marți, 30 decembrie 2008

Armură din zâmbet


(foto de aici)

Cele scrise mai jos sunt provocate de o leapşa de la Klara (despre ani şi bătrâneţe).

Bătrâni? Se cere o clarificare: vârstele au fiecare câte un punct din care, când priveşti, vezi pe axa timpului câţiva bătrâni. Sau măcar mult mai bătrâni decât tine.

Aveam 18 ani, mama – 38 şi tata – 40. Apăreau momente în care eu îi consideram „bătrâni”; nu în sensul biologic, ci atunci când ideile mele nu se potriveau cu ale lor. Azi îmi vine să râd de emfaza şi semi-inconştienţa ... tinereţii. Îmi vine să râd şi când rememorez ce spunea GB Shaw: “Youth is a wonderful thing. What a crime to waste it on children.” Dar ce, se poate altfel?...

Am întâlnit oameni care sunt bătrâni încă de tineri. În schimb, am văzut bătrâni cărora tinereţea li se zăreşte printre riduri, atunci când vorbesc. Şi îţi dai seama că, sfidând anii, într-un sipet din interior se află un motor care îi apără de ravagiile bătrâneţii, chiar dacă părul albeşte şi pielea devine brăzdată. Motorul acela croit şi antrenat de ei, acesta e secretul. Biologic vorbind, au îmbătrânit. Însă îşi permit să rămână cu sufletul pe la 40 sau 50 de ani, să înflorească într-un zâmbet frumos, ţinând piept timpului. Fac planuri în care cred şi, de mai multe ori pe zi, gândul la un etern „mâine” îi împrospătează.

Ştiu o doamnă încă frumoasă care, după ce se trezeşte, când se află în faţa oglinzii din baie (deh, cosmeticale femeieşti...) se priveşte şi începe să zâmbească. Nu face greşeala de a-şi căuta noi riduri ori de a-şi aminti de vreo dimineaţă de acum 20 sau 30 de ani. Zâmbetul acela matinal e cel mai frumos lucru pe care şi-l poate dărui. Zâmbetul vine din interior, se oglindeşte pe figură şi apoi o înfăşoară ca într-o armură pentru ziua care începe. Zilele nu sunt compuse numai din secvenţe superbe, evident. Dar ea a învăţat să le întâmpine pe toate: momentele grele vor curge (la finalul zilei) pe lângă ea, iar clipele frumoase le va găzdui în sine, o "provizie" necesară. Mai ştie să zâmbească sincer de mai multe ori şi să râdă din tot sufletul. Totul într-o singură zi. Şi iar, şi iar...

Cred că zâmbetul de dimineaţă e secretul. El reprezintă o armură protectoare. I’m working at it, cum zice englezul/americanul.

PS: Doamna aceea încă frumoasă este mama.


Later edit: ce scrisesem aici (Old versus young, în luna august) merge bine la aceeaşi temă.

miercuri, 24 decembrie 2008

De Crăciun

Se întâmpla atunci, în zile magice: miroasea a cozonaci rumeniţi frumos (şi frământaţi până la epuizare de bunica), zăpada scrâşnea sub tălpi, soba duduia iar la fereastră se auzeau voci suave de copii care veniseră să colinde. Pe geamul aburit desenasem cu degetul un om de zăpadă. Ieşeam pe prispă şi vedeam copiii rumeni care stăteau sfioşi în faţa casei, cântând. Glasuri limpezi aduceau către noi o felie mare din bucuria Crăciunului. Bunica zâmbea cu lumini în ochi şi îi cuprindea vesel cu privirea, de parcă toţi erau nepoţii ei.

Colindele copiilor sunt întotdeauna minunate.

Să sărbătoriţi cum se cuvine! Crăciun fericit!

„…E pe potriva omului”


Însemnarea de azi este pentru prietena A. şi pentru prietenele (necunoscute, dar tot prietene le socotesc) Amalia ,Donazz ,Ina,Sisiphe şi Simona
De fapt, pentru oricine trăieşte undeva, departe.

Caminante
Antonio Machado

(…)
Caminante, son tus huellas
el camino y nada más;
caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.

