de descoperire, şi atentă să nu lungesc inutil articolul.

Roman scoţian pe Twitter

(sursa foto)

I am Connor MacLeod of the Clan MacLeod. I was born in 1518 in the village of Glenfinnan on the shores of Loch Shiel. And I am immortal.
Astfel glăsuia Christopher Lambert în Nemuritorul, cu peste 20 de ani în urmă. Paranteză – mi-a plăcut enorm filmul, la vremea lui. Închid paranteza.

Peste ani. 2009. Un alt clan scoţian, MacKenzie pe numele său, va fi privit de ochi internaţionali. Povestea este spusă de ultimul urmaş al clanului şi începe astfel: He was my father, that’s all, and I was elsewhere at the time of his passing.

Aceasta este fraza de deschidere a romanului MacKenzie's Issue, care dospeşte în timp real. Pentru că apare pe Twitter.

Autorul, scoţianul Peter Urpeth, este romancier şi Writing Development Coordinator la HI-Arts (Highlands & Islands Arts Ltd). El a emis primul ciripit/tweet de roman pe 21 octombrie. A postat frazele şi pe blogul său şi aşteaptă comentarii de la cititori. Va dezvolta spontan cartea, fiindcă nu are un plan stabilit. Trimite cel puţin o frază pe zi (condiţionat fiind de cele 140 de caractere pentru Twitter).

E interesant să asişti la creşterea unui roman, nu?

Ajutor pentru scriitori

Oricine are chef de scris (pentru propriul sertar sau pentru public) ar trebui să deţină un Working Writer’s Daily Planner 2010. Asistentul, întocmit de scriitori, încă nu a apărut pe piaţă ci se află în faza de precomandă. Costă aproape 14 dolari (dacă e tipărit) sau 4,95 în formă de e-book.

Am aruncat o privire la luna martie şi am descoperit o droaie de date: aniversări scriitoriceşti, conferinţe, adrese de web utile, deadline-uri pentru burse ori competiţii etc. Ba chiar mici exerciţii sau soluţii pentru câte un impas.

Cred că ar fi bun de cadou pentru cine cochetează cu scrisul.

“You see, but you do not observe”

(Sherlock Holmes văzut de Sidney Paget, 1904)

Joseph Bell, chirurg şi profesor la Edinburgh University Medical School, avea un mare talent de a citi în detalii. Ori de câte ori studia împreună cu studenţii săi vreun caz, Dr Bell făcea observaţii neaşteptate. Se lega de personalitatea sau de ocupaţia pacientului, deducea toate acestea din mici amănunte (să fi fost un precursor al Dr House?).

Printre studenţii la Medicină era şi Arthur Conan Doyle. Mai târziu, ajuns medic, tânărul Doyle avea prea mult timp liber în aşteptarea pacienţilor care nu se prea înghesuiau la uşa lui. Când nu juca fotbal (ca amator şi portar în echipa locală), Doyle stătea în cabinetul său din Southsea (Portsmouth). A început să scrie dar nu fişe medicale. Pe hârtie a apărut un anumit Sherlock Holmes care, ca şi profesorul Bell, compunea omul şi din mici nuanţe insesizabile pentru un ochi neantrenat.

Din acel cabinet cam liniştit, odată cu A Study in Scarlet (Un studiu în roşu, editura Leda), în anul de graţie 1887 a ţâşnit în lume detectivul Sherlock Holmes. Cu un aer dandy, mare fumător, maestru al deducţiilor logice şi amator de mijloace ştiinţifice. Care vorbeşte cu nou cunoscutul dr Watson cam aşa:
"I have my eye on a suite in Baker Street," he said, "which would suit us down to the ground. You don't mind the smell of strong tobacco, I hope?"

Astfel avea să apară cea mai faimoasă adresă din Londra: 221B Baker Street. Şi cum imaginarul trece câteodată în real, iată că acolo avem un muzeu cât se poate de adevărat.



Sherlock Holmes este online – am onoarea să vă prezint 221 B Baker Street în stare virtuală, cu 48 de scrieri deja canonice (din 60):)

Ca să fie buchetul complet, iată scrierile lui Arthur Conan Doyle - cu şi fără Holmes. Sunt aici şi aici.

Cadou Kurt Vonnegut

(sursa foto)

Never say never. Sau în traducere românească (pentru informaţia ce urmează): credeaţi că că aţi citit tot ce a scris Kurt Vonnegut?

Ei bine, veţi avea parte de o surpriză. Ea se numeşte Look at the Birdie, adică o culegere de 14 povestiri nepublicate până acum. Se lansează în curând, pe 20 octombrie.

Până atunci am descoperit că netul, pe lângă faptul că este mare, dă dovadă de generozitate - ne oferă două povestiri. Cadou (sau gratis, pentru spiritele mai pragmatice).

Adresele cumsecade pentru citit:
Look at the Birdie (precum titlul cărţii)
şi
Shout About It from the Housetops

Celelalte short-story-uri din cuprins se numesc
Hello, Red
The Petrified Ants
Confido
FUBAR
Ed Luby's Key Club
A Song for Selma
Hall of Mirrors
The Nice Little People
Little Drops of Water
The Honor of a Newsboy
King and Queen of the Universe
The Good Explainer

Nobel pentru Literatură 2009 – Herta Müller

(sursa foto)

La ora când scriu, cred că tot globul ştie cine a câştigat premiul Nobel pentru literatură.

