Ediţie limitată şi un nou record

(sursa foto)

Tatăl american, mama englezoaică. Ea începe să scrie în timpul primului război mondial, când lucra ca voluntar, pe post de infirmieră. Primul său roman se numeşte Misterioasa afacere de la Styles, prilej ca Hercule Poirot să îşi facă apariţia în lume.

Probabil că aţi ghicit – este vorba de Agatha Christie, cel mai bine vândut autor al tuturor timpurilor. Cărţile ei s-au vândut în peste două miliarde de exemplare. Recent, scriitoarea a stabilit un nou record mondial: cea mai groasă carte. Tipăritura are peste 4.000 de pagini şi conţine un fel de "opere complete Miss Marple": 12 romane şi 20 de povestiri unde personajul bătrânei domnişoare îşi etalează talentul detectivistic. Vedeţi aici mai multe fotografii ale cărţii-record.

Miss Marple a ţâşnit în proza poliţistă pe la sfârşitul anilor '20, în colecţia de povestiri The Tuesday Night Club Murders. Debutul în roman şi-l face cu Crimă la vicariat (1930).

Aş spune că a apărut o adevărată bijuterie pentru bibliofili, deşi numai bijuterie nu inspiră vederea unei cărţi care cântăreşte cât o valiză ticsită. Însă un bibliofil nu va ezita să dea 1.000 de lire pe această ediţie limitată, care îi va sosi împreună cu certificatul de la Cartea Recordurilor.

Este al treilea record mondial pentru Agatha Christie.
Primul: opera ei a fost tradusă în mai multe limbi decât opera lui Shakespeare.
Al doilea: The Mousetrap, piesă de teatru pe care a vrut-o un cadou pentru Mary, soţia regelui George al V-lea, a avut cele mai multe reprezentaţii (din 1952 încoace a fost jucată de peste 23.000 de ori iar numărătoarea nu s-a sfîrşit).

Viaţa scriitoarei conţine aspecte spectaculoase:
- prima sa carte, Misterioasa afacere de la Styles (aici în limba engleză), a aşteptat cinci ani până să fie publicată (în 1920) şi a fost respinsă de şase edituri.

- în 1926 a avut un an negru: mama i-a murit şi în plus a aflat de adulterul soţului, Archie Christie (se căsătoriseră în 1914, după o dragoste furtunoasă). Agatha a dispărut pentru zece zile şi nimeni nu a ştiut unde se află. Avea 36 de ani. Peste patru ani a vizitat Bagdadul şi l-a întîlnit pe Max Mallowan, arheolog. Avea să urmeze o căsnicie fericită, timp de 46 de ani. Agatha l-a însoţit pe Max în repetate rânduri pe şantierele arheologice.

- este singurul autor de romane poliţiste care şi-a câştigat celebritatea şi în dramaturgie.

- singurul autor cu două personaje la fel de faimoase: Hercule Poirot şi Miss Marple.

- spunea că ideea pentru un nou roman îi vine în momente neaşteptate, cum ar fi când merge pe stradă sau când se află într-un magazin cu pălării.

- îşi nota idei despre intrigă şi personaje în numeroase carneţele. Observa cu atenţie totul din jur. Nepotul ei spune că Agatha Christie era o persoană care mai mult asculta decât vorbea, care mai mult îi vedea pe ceilalţi decât era ea însăşi văzută.

- timp de 15 ani şi-a scris autobiografia dar a păstrat-o pentru sine. An Autobiography a fost publicată pentru prima dată la un an de la moartea sa. Editura Harper Collins lansează o nouă ediţie în august, care conţine şi un CD cu fragmente audio.

Bonus: Agatha Christie (voce) povesteşte de ce a început să scrie.

Casa lui Dickens aşteaptă cumpărători

Reşedinţa de vară a lui Dickens este de vânzare. Se găseşte în Broadstairs (comitatul Kent, pe coasta nord-estică) iar din biroul lui Dickens beneficiezi de o vedere cât se poate de maritimă. Anunţul, împreună cu mai multe fotografii, se găseşte aici.

Preţul estimativ : două milioane de lire sterline. Locuinţa are şase dormitoare, e înconjurată de pajişti englezeşti iar scara de mahon ori şemineele înseamnă multă istorie. Istorie găzduieşte şi pupitrul lui Dickens, al cărui conţinut va fi vândut separat.