Al andar se hace camino
y al volver la vista atrás
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.

Caminante, no hay camino
sino estelas en el mar...


Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.

Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.

Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

(în româneşte de Darie Novăceanu)

După cum spunea Machado tocmai în anul 1912, nu există un drum prestabilit – nu se prepară o reţetă care să fie bună negreşit pentru toată lumea. Cum ar fi să ţi se recomande: pune două grame de hotărâre, unul de noroc, unul de prudenţă şi unul de prieteni şi ai poţiunea reuşitei!

De fapt, tu îţi croieşti o cărare, care se lasă apoi cuminte undeva, în spatele tău. În aceste versuri poţi citi şi despre timp, ani ori alegerile făcute în viaţă, nu e doar un simplu „camino”. „Drumul se face mergând”...

Te aşterni la o asemenea călătorie, străbaţi o viaţă. Ajungi la o întretăiere – o iei la dreapta, la stânga? Nu poţi să te opreşti, chiar dacă plouă ori ninge viscolit. Ai o datorie faţă de tine: „drumul se face mergând”.

Mă gândesc aici la prietene care au avut curajul să cutreiere mii de kilometri şi să se aşeze undeva, departe. Da, curajul. S-au urcat într-un anumit tren, la un timp anume. Au traversat distanţe şi se află (sau vor ajunge) în ţări unde limba lor maternă o vorbesc doar acasă (dând un nou sens conceptului de „acasă”). Trebuie să fii puternic pentru a ajunge într-o depărtare şi mai ales pentru a rămâne acolo. Obstacole se înalţă peste tot: şi aici, şi acolo. Contează doar cum le ţii piept. Bucuriile, la fel – cresc brusc şi le întâmpini, te impregnezi de ele, indiferent de meridiane.

Închei cu vorbele scrise de Nikos Kazantzakis în Zorba Grecul. Le aştern în semn de preţuire şi de gând bun trimis tuturor celor care se află „acolo” :
"Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului."

Later edit:

Mitul irlandezului care a plecat în lume să îşi găsească norocul e ilustrat, printre altele, de o înregistrare de acum 40 de ani cu The Dubliners. Muirsheen Durkin, un cântec despre emigrare. Solistul, Luke Kelly, a făcut parte din trupă încă din 1962, de la înfiinţare.

sâmbătă, 20 decembrie 2008

Colind printre blocuri

Azi de dimineaţă, la o oră când încerci să conştientizezi că e sâmbătă şi, în consecinţă, să te bucuri ori să lâncezeşti, se aude un vuiet surd pe afară. Ciulesc urechile, zgomotul se apropie, de fapt înseamnă nişte bubuituri de tobă şi fluierături dintr-un ţignal ca al arbitrului de fotbal (după tonalitate).
Ce să fie? Îl ia la oaste pe bădia Vasile? Vreo maşinărie care vesteşte nu-ştiu-ce mesaj publicitar? O ginte străină a ocupat capitala? Sau începe sfârşitul lumii?

Nu, nimic din toate opţiunile de mai sus. Ci colindători urbani, în maxima lor splendoare. Zgomot pur, care te ia din moliciunea dimineţii de sâmbătă, muzică lipsă, versuri ioc. Nu i-aş fi băgat în seamă însă, după ce s-au îndepărtat (conform decibelilor), au revenit cu vioiciune, în vreo trei rânduri. Mă întreb cum o fi reacţionat vreun maidanez care se plimba nevinovat prin parc - s-a ascuns, ca la zgomotul de petarde, ori a început să latre nervos şi acoperit de bubuiturile care au invadat aerul?

Aş dori un colind liniştitor, dacă nu vă e cu supărare. Ceva clasic, care să vestească începutul sărbătorilor. Oldies but goldies – am găsit omăt, copii îmbujoraţi şi sfioşi, colaci. Să anihileze poluarea fonică orăşenească. Să aducă miros de iarnă şi zâmbet de oameni buni.

Îl dăruiesc cu drag tuturor celor care trec pe aici.