Herta Müller urcase spectaculos azi în topul preferinţelor de la Ladbrokes. Cu doar câteva ore înainte de anunţul oficial, era cot la cot cu Amos Oz.

Un pic după ora 14 (ora României) a ţâşnit vestea: "The Nobel Prize in Literature goes to Herta Müller."

Scriitoarea a publicat în limba română: Animalul inimii, Regele se-nclină şi ucide, volumul de versuri Este sau nu este Ion, (toate la Polirom), volumul de poezie În coc locuieşte o damă (editura Vinea, 2006), romanul Încă de pe atunci Vulpea era Vînătorul (editura Univers, 1995).

Cele mai multe din cărţile ei sunt scrise în limba germană. Germania a devenit ţara de adopţie încă din 1987, când Herta Müller, persecutată politic, a reuşit să plece din România. Un material bine documentat - aici.

În 2003, autoarea spunea: "Dar limba română participă la limba germană în care scriu. Pentru că eu nu pot să despart în capul meu ce am dintr-o limbă şi din cealaltă. Sunt lucruri trăite, sunt imagini amintite şi limbile se amestecă. Nu pot să împart viaţa în două limbi, nu funcţionează aşa, n-are rost şi nici nu vreau."
Restul interviului – aici.

Este pentru a treia oară când Germania o propune pe Herta Müller la Nobel (a mai fost nominalizată în 1999 şi anul trecut).

Îmi pare bine că în acest an văd pe site-ul Nobel: Herta Müller, Germany, b. 1953
(in Nitzkydorf, Banat, Romania).

E suficient ca să mă încânte că am fost martora unui moment de istorie: prima scriitoare născută în România ia premiul Nobel.

Later edit:
De ce i s-a acordat Nobelul? Un interviu de azi cu profesorul Peter Englund, secretarul Academiei Suedeze (cel care a făcut anunţul).

Muşatisme pentru oricând

(sursa foto)

Vio mi-a adus aminte astăzi de o carte care a fost un adevărat deliciu pentru mine. Am găsit-o la Bookfest dar apăruse încă din 2003 (la Editura Coresi), când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Tudor Muşatescu.

Se numeşte Doresc ca micili mele rânduleţe… şi conţine schiţe, scrisorele/rânduleţe şi mult umor, care ţâşneşte la vreo întorsătură de frază ori din "aura" unui cuvânt. O recomand. Mai ales într-o zi ploioasă.

Şi câteva Muşatisme:

Nu plânge fără motiv. Şi mai ales, nu plânge când ai motive.
Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa.
Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.
Adevăraţii cai de cursă nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sângele în mişcare.
Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate.
Cele mai obositoare zile sunt cele în care nu ai nimic de făcut.
Mătreaţa n-are nici o legătură cu inteligenţa, deşi e tot o chestie de cap.
Nu poţi să baţi un om care râde. Pe unul care rânjeşte, da.
Viitorul te trage de mână şi trecutul, de mânecă.

Favorit la Nobel: Amos Oz

(sursa foto)

Lumea spune că israelianul Amos Oz va fi numele anunţat pe 8 octombrie (Premiul Nobel pentru Literatură). Locul al doilea (ca şanse) îl ocupă scriitoarea algeriană Assia Djebar şi americanca Joyce Carol Oates.

E drept că şi anul trecut despre Amos Oz se spunea că va câştiga însă la final premiul a ajuns la Jean-Marie Gustave Le Clézio.

Aşa că cei care au pariat pe numele lui aşteaptă cu înfrigurare. După cum se vede din tabelul de aici (de la Ladbrokes), cu toţi scriitorii care ar avea şanse, în opinia publicului.

Cărţi ale lui Amos Oz au apărut traduse în limba română la Polirom şi la Humanitas.

LATER EDIT: Între timp, tabelul arată ceva îmbucurător: pe locul doi pe lista favoriţilor la Nobel a urcat scriitoarea Herta Müller, autoare germană de origine română.


nichita stanescu - cantec (pune si tu..)
Asculta mai multe audio Diverse

Bookfest 2009 – mission accomplished!

(sursa foto)

Cu soarele în faţă, cu o briză toridă în păr m-am îndreptat plină de hotărâre spre Romexpo, în după-amiaza zilei de 20 a anului 2009. Ţinta pe care nu aveam voie să o ratez se numea Bookfest. Puhoi de oameni nu am văzut, în schimb grupuri răzleţe veneau din sensul opus legănând pungi victorioase, cu sigle de edituri.

O surpriză plăcută: aerul din interiorul clădirii se putea respira. Poate şi fiindcă numărul de oameni pe metru pătrat era rezonabil. Văd un fundal cu sigla Humanitas şi un fotoliu însoţit de o măsuţă. În fotoliu - un domn intervievat de un reporter de televiziune. Scotocesc prin memorie, figura mi se pare vag cunoscută dar când dau cu ochii de cartea de pe măsuţă, mă lămuresc. Domnul în cauză era Gheorghe Florescu, supranumit firesc Cafegiul după apariţia cărţii sale Confesiunile unui cafegiu.

Zona Humanitas m-a făcut să îmi dau seama, pentru a mia oară, că îmi lipseşte orientarea în spaţiu. Intram pe o parte, ieşeam pe alta, credeam că mă aflu într-un punct pe care îl mai vizitasem şi mă trezeam ca într-un episod SF în alt spaţiu, în altă dimensiune… După vreo două încercări nereuşite, m-am lăsat pe mâna destinului.