Casa a fost numită, nu se ştie de ce, Bleak House (însă nu aici a scris Dickens Casa Umbrelor). În schimb, romanul David Copperfield a luat fiinţă în biroul de care spuneam mai sus.

În Broadstairs se organizează anual festivalul Dickens. Anul acesta se desfăşoară în perioada 20-24 iunie. Parada costumelor din epoca victoriană nu trebuie pierdută.

Un “must see” este şi casa lui Betsey Trotwood (excentrica mătuşă a lui David Copperfield). Locuinţa se numeşte acum Dickens House Museum. Bine-bine, doamna respectivă se chema în realitate Mary Pearson şi era mătuşa lui Dickens. O mătuşă grijulie, fiindcă îl răsfăţa cu ceai şi prăjituri, dar şi aprigă, pentru că gonea măgăruşii care poposeau în faţa casei. Dickens a făcut-o nemuritoare, prin personajul Betsey Trotwood.

Aşadar… cumpără cineva?

Un nou Holden Caulfield?

Dintotdeauna s-a spus că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii. Cifrele sunt diferite. Numărul de cuvinte rostite într-o zi ar fi, conform unor păreri, 7.000 pentru o femeie şi 2.000 pentru un bărbat.

Am amintit cele de mai sus pentru că citesc Prep, o carte prezentată drept De veghe în lanul de secară în variantă feminină. Prep, scrisă de Curtis Sittenfeld, a apărut recent în limba română la Polirom şi auzind eu de asemănarea cu Salinger, m-am repezit să o cumpăr. Romanul a fost nominalizat la premiul Orange şi în 2005 s-a aflat pe lista The New York Times – cele mai bune cărţi ale anului.

Dar dacă De veghe în lanul de secară epuizează visările şi inadaptarea lui Holden Caulfield în 264 de pagini (de reţinut – în format mic !), Prep se dovedeşte mai generoasă. Chiar prea generoasă. Nu înţeleg de ce a fost nevoie de 506 pagini, fiindcă pe alocuri mi se pare de-a dreptul diluată. Aşadar, femeile folosesc mai multe cuvinte decât barbaţii...hmmm...

Am crezut că adolescenta timidă Lee este chiar varianta feminină a lui Holden dar se pare că m-am dus ca la pomul lăudat. Subiectul ar fi viaţa lui Lee într-un liceu particular, cu internat, unde învaţă copii de bogătaşi iar ea se simte oarecum la periferie (urmează acest liceu datorită unei burse). Romanul vorbeşte despre adolescenţă, căutându-i neliniştea şi complexele. Dar Salinger a reuşit să construiască replici surprinzătoare şi inteligente şi să condenseze frământarile unui adolescent în doar câteva fraze. De aceea se află printre scriitorii canonici. Iar Holden Caulfield rămâne irepetabil şi inimitabil.

Până acum, cred că Prep este o carte excelentă dacă ai în jur de 20 de ani - eu nu mă aflu pe acolo :). Nu este prost scrisă dar Sittenfeld nu poate fi comparată cu Salinger.

Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să menţionez că am ajuns cu lectura undeva pe la jumătatea cărţii. Poate că atunci când o voi termina, impresia generala va fi alta… Îmi doresc asta.

Bonus:
Primul capitol din Prep.

Şi câteva pagini în limba română.

LATER EDIT:
Am terminat de citit. Are nuanţe puternice de chicklit. Prea multă vorbărie, tot ce era de spus ar fi putut fi condensat în jumătate de carte. The Catcher in the Rye? No way!!!

Cel mai ciudat titlu

Scriam anul trecut de Diagram prize, acordat în fiecare an pentru cel mai ciudat titlu al unei cărţi.

Anul acesta, câştigătorul (pe baza propunerilor şi voturilor publicului) este The 2009-2014 World Outlook for 60-miligram Containers of Fromage Frais. În cuprinsul cărţii (care e de fapt un studiu economic) văd că se află şi România iar mândria creşte în mine cu această ocazie, ca un aluat cald care dospeşte şi iar dospeşte.

Ziariştii de la The Guardian au avut o idee bună: în vara anului trecut au scotocit în istoria de 30 de ani a Diagram prize. Şi s-au întors cu prada - câţiva candidaţi puternici la "Cel mai ciudat titlu de carte". Fiecare copertă de carte e un prilej de zâmbet sau de minunare (în poza de mai sus se află un competitor redutabil din 2004).