Şi fiindcă suntem cetăţeni universali, iată şi Oiche Chiuin (adică Silent Night) – Enya. Picură în suflet linişte.

miercuri, 17 decembrie 2008

Voiaj în timp


(sursă foto)

Filmul Highlander.
“You must leave her, brother” i-a spus Ramirez (interpretat de Sean Connery) lui Connor MacLeod (Christopher Lambert). Amândoi purtau blestemul plimbatului prin secole. Ramirez, care dăduse piept cu mai multe trăiri, încerca să îl ferească pe Connor de durerea clipei când cei dragi, atinşi firesc de scurgerea timpului, vor îmbătrâni şi se vor stinge, rând pe rând. El avea să treacă prin vreme cu o tinereţe veşnică. Connor nu l-a ascultat şi a trăit prima durere intensă.

Versuri scrise de Brian May (din Queen), special pentru Highlander şi cântate aici de Freddie Mercury; sunt şi scene din filmul iniţial, din 1986, înainte să apară celelalte părţi ori serialul.

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams yet slips away from us?
Who wants to live forever?




Mai spune Brian May prin vocea lui Freddie:

But touch my tears with your lips
Touch my world with your fingertips
And we can have forever
And we can love forever
Forever is our today


Mă gândesc că pentru noi, oamenii de rând, valabilă este doar situaţia inversă – adică today is our forever. Fiindcă mereu trăim ziua prezentă, nu trecutul şi nici viitorul. Doar în gând poţi face incursiuni în trecut ori îţi croieşti planuri menite să apropie un viitor. În rest… ancora se află în today. Şi este minunat astfel.

Grozav îmi place netul !!! Am găsit secretul călătoriei în timp pentru oricine, merită să postez aici cuvintele:

We all have our time machines. Some take us back, they're called memories. Some take us forward, they're called dreams.”

Nu a spus-o un filosof şi nici un scriitor, ci un actor: Jeremy Irons (da, da, recunosc, e unul din actorii mei favoriţi).

Frumuseţea prezentului e conţinută şi într-o prelungire a sa care ne este promisă : ziua de mâine. Romancierul englez Arnold Bennett a sintetizat foarte bine darul dat de ideea de acum:

You wake up in the morning, and lo! your purse is magically filled with twenty-four hours of the magic tissue of the universe of your life. (…)You can only waste the passing movements. You cannot waste tomorrow. It is kept for you.

Aşa că să ne bucurăm de ACUM. Care găzduieşte şi cadoul unor veselii viitoare. Îmi place să cred aceasta.

duminică, 30 noiembrie 2008

Haruki Murakami inspiră (cel puţin) două filme


(foto: Tony Takitani – coperta)

After the Quake/ După cutremur, scrisă de Haruki Murakami, a fost tradusă acum doi ani în limba română, la editura Polirom.
Din cele şase povestiri care o compun, una anume (All God's Children Can Dance/ Toţi copiii Domnului dansează ) l-a inspirat pe regizorul suedez Robert Logevall. La începutul lui noiembrie, filmul a fost lansat. În Olanda...

Trailerul:


Acum patru ani, tot după un short story marca Murakami, Tony Takitani, s-a făcut filmul cu acelaşi nume, în regia japonezului Jun Ichikawa. Aflaţi aici (pe scurt) povestea lui Tony Takitani. Povestirea face parte din colecţia "Salcia oarbă, fata adormită", apărută anul trecut la Polirom.
Se pare că scriitorul a cumpărat, cu un dolar, un tricou secondhand imprimat cu acest nume, creat de adevăratul TT (candidase - şi a eşuat- pentru un loc în Senat). Murakami şi-a găsit astfel un punct de inspiraţie.
Film (site oficial) impregnat de melancolie şi singurătate, după pierderea cuiva drag. Finalul unei cronici sună astfel:
That such a slim (only 75 minutes), understated movie can support such depths of feeling is nothing short of thrilling. It'd make you cry, if you weren't rejoicing at its beauty.”

Un trailer - traiască youtube-ul!