Ce a spus destinul? A spus că voi da cu ochii şi voi cumpăra două produse Humanitas. Ele sunt:
Opere cumplite de Florin Piersic jr (cele câteva pagini citite pe site-ul editurii, acum câteva zile, m-au surprins şi m-au convins că am dat de un stil spontan, proaspăt şi sentimental-bine-camuflat)
şi
Armele secrete de Julio Cortazar (cinci povestiri ale argentinianului care ştie să jongleze perfect cu realitatea şi fantasticul; pentru mine e ca un magnet şi nu îi rezist).

Paranteză: Jurnal, de Oana Pellea, stă pe masa mea de săptămâna trecută şi savurez din el o pagină-două pe zi. Că am prostul obicei de a NU citi o singură carte, ci două în paralel.

Tot destinul a dictat ca, ajunsă la editura Vremea, să văd fabuloasa colecţie Planeta Bucureşti, care nu m-a dezamăgit până acum. Judecând după "Doamne si Domni la răspântii bucureştene" şi "Alte povesti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti", ambele de Victoria Dragu Dimitriu.

Am cumpărat Bucureştii sufletului, de Duduţa Olian. Citesc de pe coperta a patra: „plimbări cu ţintă prin târg, fie prin colţuri mai putin cunoscute, fie prin zone pe unde trecem mereu, dar fără să ştim ce vedem sau fără să avem timp să privim”. Îmi amintesc de strădaniile mele de a iubi Bucureştiul (cam fără succes până acum). Mă gândesc că această carte ar fi un ajutor preţios.
Negustori, negustoraşi şi negustoreli în vechiul Bucureşti, de Lelia Zamani – he… se pare că am chef de vremuri vechi, care să poleiască actuala capitală cu poveştile lor.

În pungile care deveniseră o prelungire firească a mâinilor au mai ajuns Doresc ca micili mele rânduleţe... de Tudor Muşatescu (Editura Coresi) şi Personalităţi ale exilului militar românesc de Dumitru Dobre (Editura Militară) – carte apărută sub egida Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.

Surpriză: o carte pe care, după ce am ratat-o la vremea ei, am căutat-o zadarnic pe la chioşcuri. Din colecţia Cotidianul – Umor cu premeditare, o antologie cu texte ale maeştrilor în domeniu. Din păcate, am ajuns la standul Cotidianul către finalul preumblării şi m-am uitat fără elan la rafturile care adăposteau zeci de cărţi. Sunt convinsă că meritau o examinare mai atentă din partea mea. Umor cu premeditare se afla pe o tejghea, deci nu a necesitat eforturi suplimentare de concentrare.

Am lăsat către final „perla Coroanei”. Aceasta se numeşte Gabriel García Márquez. O viaţă şi este scrisă de Gerald Martin. Editura Litera Internaţional.
Eram entuziasmata luna trecută că a apărut prima biografie oficială şi uite că a ajuns surprinzător de repede la noi, în limba română. Cum să plec acasă fără cartea lui Martin?!

Cam asta este. Raportez: mission accomplished.

Final. Muzica victoriei îmi sună în urechi. A luat forma următoare:

AC/DC "Let there be rock"
Asculta mai multe audio Muzica

Orice om are trei vieţi

(foto: la ceas de autografe)

„Orice om are trei vieţi – una publică, una personală şi una secretă” a auzit într-o zi Gerald Martin de la subiectul investigaţiilor sale.

Biograf oficial... aceasta înseamnă să aduni sârguincios materialul care se referă la subiectul tău şi să aşezi pe hârtie, cu cât mai multă acurateţe, o viaţă. Vivir para contarla...

Gerald Martin a devenit biograf oficial. El a petrecut în jur de 15 ani studiind istoria omului despre care urma să scrie. În plus, a citit cam 300 de interviuri ale acestuia. Subiectul său l-a „tolerat” de abia începînd din 2006 şi, cu totul, Gerald Martin a stat cam o lună în compania lui.

Când subiectul este Gabriel García Márquez, lucrurile apar într-o nouă lumină... Iar întreprinderea devine una temerară - cum să scrii despre maestrul realismului magic, astfel încât să nu sune sec dar nici pompos?

Gabo (după cum îl numesc cu afecţiune cititorii săi) s-a născut acum 82 de ani în Aracataca (Columbia). O figură care l-a marcat a fost bunicul dinspre mamă, Nicolás Márquez Mejía, de meserie bijutier, care luptase în Războiul Civil de 1000 de zile din Columbia. Gabo a trăit alături de bunici până când a împlinit nouă ani. Un veac de singurătate îşi are rădăcinile în acel loc, Aracataca. Întâmplările şi personajele provin din istoria oraşului (devenit Macondo în roman). Iar atmosfera magică se trage de la bunica scriitorului, superstiţioasa Tranquilina, ale cărei treburi zilnice erau influenţate de diverse semne: tunete, vise, convoaie funerare etc. Ea ştia să amestece perfect cotidianul cu fantasticul.

Găsim în Gabriel García Márquez - A Life începuturile sale în ale jurnalismului, o idilă de la Paris (cu actriţa spaniolă Tachia Quintana, înainte de a se căsători cu Mercedes; trăirile din perioada Parisului au fost transpuse în No One Writes to the Colonel/ El coronel no tiene quien le escriba/Colonelului n-are cine sa-i scrie, prima capodoperă a lui García Márquez, subestimată pe nedrept). Prietenia cu Fidel Castro, prietenia cu Vargas Llosa, degenerată în ignorare reciprocă. Şi câte şi mai câte. O muncă de Sisif, cale de vreo 500 de pagini.