Iată câteva titluri:

Tea bag folding

Better never to have been (subtitlu: The harm of coming into existence)

Confessions of a pagan nun

Living with crazy buttocks

Coyots I have known

Fancy coffins to make yourself

Italian without words

Porecla

(în foto: Jhumpa Lahiri)

Impactul Americii asupra unei familii de indieni. Sună pretenţios ori dificil? Poate uzat de atâtea abordări trendy – fiindcă, nu-i aşa, multiculturalitatea e la mare preţ acum în literatură?

Porecla, de Jhumpa Lahiri, nu are nimic din toate acestea. Este scrisă atât de firesc şi de simplu (ceea ce mă face să cred că textul a fost şlefuit cu mare chibzuinţă) încât lectura reprezintă o incursiune aproape cinematografică în viaţa a doi tineri. Ashoke îşi face doctoratul în SUA, iar Ashima îl urmează şi devine casnică, deşi acasă se pregătise pentru facultate. Educaţia bengaleză îşi face simţite efectele încă de la început – Ashima este căsătorită de părinţi cu Ashoke, un tânăr cu un viitor promiţător. Docilă, ea nu are nicio urmă de revoltă pentru lungile după-amiezi în care stă singură în apartament, pentru înstrăinarea căreia îi cade pradă. Se îmbracă în sari, găteşte numai mâncare tradiţională şi se simte foarte bine atunci când ia parte la petrecerile bengalezilor din America. Dorul de India, nedeclarat făţiş, o urmăreşte ca o umbră credincioasă.

Personajul central: Gogol, primul lor copil. Gogol este numele „de casă”, un soi de poreclă afectuoasă (indienii au şi aşa ceva, diferit de prenumele oficial). Deşi familia nu a vrut aceasta, porecla ajunge să apară în acte. Gogol înseamnă omagiul pe care Ashoke îl aduce scriitorului rus, a cărui carte i-a salvat viaţa în India.

Indian prin origine dar american prin trai, Gogol pendulează între două culturi şi are sentimentul că aparţine mai mult Americii. Îi place mai mult pizza decât puiul tandoori, îl aşteaptă pe Moş Crăciun şi se încadrează firesc în peisajul american.

Cartea se dovedeşte surprinzătoare prin rafinamentul detaliilor care compun povestea unui indian născut american: Gogol. O alunecare plină de naturaleţe către o altă cultură. Nu îi condamnă pe ceilalţi pentru că Ashima trăieşte pe insula ei şi nici nu are un ton revanşard. Am citit-o pe nerăsuflate şi m-am bucurat când am aflat că a fost ecranizată.

Un extras din Porecla/The Namesake (clic pe secţiunea Read an Excerpt)

Mai jos se află un montaj video pentru filmul Porecla (în primele secunde sunetul e cam slab, apoi îşi revine).


Şi o conversaţie interesantă a scriitoarei Jhumpa Lahiri cu regizoarea Mira Nair, care a transpus Porecla în film.


În final, fragmente din povestiri publicate de Jhumpa Lahiri în New Yorker. Alte povestiri, adunate în volumul de debut Interpret de maladii (1999), i-au adus Premiul Pulitzer pentru ficţiune.

Leapşa cărţilor

De ce ţi-e frică nu scapi... am amânat eu să răspund invitaţiei la leapşă pe care a lansat-o Antoaneta (să nu te superi, Antoaneta, habar n-am avut că a trecut deja o lună) şi iată că leapşa loveşte din nou. Nu din Canada, ca prima dată, ci din SUA, de la Annamari.
Fatalitate! Trebuie să scriu...

Booon... după o imatură chibzuinţă şi după o privire fugară spre bibliotecă (mda, trebuie să fac ordine din nou în cărţi) voi răspunde dintr-o suflare:

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Sunt doi: David Lodge şi Lucian Boia.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Din Regele scamator, de Ludmila Patlanjoglu (interviuri cu Ştefan Iordache, un povestitor înnăscut) – am cumpărat mai multe ca să le fac cadou. Mai am vreo trei.

3) De ce personaj de fictiune esti amorezată în secret?
De niciunul. În adolescenţă fireşte că mi-a plăcut Mr Darcy, din Mândrie şi prejudecată. Dar nu era un secret.