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Leapşa cărţilor dăruite


(sursa foto)
Preiau (chiar dacă un pic mai târziu) cu bucurie leapşa de la Urmuz : Ce cărţi aţi dăruit? Ce cărţi aţi dărui? Ce cărţi aţi primit?

Ştiu cărţile care mi-au fost atât de dragi încât am simţit nevoia să le împărtăşesc cu mai multe persoane, dăruindu-le. Voi trece doar doi autori, pentru că din cărţile lor am cumpărat în repetate rânduri, pentru a le face cadou (şi tot nu mă potolesc!). Pentru mine, ei sunt o garanţie că vor aduce zâmbetul cuiva care va primi cuvintele de pe hârtie. Scriitori atemporali şi valoroşi, pentru vârste şi suflete diverse.

Ilf şi Petrov – „Viţelul de aur” şi „Douăsprezece scaune”

„- Fireşte că m-aş fi putut adresa unei persoane particulare, spuse vizitatorul. Mie mi-ar da oricine, dar înţelegeţi şi dumneavoastră, n-ar fi prea indicat din punct de vedere politic. Un fiu de revoluţionar să ceară deodată bani de la un negustor particular, de la un nepman...
Fiul locotenentului rostise ultimele cuvinte cu glasul cam spart. Preşedintele ascultă îngrijorat intonaţiile din glasul vizitatorului. "Dacă e epileptic? se gândi el. Ce belea o să cadă pe capul meu!"
- Şi aţi făcut foarte bine că nu v-aţi adresat unui particular, zise preşedintele zăpăcit de-a binelea.
Fiul eroului flotei din Marea Neagră trecu uşor la chestiunea care-l interesa. Cerea cincizeci de ruble. Preşedintele, constrâns de dimensiunile reduse ale bugetului local, nu-i putu da decât opt ruble şi trei bonuri de masă la restaurantul cooperativei "Fostul Prieten al Stomacului".
Fiul eroului vârî banii şi bonurile în buzunarul adânc al hainei sale gri cu picăţele, destul de ponosită, şi dădu să se ridice de pe perna roz, când, deodată, se auzi de afară un tropăit de picioare şi glasul secretarului care voia să oprească pe cineva. Uşa se deschise brusc şi în prag se ivi un nou vizitator.
- Cine-i cel mai mare aici? întrebă acesta gâfâind şi cercetând, cu ochi de hoţoman, odaia.
- Eu, spuse preşedintele.
- Salutare, preşedinte, urlă nou-venitul, întinzându-i o mână cât o lopată. Să mă prezint! Sunt fiul locotenentului Schmidt.”
(„Viţelul de aur”)

„Pe tînăr îl chema Ostap Bender. Din biografia lui el dădea de obicei un singur amănunt: „Tatăl meu, spunea el, a fost supus turc”. Fiul supusului turc schimbase in viata lui multe meserii. Firea lui neastîmpărată, care-l împiedica să se consacre vreunei activităţi precise, îl azvîrtea mereu prin alte colţuri ale ţării şi acum îl adusese la Stargorod fără ciorapi, fără cheie, fără casă şi fără bani.”
(„Douăsprezece scaune”) – aştept să o reediteze cei de la RAO.

Jerome K Jerome – „Trei într-o barcă”, „Trei pe două biciclete” şi „Gândurile trândave ale unui pierde-vară”