Biograful Gerald Martin a inclus până şi trei arbori genealogici ai familiei scriitorului şi unul al familiei Buendía (Un veac de singurătate).

Cartea, lansată în această lună, cuprinde un amestec de beletristică şi documentare. Nu este o odă, ci încearcă să se menţină cât mai aproape de fapte. Însă într-o manieră literară.

Din octombrie apare şi în limba spaniolă.

Un fragment se găseşte pe site-ul editurii (în stânga, clic pe „Read an Excerpt”).
La aceeaşi adresă există şi 25 Intriguing Facts About GGM.

Final: să ne veselim un pic. Musica colombianaaaa.

Alice Munro premiată

Era timpul să sosească (o dată la doi ani) Man Booker International Prize. A ajuns deja la a treia ediţie. Versiunea internaţională a lui Man Booker se acordă unui autor în viaţă, pentru întreaga operă (ficţiune în limba engleză).

Premiul (60 000 lire sterline) a mers tocmai în Canada, la Alice Munro. Ceremonia de decernare va avea loc la Dublin, pe 25 iunie.

În luna august, Alice Munro lansează un nou volum de proză scurtă. Se numeşte Too Much Happiness. Un fragment poate fi citit aici.

Ficţiune de Alice Munro – în varianta online de la New Yorker.

Ediţie limitată şi un nou record

(sursa foto)

Tatăl american, mama englezoaică. Ea începe să scrie în timpul primului război mondial, când lucra ca voluntar, pe post de infirmieră. Primul său roman se numeşte Misterioasa afacere de la Styles, prilej ca Hercule Poirot să îşi facă apariţia în lume.

Probabil că aţi ghicit – este vorba de Agatha Christie, cel mai bine vândut autor al tuturor timpurilor. Cărţile ei s-au vândut în peste două miliarde de exemplare. Recent, scriitoarea a stabilit un nou record mondial: cea mai groasă carte. Tipăritura are peste 4.000 de pagini şi conţine un fel de "opere complete Miss Marple": 12 romane şi 20 de povestiri unde personajul bătrânei domnişoare îşi etalează talentul detectivistic. Vedeţi aici mai multe fotografii ale cărţii-record.

Miss Marple a ţâşnit în proza poliţistă pe la sfârşitul anilor '20, în colecţia de povestiri The Tuesday Night Club Murders. Debutul în roman şi-l face cu Crimă la vicariat (1930).

Aş spune că a apărut o adevărată bijuterie pentru bibliofili, deşi numai bijuterie nu inspiră vederea unei cărţi care cântăreşte cât o valiză ticsită. Însă un bibliofil nu va ezita să dea 1.000 de lire pe această ediţie limitată, care îi va sosi împreună cu certificatul de la Cartea Recordurilor.

Este al treilea record mondial pentru Agatha Christie.
Primul: opera ei a fost tradusă în mai multe limbi decât opera lui Shakespeare.
Al doilea: The Mousetrap, piesă de teatru pe care a vrut-o un cadou pentru Mary, soţia regelui George al V-lea, a avut cele mai multe reprezentaţii (din 1952 încoace a fost jucată de peste 23.000 de ori iar numărătoarea nu s-a sfîrşit).

Viaţa scriitoarei conţine aspecte spectaculoase:
- prima sa carte, Misterioasa afacere de la Styles (aici în limba engleză), a aşteptat cinci ani până să fie publicată (în 1920) şi a fost respinsă de şase edituri.

- în 1926 a avut un an negru: mama i-a murit şi în plus a aflat de adulterul soţului, Archie Christie (se căsătoriseră în 1914, după o dragoste furtunoasă). Agatha a dispărut pentru zece zile şi nimeni nu a ştiut unde se află. Avea 36 de ani. Peste patru ani a vizitat Bagdadul şi l-a întîlnit pe Max Mallowan, arheolog. Avea să urmeze o căsnicie fericită, timp de 46 de ani. Agatha l-a însoţit pe Max în repetate rânduri pe şantierele arheologice.

- este singurul autor de romane poliţiste care şi-a câştigat celebritatea şi în dramaturgie.

- singurul autor cu două personaje la fel de faimoase: Hercule Poirot şi Miss Marple.

- spunea că ideea pentru un nou roman îi vine în momente neaşteptate, cum ar fi când merge pe stradă sau când se află într-un magazin cu pălării.

- îşi nota idei despre intrigă şi personaje în numeroase carneţele. Observa cu atenţie totul din jur. Nepotul ei spune că Agatha Christie era o persoană care mai mult asculta decât vorbea, care mai mult îi vedea pe ceilalţi decât era ea însăşi văzută.

- timp de 15 ani şi-a scris autobiografia dar a păstrat-o pentru sine. An Autobiography a fost publicată pentru prima dată la un an de la moartea sa. Editura Harper Collins lansează o nouă ediţie în august, care conţine şi un CD cu fragmente audio.

Bonus: Agatha Christie (voce) povesteşte de ce a început să scrie.

Casa lui Dickens aşteaptă cumpărători

Reşedinţa de vară a lui Dickens este de vânzare. Se găseşte în Broadstairs (comitatul Kent, pe coasta nord-estică) iar din biroul lui Dickens beneficiezi de o vedere cât se poate de maritimă. Anunţul, împreună cu mai multe fotografii, se găseşte aici.