4) Ce carte ai citit cel mai des?
E de fapt o broşură – instucţiunile de la maşina de spălat ; mă încurc mereu în programe şi progrămele, în funcţie de culoare şi ţesături.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu – umor curat, creat de un adult care a văzut lumea prin ochii unui copil ; aş vrea să o recitesc dar nu o mai am.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Nu am citit cărţi proaste anul trecut, sunt o norocoasă. Totuşi, există o carte spre care m-am dus cu cele mai bune intenţii dar nu am reuşit să intru în rezonanţă cu ea – Omul ilustrat, de Ray Bradbury.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Aici mi-e teamă că voi nedreptăţi vreun autor – nu există cea mai, aşa cum pe o tavă sunt mai multe prăjituri gustoase şi nu te poţi decide. Am avut surprize frumoase cu literatura română – Tovarăşe de drum şi Cartea cu bunici.

8) Dacã ar trebui să obligi pe cineva sã citească o carte, care ar fi aceea?
Să oblig ??? Păi ar fi tortură! Nu aş obliga pe nimeni. În schimb, l-aş îndemna pe orice român să citească Grand Bazar România, o colecţie de povestiri scrise de un englez, Mike Ormsby, despre … ţara noastră. Are multă luciditate, are tone de umor iar lucrurile grele sunt privite cu o detaşare ironică. O lecţie pentru a renunţa la încrâncenare. Cartea există şi în limba engleză.

9) Cine crezi cã ar trebui să câstige premiul Nobel pentru literatură?
Eu nu ştiu. Juriul ştie.

10) Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Mi-ar plăcea să văd un film după Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian.

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu visez nimic din toate astea.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Jurnalul lui Bridget Jones. Şi m-a distrat.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?
Kafka mă năuceşte.

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Greu de spus. Cred că scriitorii ruşi.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare, evident, pentru inteligenţa sa atemporală.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Că îmi amorţeşte braţul când citesc într-o rână.

17) Care e romanul tau favorit?
Nu există unul singur.

18) Joci ceva?
Nu.

19)Povestiri, schite?
Huxley, Salinger, Saki, Agatha Christie, Cehov, Caragiale (să nu uit: Tudor Octavian are nişte schiţe excelente). Mai sunt şi alţii dar aceştia îmi vin acum în minte.

20) Non-ficţiune?
Tot ce are legătură cu a călători şi cu oamenii.

21) Scriitorul favorit?
Ca şi la romanul favorit – nu există unul singur.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Orice scriitor mediocru dar cu un PR bun poate ajunge supraevaluat.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Mătuşa Julia şi condeierul, de Mario Vargas Llosa.

24) Şi...acum ce citeşti?
Măscăricii, de V.S. Naipaul.

Gata! Cine doreşte să preia această leapşă, să pohtească!

O bibliotecă într-o mână

Adio, rafturi sufocate de cărţi şi vrafuri de ziare!
Pentru amatorii de citit, Amazon lansează o unealtă numai bună să care în ea mii de cărţi şi nu numai.

Se numeşte Kindle DX şi are dimensiunea unei foi A4, aproximativ.
Vechiul Kindle, de 359 de dolari, are ecranul mai mic (6 inci).

Noul Kindle se va dovedi extrem de util. La prima oră, găseşti în el ediţiile proaspete ale unor ziare, poţi cumpăra cărţi de pe lista de best sellers din NY Times sau poţi să îţi stochezi cărţile preferate. Bateriile te ţin zile în şir.
O adevărată minune adresată iubitorilor de literatură şi de ştiri. Uite aşa poţi pleca în concediu fără bagaje :).
Vedeţi în continuare cine e Kindle DX şi cum funcţionează.

Film european - HannaHannaH

Să spui despre HannaHannaH (regia Annemarie van de Mond) că e doar o comedie romantică nu înseamnă mare lucru. Multe adevăruri pot fi rostite în glumă, de aceea etichetarea de mai sus ar însemna să îi pui doar o amprentă de film uşurel, la care te uiţi şi râzi. Totuşi, nu apare nimic sumbru în tot filmul (de aceea am şi ales, după ce am citit sinopsisul, să îl văd – a rulat ieri la Muzeul Ţăranului Român). Momentele care ar putea fi apăsătoare sunt tratate într-o cheie ironică.

O familie numeroasă, de şapte copii (toţi maturi) se pregăteşte pentru aniversarea părinţilor – 40 de ani de căsnicie. Cea mică, Hannah, este o răzvrătită, greu de mulţumit, însă nu antipatică. Are dificultăţi în a păstra o relaţie. Întâmplător, un iubit „de-o noapte” nimereşte în zăpăceala familiei care se agită pentru aniversare. Fraţi, surori, fiecare cu „jumătatea” corespunzătoare, copilaşi care zbiară – nimic nu îl sperie pe iubitul Hannei, ba chiar îl amuză.