„Montmorency salută acest compromis din toată inima. Pe el nu-l îmbie singurătatea romantică, în schimb se dă în vânt după zgomot şi vulgaritate. Când vă uitaţi la Montmorency, vă vine să credeţi că e un înger trimis pe pământ în chip de mic foxterier, pentru temeiuri tăinuite curiozităţii omeneşti. "Ah, cât de rea e lumea asta şi cum aş vrea eu să întreprind ceva, s-o fac mai bună şi mai nobilă", are veşnic aerul să spună Montmorency, făcând să lăcrimeze ochii doamnelor şi domnilor bătrâni şi cucernici.
Când l-am primit să am grijă de el, nu mă gândeam că-l voi putea ţine multă vreme lângă mine. Mă aşezam şi-l priveam în timp ce stătea culcat pe rogojină şi se uita la mine şi-mi ziceam: "Câinele ăsta n-are mult de trăit. Va fi răpit de ceruri într-un car de foc - asta o să i se întâmple".
După ce am plătit însă pentru vreo duzină de pui pe care-i răpusese, după ce l-am scos dintr-o sută de lupte de stradă, târându-l de ceafă în timp ce el mârâia şi dădea din picioare, după ce o femeie scoasă din minţi de furie mi-a adus spre convingere o pisică moartă şi m-a numit ucigaş, după ce am fost dat în judecată de un vecin pentru că ţin dezlegat un câine feroce, care l-a imobilizat într-un şopron silindu-i să stea acolo vreme de două ceasuri pe o noapte geroasă şi după ce am aflat că grădinarul (pe care, de altfel, nu-l cunosc) a câştigat treizeci de şilingi făcând rămăşag că Montmorency va omorî atâţia şi atâţia şoareci în atâta şi atâta timp, am început să mă gândesc că, la urma urmei, ar putea să mai fie lăsat să hălăduiască o bucată de vreme pe pământ.
Pentru Montmorency, "a trăi" înseamnă să dea târcoale grajdurilor, să strângă o liotă din câinii cu cea mai proastă reputaţie din oraş şi să-i conducă, în ordine de bătaie, spre mahalale, ca să lupte cu alţi câini de jalnică reputaţie şi de aceea, după cum am mai amintit, aprobă fără nici o rezervă propunerea cu hanurile, restaurantele şi hotelurile.”
(„Trei într-o barcă”)

„George a spus:
- Magazinul dumneavoastră mi-a fost recomandat de prietenul meu, domnul X.
Drept răspuns, omul ar fi trebuit să spună: “Domnul X este un gentleman respectabil; îmi face mare plăcere să-i servesc pe toţi prietenii săi”.
Dar a răspuns cu totul altceva:
- Nu-l cunosc, n-am auzit în viaţa mea de el.
Asta ne-a stricat planurile. Ghidul indica trei sau patru metode de a cumpăra ghete; George o alesese cu grijă pe cea centrată pe “domnul X”, ca fiind cea mai elegantă. Discutai destul de mult cu patronul magazinului de pantofi despre “domnul X”, apoi, dupa ce creai în felul acesta o atmosferă de prietenie şi inţelegere, treceai, în mod natural şi cu graţie, la obiectivul imediat al venirii tale, şi anume dorinţa de a cumpăra ghete “ieftine şi bune”. Omul acela grosolan, materialist, nu acorda niciun fel de atenţie subtilităţilor comerţului în detaliu. George l-a abandonat pe “domnul X” şi, întorcându-se la o pagină anterioară, alese o propoziţie la întâmplare. Nu a fost o alegere prea fericită; era vorba despre un discurs care i s-ar fi părut superfluu oricărui negustor de pantofi. În împrejurările de faţă, ameninţaţi şi copleşiţi cum eram de ghete din toate părţile, era de o imbecilitate patentată. Suna cam aşa: “Cineva mi-a spus că aveţi aici ghete de vânzare.”
Pentru prima dată, omul lăsă dalta şi ciocanul şi se uită la noi.”
(„Trei pe două biciclete”)

Prietenii şi rudele au privilegiul de a fi mai nesuferiţi decât ceilalţi oameni.
Remarcele tâmpite sunt în general mai interesante decat cele de bun simţ.
E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nicio scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie si încă una foarte istovitoare. Trândăvia, ca şi sărutarea, pentru a fi dulce, trebuie să fie furată.
Toţi iubim cum n-a mai iubit nimeni înainte! Nu ştiu însă cum o să se descurce strănepoţii noştri, probabil că o să iubească stând în cap, dacă o să se încăpăţâneze să nu adopte niciuna din metodele anterioare!
Dragostea e o afacere femeiască.
(„Gândurile trândave ale unui pierde-vară”)

Leapşa aceasta merge către oricine vrea să o preia.