Preţul estimativ : două milioane de lire sterline. Locuinţa are şase dormitoare, e înconjurată de pajişti englezeşti iar scara de mahon ori şemineele înseamnă multă istorie. Istorie găzduieşte şi pupitrul lui Dickens, al cărui conţinut va fi vândut separat.

Casa a fost numită, nu se ştie de ce, Bleak House (însă nu aici a scris Dickens Casa Umbrelor). În schimb, romanul David Copperfield a luat fiinţă în biroul de care spuneam mai sus.

În Broadstairs se organizează anual festivalul Dickens. Anul acesta se desfăşoară în perioada 20-24 iunie. Parada costumelor din epoca victoriană nu trebuie pierdută.

Un “must see” este şi casa lui Betsey Trotwood (excentrica mătuşă a lui David Copperfield). Locuinţa se numeşte acum Dickens House Museum. Bine-bine, doamna respectivă se chema în realitate Mary Pearson şi era mătuşa lui Dickens. O mătuşă grijulie, fiindcă îl răsfăţa cu ceai şi prăjituri, dar şi aprigă, pentru că gonea măgăruşii care poposeau în faţa casei. Dickens a făcut-o nemuritoare, prin personajul Betsey Trotwood.

Aşadar… cumpără cineva?

Un nou Holden Caulfield?

Dintotdeauna s-a spus că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii. Cifrele sunt diferite. Numărul de cuvinte rostite într-o zi ar fi, conform unor păreri, 7.000 pentru o femeie şi 2.000 pentru un bărbat.

Am amintit cele de mai sus pentru că citesc Prep, o carte prezentată drept De veghe în lanul de secară în variantă feminină. Prep, scrisă de Curtis Sittenfeld, a apărut recent în limba română la Polirom şi auzind eu de asemănarea cu Salinger, m-am repezit să o cumpăr. Romanul a fost nominalizat la premiul Orange şi în 2005 s-a aflat pe lista The New York Times – cele mai bune cărţi ale anului.

Dar dacă De veghe în lanul de secară epuizează visările şi inadaptarea lui Holden Caulfield în 264 de pagini (de reţinut – în format mic !), Prep se dovedeşte mai generoasă. Chiar prea generoasă. Nu înţeleg de ce a fost nevoie de 506 pagini, fiindcă pe alocuri mi se pare de-a dreptul diluată. Aşadar, femeile folosesc mai multe cuvinte decât barbaţii...hmmm...

Am crezut că adolescenta timidă Lee este chiar varianta feminină a lui Holden dar se pare că m-am dus ca la pomul lăudat. Subiectul ar fi viaţa lui Lee într-un liceu particular, cu internat, unde învaţă copii de bogătaşi iar ea se simte oarecum la periferie (urmează acest liceu datorită unei burse). Romanul vorbeşte despre adolescenţă, căutându-i neliniştea şi complexele. Dar Salinger a reuşit să construiască replici surprinzătoare şi inteligente şi să condenseze frământarile unui adolescent în doar câteva fraze. De aceea se află printre scriitorii canonici. Iar Holden Caulfield rămâne irepetabil şi inimitabil.

Până acum, cred că Prep este o carte excelentă dacă ai în jur de 20 de ani - eu nu mă aflu pe acolo :). Nu este prost scrisă dar Sittenfeld nu poate fi comparată cu Salinger.

Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să menţionez că am ajuns cu lectura undeva pe la jumătatea cărţii. Poate că atunci când o voi termina, impresia generala va fi alta… Îmi doresc asta.

Bonus:
Primul capitol din Prep.

Şi câteva pagini în limba română.

LATER EDIT:
Am terminat de citit. Are nuanţe puternice de chicklit. Prea multă vorbărie, tot ce era de spus ar fi putut fi condensat în jumătate de carte. The Catcher in the Rye? No way!!!

Porecla

(în foto: Jhumpa Lahiri)

Impactul Americii asupra unei familii de indieni. Sună pretenţios ori dificil? Poate uzat de atâtea abordări trendy – fiindcă, nu-i aşa, multiculturalitatea e la mare preţ acum în literatură?

Porecla, de Jhumpa Lahiri, nu are nimic din toate acestea. Este scrisă atât de firesc şi de simplu (ceea ce mă face să cred că textul a fost şlefuit cu mare chibzuinţă) încât lectura reprezintă o incursiune aproape cinematografică în viaţa a doi tineri. Ashoke îşi face doctoratul în SUA, iar Ashima îl urmează şi devine casnică, deşi acasă se pregătise pentru facultate. Educaţia bengaleză îşi face simţite efectele încă de la început – Ashima este căsătorită de părinţi cu Ashoke, un tânăr cu un viitor promiţător. Docilă, ea nu are nicio urmă de revoltă pentru lungile după-amiezi în care stă singură în apartament, pentru înstrăinarea căreia îi cade pradă. Se îmbracă în sari, găteşte numai mâncare tradiţională şi se simte foarte bine atunci când ia parte la petrecerile bengalezilor din America. Dorul de India, nedeclarat făţiş, o urmăreşte ca o umbră credincioasă.

Personajul central: Gogol, primul lor copil. Gogol este numele „de casă”, un soi de poreclă afectuoasă (indienii au şi aşa ceva, diferit de prenumele oficial). Deşi familia nu a vrut aceasta, porecla ajunge să apară în acte. Gogol înseamnă omagiul pe care Ashoke îl aduce scriitorului rus, a cărui carte i-a salvat viaţa în India.