Unul din fraţi descoperă întâmplător un sms compromiţător al soţiei. Până în acel moment părea un dur. După criza de nervi inerentă, îi spune Hannei, dezarmat: „ O iubesc. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Asta ca să vezi ce ratat sunt”.

Părinţii celor şapte încearcă să înregistreze un mesaj video pentru copii. Stau acasă, pe canapeaua din sufragerie, şi chiar la început tatăl se ridică să meargă la toaletă. Mama îl aşteaptă răbdătoare. Camera înregistrează. Mai apoi vor să le transmită copiilor reţeta unei căsnicii reuşite. Declară amândoi că este important să ştii când să faci un compromis dar şi când să îţi păstrezi calmul.
- Tu ai fost vreodată îndrăgostită de altcineva, în aceşti 40 de ani? întreabă soţul
- Chiar vrei să ştii?
- Nu, răspunde el.
- Dar tu? întreabă soţia.
- Da, de profesoara aceea de desen, răspunde soţul.
În acel moment ea se ridică brusc de pe canapea şi merge la bucătărie. Se aude zgomot de vase manevrate.
- E tot geloasă, spune „capul familiei”, către camera. Îmi place.

Filmul merită văzut. Are mult firesc în el şi momente în care râzi sau măcar zâmbeşti.
Festivalul Filmului European se desfăşoară în Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Iaşi.

Nocturne calde

(sursa foto)

O carte nou-nouţă, de abia ieri a apărut şi deja mă încântă că există.

Trecerea timpului, muzică, dragoste – cam acesta ar fi amestecul din cea mai recentă carte de povestiri a lui Kazuo Ishiguro. Poartă titlul Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall.

Când am citit Rămăşiţele zilei, am rămas uluită - probabil că de atunci nu mi-am revenit :)
Pentru că un japonez (după locul naşterii) poate intra perfect în mintea unui britanic! E drept că la şase ani a venit cu părinţii în Anglia. Totuşi - să surprinzi atât de bine acel vechi britishness, stânjeneala de a vorbi despre propriile trăiri afective sau de a le arăta, sentimentul datoriei care merge până la a tăia din exprimarea afecţiunii…

Despre noua carte, editura spune:
"From the piazzas of Italy to the Malvern Hills, a London flat to the ‘hush-hush floor’ of an exclusive Hollywood hotel, the characters we encounter range from young dreamers to cafe musicians to faded stars, all of them at some moment of reckoning.

Gentle, intimate and witty, this quintet is marked by a haunting theme: the struggle to keep alive a sense of life’s romance, even as one gets older, relationships flounder and youthful hopes recede."

O fi o tăcere răsunatoare?...

În final, ladies and gentlemen, iată o nocturnă. A unui polonez ajuns pe la Paris (din nou graniţele cad, hmm). Frederic Chopin pe numele său. O dăruiesc cu drag oricui, ca prefaţă la Nocturnele lui Ishiguro.



CHOPIN - Nocturne In E Flat
Asculta mai multe audio Muzica »

Later edit:
Cronică în Observer şi cronică (foarte critică, nu mă aşteptam) în Spectator.

La volan american

(sursa foto)

Stilul este omul, spunea cândva La Bruyere. Păi să vedem…

Tineri, bătrâni, spilcuiţi sau neglijenţi, singuri sau cu familie/prieteni/căţel. Au un numitor comun – sunt fotografiaţi în maşini, de către Andrew Bush. El a adunat toate instantaneele într-o carte, Drive, apărută la Yale University Press.

Cine se află în New York poate să-şi arunce ochii peste o selecţie a fotografiilor, în două galerii: Yossi Millo şi Julie Saul.

Mai multe fotografii din carte - pe site-ul lui Andrew Bush.

Oare din goana maşinii se poate citi câte ceva din fiecare? Eu cred că da. Un mic univers se plimbă pe patru roţi.

Drive mi s-a părut o replică involuntară la articolul scris de Donazz, de aceea mi-a atras atenţia.

Later edit:
şi un pic de muzică ar fi bună. Guns N' Roses, cu Paradise City.


Guns N Roses - Paradise City
Asculta mai multe audio Muzica »