Cadou de toamnă


Citesc „Scrisori către fiul meu” de Gabriel Liiceanu, carte apărută în această toamnă la Humanitas. Nu ştiu nici când se duc paginile şi nici când trece timpul. Curg firesc, cu o sinceritate devastatoare, cuvintele unui om care, deşi s-a îndeletnicit cu filosofia, nu scrie criptic ori cu preţiozităţi. Sunt trăriri mult mai personale decât în „Uşa interzisă”, lansate cu naturaleţe către cititor.

La 25 de ani, întâlnirea cu Noica, al cărui elev devine (participă la un seminar privat pe marginea Fenomenologiei lui Hegel). Noica le cere celor patru tineri să îi aducă „ceva care să ne reprezinte”, când intră în vacanţă. Liiceanu i-a înmânat un „mănunchi de note scrise sub impulsul unor stări sau gânduri”, nouăsprezece pagini la număr, scrise în jurul vârstei de 20 de ani.

Noica a fost cel care, după lectura paginilor, i-a spus unui Liiceanu tânăr să se dăruiască oamenilor – în sensul de a le aduce cadoul minunat al unor gânduri. Dar să îşi pregătească „uneltele” necesare pentru acest dar: „Nu poţi să le propui un simplu ţipăt, oricât de autentic ar fi el. Trebuie să ai mijloacele de a-l modula, de a-l tranforma în melodie”. Secretul reuşitei unei astfel de dăruiri a gândurilor este, după Noica, o incursiune în cărţile importante, „ca să vezi cum şi-au modulat oamenii ţipătul de-a lungul istoriei şi cum a devenit el muzica unei culturi”.

Cred că pentru fiecare există în lumea asta mare cărţi care să modeleze ori să îmbogăţească sufletul. Cărţi-festin, cărţi-pansament, cărţi-desert, cărţi-cheie. Trebuie doar să le găseşti. Sau să aştepţi să vină la tine, la timpul când eşti pregătit pentru ele? Nu am certitudini în acest sens. Ştiu doar că „Scrisori către fiul meu” s-a lipit de mine cu o mare forţă. Şi că îmi va răspunde la unele întrebări, când le voi formula în minte.

O carte de citit. Şi de dăruit prietenilor.

joi, 27 noiembrie 2008

Partea bună a părţii rele


(sursa foto)
După cum zice vorba optimistului, un pahar e pe jumatate plin (şi nu pe jumătate gol – aceea e formularea pesimistului).

Fiindcă tot vorbeşte lumea întreagă de criza financiară care ameninţă carduri, locuri de muncă şi în general tot ce ţine de bani, iată că există o zonă care poate trage din criza financiară ceva minunat, plăcut minţilor şi sufletelor omeneşti.

Opinia nu este a mea ci îi aparţine lui Mario Vargas Llosa. Vorbele sale, apărute recent într-un ziar de limbă spaniolă, au fost citate şi în engleză deci la ora când scriu eu aceste rânduri au făcut înconjurul planetei:
Peruvian novelist Mario Vargas Llosa considers "great traumas" like the current financial crisis "very stimulating" for literature, and therefore predicts the beginning of a "good period" for literary creativity.”

Din câte văd/citesc ne aşteaptă un nou roman Vargas Llosa, pentru care autorul a călătorit în Congo, să se documenteze. Titlul provizoriu este "El Sueño del Celta" (The Dream of the Celt). Not bad... ar spune cetăţeanul britanic...

marți, 25 noiembrie 2008

Un ponei drept dovadă











(foto de aici si aici)

Scriam aici, în finalul articolului, de un ponei de birou, la care visam.
Şi azi citesc şi văd că realitatea poate atinge visele!

A venit pe lume de 11 zile, încă nu are un nume iar când va fi adult va atinge impresionanta înălţime de 61 de cm. Deocamdata dovedeşte un chef nebun de joacă. Întreaga poveste (scurtă – că are vârstă fragedă) a poneiului, plus poze, se află aici.

Spunea cineva că visele nu se adeveresc ?... Nu cred.

duminică, 23 noiembrie 2008

Povestea din sticluţă


(foto de aici)

Nu vă gândiţi la unul din basmele Şeherezadei şi nici la aburii bahici născători de naraţiuni “la un pahar”. Ci la o invenţie aparţinând chimiei şi menită să completeze armonios, în fiecare dimineaţă, tabloul personal.