Indian prin origine dar american prin trai, Gogol pendulează între două culturi şi are sentimentul că aparţine mai mult Americii. Îi place mai mult pizza decât puiul tandoori, îl aşteaptă pe Moş Crăciun şi se încadrează firesc în peisajul american.

Cartea se dovedeşte surprinzătoare prin rafinamentul detaliilor care compun povestea unui indian născut american: Gogol. O alunecare plină de naturaleţe către o altă cultură. Nu îi condamnă pe ceilalţi pentru că Ashima trăieşte pe insula ei şi nici nu are un ton revanşard. Am citit-o pe nerăsuflate şi m-am bucurat când am aflat că a fost ecranizată.

Un extras din Porecla/The Namesake (clic pe secţiunea Read an Excerpt)

Mai jos se află un montaj video pentru filmul Porecla (în primele secunde sunetul e cam slab, apoi îşi revine).


Şi o conversaţie interesantă a scriitoarei Jhumpa Lahiri cu regizoarea Mira Nair, care a transpus Porecla în film.


În final, fragmente din povestiri publicate de Jhumpa Lahiri în New Yorker. Alte povestiri, adunate în volumul de debut Interpret de maladii (1999), i-au adus Premiul Pulitzer pentru ficţiune.

“the morning is too/ beautiful to be anything else”

Cuvintele din titlu aparţin unui poet american de prim rang, W.S. Merwin.
Are aproape 82 de ani. A aflat de curând că este câştigătorul premiului Pulitzer pentru poezie, cu volumul The Shadow of Sirius (o recenzie aici), unde pune în alte vorbe ce a spus cândva: “I have only what I remember”.

Fragmente din The Shadow of Sirius - la această adresă.

W.S. Merwin nu se află la prima „abatere”: i s-a mai întâmplat să primească acest premiu, în 1971, pentru The Carrier of Ladders (la acea vreme era vestit pentru poeziile sale împotriva războiului din Vietnam). Acum patru ani i s-a acordat National Book Award.

După ce a trăit în America, Spania, Marea Britanie şi Franţa, s-a oprit în Hawai, unde locuieşte de peste 30 de ani. Scrie şi are o grădină cu specii rare de palmieri.

W. S. Merwin despre poezie:
“Poetry is about what cannot be said. We cannot express love, real hatred or any kind of strong feeling. That is why we have poetry.”
“Poetry must be heard to be understood.”

Probabil că, la rândul său, a ascultat El niño mudo, de Federico García Lorca, pentru a-i păstra în engleză armonia internă.

Traducerea făcută de W. S. Merwin:

The Little Mute Boy

The little boy was looking for his voice.
(The king of the crickets had it.)
In a drop of water
the little boy was looking for his voice.

I do not want it for speaking with;
I will make a ring of it
so that he may wear my silence
on his little finger

In a drop of water
the little boy was looking for his voice.

(The captive voice, far away,
put on a cricket's clothes.)

şi originalul:

El niño mudo

El niño busca su voz.
(La tenía el rey de los grillos.)
En una gota de agua
buscaba su voz el niño.

No la quiero para hablar;
me haré con ella un anillo
que llevará mi silencio
en su dedo pequeñito.

En una gota de agua
buscaba su voz el niño.

(La voz cautiva, a lo lejos,
se ponía un traje de grillo.)

În continuare, "The Poet's View", episodul W. S. Merwin:

Poeţi fericiţi?...

(coperta volumului de debut)

Există poeţi fericiţi? Uite că da. Însă mai întâi ei trec prin perioada inevitabilă de nefericire. Productivă din punct de vedere literar, din câte spune lumea.

Poeta Wendy Cope a debutat în 1986 cu volumul Making Cocoa for Kingsley Amis, care a intrat rapid pe lista celor mai bine vândute cărţi. Conţine poezie condimentată cu umor. E duioasă şi imediat acidă. Parodiază stilul unor nume grele (William Wordsworth, T.S. Eliot, Emily Dickinson), aduce sonete comice, haiku-uri cu giumbuşlucuri dar şi poezii de dragoste.

Din Making Cocoa for Kingsley Amis
Rondeau Redouble
There are so many kinds of awful men -
One can't avoid them all. She often said
She'd never make the same mistake again:
She always made a new mistake instead.
(continuarea aici – e a treia poezie din selecţie)

Două din haiku-urile lui Jason Strugnell (ea a inventat acest personaj caraghios care se tot încordează şi încearcă să emită poezie)
(ii)
The leaves have fallen
And the snow has fallen and
Soon my hair also ...

(iii)
November evening:
The moon is up, rooks settle
The pubs are open.

Prima strofă din Message (restul aici)
Pick up the phone before it is too late
And dial my number. There's no time to spare -
Love is already turning into hate
And very soon I'll start to look elsewhere.

Era singură în Londra când şi-a scris volumul de debut. Fusese învăţătoare timp de 15 ani. Ajunsese la 41 de ani şi s-a decis să devină freelancer writer. O definiţie a singurătăţii, marca Wendy Cope: mergea la petreceri, ieşea în lume dar acasă nu avea cu cine vorbi dacă i se strica maşina de spălat.

Amărăciunea se infiltrează subtil în cartea a doua, Serious Concerns (1992).
Fragment din Bloody Men
Bloody men are like bloody buses
You wait for about a year
And as soon as one approaches your stop
Two or three others appear.
(restul aici)

Din At 3 am
Somewhere else
you're sleeping
and beside you there's a woman
who is crying quietly
so you won't wake.

