Seninul de peste zgură

Azi mi-au căzut sub ochi următoarele versuri :

"Răsădeşte dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură,
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul."

Le priveşti altfel când ştii că au fost compuse în detenţie, de către un om care a trecut prin 17 închisori, pe nedrept, vreme de 17 ani şi jumătate. Omul acela şi-a păstrat statura morală.

Odată eliberat, a ştiut să se ferească de frustrări, de discursuri revanşarde şi de vorbe goale. Păstra căldura şi iertarea în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Le-a povestit surorilor sale de un şoricel simpatic care îi ţinea de urât în celulă sau de prostia gardienilor dar nu de bătăile şi torturile îndurate. Ele au aflat întreaga poveste mai apoi, din interviurile televizate.

La 20 mai ar fi împlinit 95 de ani. Omul acela se numeşte Corneliu Coposu.

Versurile fac parte din poezia Rugă şi apar în prezentarea unei eleve pentru sesiunea de comunicări “Noi ce ştim despre comunism”.

Un citat din Corneliu Coposu:
”În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea, dacă această idee triumfă şi dacă ea este îmbrăţisată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia si dispariţia mea sunt secundare.
Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariţia mea nu mai este semnificativă!”

La 20 de ani de la 1989, din România de azi, parcă citeşti cu alţi ochi aceste spuse...