Fiecare parfum spune o poveste, de la notele de vârf care îţi intră în nări din primele secunde şi până la notele de bază care, credincioase, te învăluie după câteva zeci de minute.

La capitolul mirosuri, cred că nu există cale de mijloc: îţi plac sau nu, vei decide în câteva secunde. Dacă nu eşti sigură şi stai să te mai gândeşti, e clar : acela nu este parfumul tău. Parfumul care este al tău se va lipi de tine şi te va înveseli subit sau îţi va dărui o aşteptare calmă a zilei. Parfumul de care ai nevoie într-o anumită secvenţă a vieţii tale te va găsi el singur.

Acum mulţi ani mi-a căzut în mână “Cartea parfumurilor” de John Oakes, apărută la Humanitas în 1998 şi reeditată în 2003, o mică bijuterie cizelată atât de bine pe mai multe faţete, încât îţi demonstrează că orice femeie va descoperi un parfum în care, cuprinsă, va simţi că îi aparţine. Era bucăţica lipsă dintr-un puzzle, pentru a face o incursiune în misterioasa lume olfactivă aşezată în sticluţele ce spun câte o poveste - rând pe rând - dacă vrei să le asculţi.

Mi-am amintit de toate acestea citind un articol din The Times: Smelly masterpieces, despre un ghid al parfumurilor conceput de Luca Turin şi Tania Sanchez. Mi-a plăcut cum a fost catalogat celebrul No. 5 al Casei Chanel: este un Brâncuşi! Urmează argumentul: “Alone among fragrances known to me, it gives the irresistible impression of a smooth, continuously curved, gold-coloured volume that stretches deliciously, like a sleepy panther, from top note to drydown. Let us assume he is thinking of the bronze “Bird in Flight”, and not “The Kiss”, though interestingly Sanchez appears to admit the possibility of one of the polished marble versions. Both are apt.”

Mici, mall, Ateneu

Dansezi ca să te bucuri. Dansezi ca să te eliberezi. Dansezi fiindcă simţi nevoia să exprimi o stare prin mişcări. Nici nu trebuie să ştii anumiţi paşi, contează doar să tâşnească entuziasmul.

Personajul din clipul de mai jos este un tip original: dansează în locurile cele mai neaşteptate – strada Lipsani, o staţie de metrou, Piaţa Universităţii, parcare de mall, şoseaua Bucureşti-Ploieşti, Ateneul Român etc. Dansează printre grătare cu mici sfârâind, dansează cu o măturătoare, dansează lângă o vacă sau lângă o mireasă sosită să se pozeze cu Arcul de Triumf (cred că în ultimii ani alăturarea mireasă-Arcul de Triumf a devenit un clişeu). Pe lângă el vedem un Bucureşti al demolărilor şi al vilelor, împletind mizeria şi istoria cu luxul şi crâmpeie de modernitate. Întrezărim, de fapt, istoria ultimilor 20 de ani, în câteva minute.

Omul se bucură (nu ştim de ce dar nici nu contează) şi încearcă să ne facă părtaşi la această stare de bine. Este sincer în ţopăiala lui. Lumea se uită ciudat, puţini intră în joc.

M-a amuzat.

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Gaudeamus 2008 – variantă subiectivă


(sursa foto)

Azi, într-o zi de sâmbătă neprietenoasă, adică înfruntând ploaia şi vântul şi frigul (ştiam de la meteo de schimbarea vremii dar niciodată nu eşti gata pentru aşa ceva), am ajuns în Pavilionul Romexpo, să văd cum se mai simte Gaudeamus anul acesta.

Biletul nu costă mult (3.5 lei) şi, până intru, încerc să vorbesc eu cu mine, ca să nu devin bulimică de cărţi… tendinţele există, le-am mai verificat de câteva ori - mă enervează doar că nu reuşesc să citesc în ritmul în care cumpăr.