Apoi l-a întâlnit pe poetul Lachlan Mackinnon (mai tânăr decât ea cu 11 ani). S-au mutat împreună în Winchester, au o casă şi o grădină iar Wendy (fiindcă nu s-au căsătorit oficial) este un fel de mamă vitregă pentru copiii lui Lachlan. Versurile i s-au mai îmbânzit la adresa bărbaţilor. Cuvintele sarcastice s-au mai catifelat.
O vorbă englezească spune: „Happiness writes white”. Însă Wendy vrea să demonstreze că, deşi tristeţea aduce poezii cu mare încărcătură, fericirea are şi ea valoare literară.

Din cel de-al treilea volum, If I Don't Know (2001):
A Mystery
People say, 'What are you doing these days? What are you working on?
I think for a moment or two.
The question interests me. What am I doing these days?
How odd that I haven't a clue.

Haiku: Looking Out of the Back Bedroom Window Without My Glasses
What's that amazing
new lemon-yellow flower?
Oh yes, a football.

Tihna apare ascunsă sub autoironie:
Being Boring
'May you live in interesting times,' Chinese curse

If you ask me 'What's new?', I have nothing to say
Except that the garden is growing.
I had a slight cold but it's better today.
I'm content with the way things are going.

Poeziile în întregime sunt aici.

Wendy e convinsă că râsul apare când recunoşti adevărul dar nu te-ai gândit că ar putea lua o asemenea formă. Crede cu tărie că o poezie poate fi comică şi serioasă în acelaşi timp.

Cea mai recentă carte i-a apărut anul trecut: Two Cures for Love: Selected Poems 1979-2006. Creaţii vechi împreună cu poeme noi. Titlul vine de la o poezie mai veche, în care ea dă sfaturi cum să te vindeci de dragoste: "Don't see him. Don't phone or write a letter," este prima cale. Urmează a doua: "The easy way: get to know him better".
Fragmente la această adresă.

Poeta este atât de strictă în privinţa copyright-ului încât partenerul ei de viaţă i-a sugerat să îşi înscripţioneze pe piatra funerară următoarele: "Wendy Cope. All Rights Reserved". Nu îi place că atunci când caută cu Google titlul unei poezii o găseşte pe câteva site-uri. Şi-a exprimat indignarea că are postate pe net unele creaţii.

Mărturisesc că şi eu am făcut la fel (titluri cu Google), pentru a aduna fragmentele de mai sus, însă nu m-am indignat...

Mai mult, aş avea chef să îi cumpăr volumul cel mai recent, editat la începutul anului în varianta paperback.

Bătrânul din Cojimar şi marea

(foto: casa lui Hemingway - Cojimar, Cuba)

Andy Garcia are planuri mari: vrea să regizeze Hemingway & Fuentes, povestea anilor petrecuţi de scriitorul american în Cojimar, Cuba.
Garcia a scris deja scenariul, împreună cu nepoata autorului. Dacă totul va merge bine, Hemingway va fi interpretat de Anthony Hopkins iar Fuentes – de Andy Garcia.

Cojimar: un sătuc liniştit de pescari, în apropiere de Havana. Acolo a poposit un om care văzuse cu ochii lui ambele războaie mondiale şi Războiul Civil din Spania. Îi plăcea să scrie, să stea la taclale cu localnicii şi să pescuiască. A rămas. Vreo 20 de ani. A scris şi a pescuit.

Pescarul Gregorio Fuentes nu mai era tânăr când Hemingway l-a angajat pe ambarcaţiunea sa Pilar. Mare amator de trabuc, el este cel care l-a învăţat pe american cum se pescuieşte peştele spadă şi îi depăna tot soiul de istorii. Unii spun că Fuentes reprezintă modelul pentru Santiago din Bătrânul şi marea.

Când a împlinit 103 ani, Fuentes a urmat ritualul iniţiat cu zeci de ani în urmă: a mers la bustul prietenului său şi a turnat pe el rom, mărturisind că ar fi preferat să îl bea împreună. Un an mai târziu, în 2002, Gregorio Fuentes s-a sfârşit.

Statuia lui Hemingway (ridicată în 1962) priveşte spre apă şi este făcută din metal. Se spune că fiecare pescar din sat a contribuit cu câte un element (şuruburi, elice vechi) ca să se adune suficient material. Omul care stătea alături de ei în cârciuma La Terraza dispăruse. Le era dor de el.

Un fragment din reportajul lui Michael Palin, aflat pe urmele lui Hemingway. Fuentes, în vârstă de 101 ani, răspunde în forţă întrebărilor, simţind nevoia să apere memoria unui prieten. The Old Man...



O prietenie frumoasă. Înclin să cred că Gregorio Fuentes este Santiago.

Bonus: Hemingway's Cuba, Cuba's Hemingway – un articol scris de Valerie Hemingway. A fost secretara personală a autorului şi a locuit o jumătate de an în Cojimar.

Atletism în ale scrisului

(foto: coperta romanului „The Country Girls”)

„Să scrii e ca şi cum ai fi atlet: trebuie să citeşti ceva bun în fiecare zi, ca să te păstrezi în formă.”
Cuvintele îi aparţin scriitoarei irlandeze Edna O’Brien, care citeşte zilnic câte un fragment din James Joyce.

Cea mai scurtă carte de vizită pentru doamna O’Brien: însuşi Philip Roth o consideră „the most gifted woman now writing fiction in English.”

Prima carte pe care a cumpărat-o (pe vremea aceea era farmacistă): Introducing James Joyce, de TS Eliot (erau fragmente din proza lui Joyce cu o introducere de Eliot). Flacăra a izbucnit brusc. Consecinţa? Edna O’Brien avea să-şi urmeze drumul în literatură; o preocupare cel puţin bizară (acum aproape 50 de ani) pentru o tânără. Dar ei nu i-a păsat.

Joyce a devenit scriitorul-maestru iar Portretul artistului la tinereţe – cartea care a influenţat-o enorm, alături de Adio arme (Hemingway), poezia rusului Osip Mandelstam şi un alt suflet rusesc – Cehov. Peisajele irlandeze şi trările oamenilor sunt la loc de cinste în cărţile ei.

Primul roman, The Country Girls (aşezat mai târziu într-o trilogie), l-a publicat în 1960 şi a stârnit controverse, ba chiar a fost interzis la acea vreme. I-a luat trei săptămâni să scrie povestea celor două tinere, prietene din copilărie, care după ce cresc într-o Irlandă rurală, supuse valorilor tradiţionale, vor să cucerească lumea dar se şi lovesc cu capul de pragul de sus (cartea a stat la baza filmului cu acelaşi nume). C'est la vie...

Edna O’Brien se simte cetăţean universal: a crescut în Irlanda, trăieşte la Londra şi este membru de onoare al American Academy of Arts and Letters.

Scriitoarea nu şi-a pierdut flacăra interioară nici acum, la 78 de ani, când se spune despre ea că arată cu trei decenii mai tânără. La recentul Festival de literatură din Dublin cineva i-a amintit de o cronică defavorabilă iar ea a replicat imperturbabilă: “Nu trebuie să te doboare niciun atac”.

În cadrul acestui festival (6-8 martie) s-a anunţat candidatura Dublinului pentru a deveni UNESCO City of Literature.

Eu sunt pentru.
Tradiţie există – toată lumea a auzit de James Joyce, Oscar Wilde, Jonathan Swift.
Irlanda a dat patru câştigători de Nobel pentru literatură: William Butler Yeats, George Bernard Shaw, Samuel Beckett şi Seamus Heaney.
Din secolul XX fac parte nume precum Iris Murdoch, William Trevor, Roddy Doyle, Anne Enright, Sebastian Barry.
Toţi aceştia sunt atleţi ai literaturii.
Aşa că... why not?

Vis către Japonia

(foto : o intrare în templul Eiheiji)

Kaoru Nonomura avea 30 de ani când a renunţat la familie, iubită, slujbă (designer) şi oraş (Tokio). A plecat în munţii din prefectura Fukui, pentru a petrece un an la cel mai sever templu budist (Eiheiji), ca novice.

Ore în şir de meditaţie, mâncare puţină, muncă fizică, pedepse de la superiori – totul prezentat cu umor, căldură, curajul de a privi trecutul şi de a cântări foarte atent fiecare fragment al prezentului. După acel an, Kaoru Nonomura şi-a reluat viaţa din Tokio. În drumul zilnic spre serviciu, a început să scrie amintiri din zilele de călugăr budist.

Eat Sleep Sit (cu subtitlul My Year at Japan's Most Rigorous Zen Temple) se adresează celor interesaţi de o căutare. La scară mai mare, orice fel de căutare, probabil.

Un succes în Japonia (din 1996, de la prima ediţie, s-au vândut peste 100.000 de exemplare), începând din aprilie cartea va deveni accesibilă şi pentru restul lumii. Datorită traducătoarei Juliet Winters Carpenter, care a transpus-o în engleză.

Americanca Juliet Winters Carpenter este îndrăgostită iremediabil de Japonia, pe care a vizitat-o prima dată în copilărie. Povestea ei curge firesc spre Ţara Soarelui Răsare.

Liceul din Illinois la care studia Juliet avea în timpul verii un program special, în cadrul căruia puteai obţine National Defense Foreign Language fellowship. Juliet s-a înscris şi astfel a urmat cursurile lui Edwin McClellan (talentat traducător de poezie japoneză, născut în Kobe). Tot atunci a făcut cunoştinţă cu filmul Cei şapte samurai şi a participat la concerte de koto. Întâmplare sau nu, fascinaţia faţă de cultura japoneză s-a accentuat. Au urmat cărţi ale autorilor japonezi (citite în engleză) iar arta lui Edward Seidensticker (unul dintre cei mai buni traducători de literatură japoneză) a impresionat-o atât de mult, încât s-a înscris la University of Michigan, unde acesta preda.

Alimentată de lecturi şi de cursuri, atracţia faţă de Japonia creştea.

Atât de puternic, încât după ce a terminat facultatea (în care a studiat – ce altceva ? – literatura japoneză), Juliet s-a stabilit în 1975 în Ikoma, prefectura Nara. În 1977 a tradus prima carte : "Secret Rendezvous", de Kobo Abe, şi astfel a câştigat două premii. Acum ea ţine cursuri la Doshisha Women's College of Liberal Arts din Tokio şi traduce literatură japoneză în engleză.

Ambele cazuri – Kaoru Nonomura şi Juliet Winters Carpenter – sunt unite de ceva: a îndrăzni să-ţi urmezi visul.
Iar dacă ingrediente sunt temple, flori de cireş şi cărţi, cu atât mai bine.