E aproape ora 11 aşa că furnicarul nu e mare. La intrare, în hol, câteva standuri cu pietre semipreţioase, cristale şi podoabe femeieşti. Complet neinteresante, în opinia mea, fiindcă se află într-o vecinătate care nu le acordă mari şanse. Dacă ar fi fost vorba de alt context...

Un centru de informare, în capul scărilor, te ajută să te orientezi prin marea de edituri ce e gata să te înghită. Touch-screen-uri (parcă aşa se numesc) îţi indică unde se află editura cutare sau, dacă te inhibă digitalizarea, alături se află 2-3 persoane care îţi dau coordonatele cerute.

Interesant amănunt mioritic: lângă standul unei edituri se află un om care vinde ceva neaşteptat pentru un târg de carte - ţine în mâna stângă un mănunchi de curele din piele iar pe antebraţul drept se află o blană de oaie.

Văd o coadă groscioară, vreo 20-30 de persoane. Merg spre tejghea – oare ce cumpără oamenii care de abia ridică o pungă voluminoasă? Mă lămuresc cu uimire că lumea stă la coadă – ca pe vremuri la carne – pentru "Istoria critică a literaturii române" de Nicolae Manolescu, editura Paralela 45. Nu credeam că există atâţia împătimiţi de literatură, care să nu fie inhibaţi de preţ - costă 200 lei noi la stand şi văd că se vinde ca pâinea caldă. Cântăreşte destul de greu, şi aici nu vorbesc de valoarea cărţii – sunt convinsă că profesorul Manolescu a produs un volum excelent – ci mă gîndesc la câte kilograme urmează să car, pe lângă cele trei pungi care mi-au crescut în mână, aşa că plec de acolo. La urma-urmei, cartea se poate comanda online.

Pe măsură ce trec minutele, se formează îmbulzeală. Oameni hipnotizaţi de nu-ştiu-ce trec pe lângă tine, îmbrâncindu-te mai mult sau mai puţin discret. La standul unei edituri, când începi să răsfoieşti, descoperi că miroase intens a friptură la grătar. Angajaţii, stânjeniţi, explică: e un restaurant în preajmă. E cald, e înghesuială, e România, e cazul să plec acasă.

Achiziţiile mele sunt următoarele (restul de cărţi ce le poftesc vor sosi la mine prin bunăvoinţa Internetului):

"Cetăţeanul Kane. "Romanul” unui film", de Tudor Caranfil, editura Cartea Românească - Polirom (nu pot să uit cum ascultam fascinată orice ediţie din Vârstele peliculei; Caranfil senior are un farmec în vorbire şi în scris care este foarte greu de întâlnit la criticii băţoşi ori studiat-nonconformişti din ziua de azi. El ştie să te facă să iubeşti filmul).
Nota bene: Caranfil şi-a mai lansat în târg un volum, "Dictionar universal de filme", editura Litera Internaţional - o muncă titanică, de peste 1000 de pagini, analiza a peste 10.000 de filme; sunt convinsă că această carte i-a adus o mare bucurie.

"România sub regimul comunist", de Dennis Deletant, editura Fundaţia Academia Civică (profesorul Deletant este un erudit care studiază România de peste 40 de ani şi predă cursuri de studii româneşti la University of Central London şi la University of Amsterdam).

"Horaţiu despre Mălăele", editura Elena Francisc Publishing (fiindcă regizorul, actorul şi caricaturistul Mălăele este deţinătorul unui sarcasm fascinant, pe care l-am întrezărit şi cât am răsfoit cartea; uneori îmi dă impresia că râde pentru că nu vrea să plângă).

"Doamne si Domni la răspântii bucureştene" (lansată anul acesta) şi "Alte povesti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti" (ediţie 2006) de Victoria Dragu Dimitriu, ambele apărute la editura Vremea. Autoarea a stat de vorbă cu exponenţi ai Bucureştiului de odinioară şi a pus cap la cap fărâme de vieţi şi de istorie, într-o îmbinare ingenioasă de literatură şi istorie, fără a cădea în patima didacticismului.

Album Michelangelo, apărut la editura Aquila(Oradea). Condiţii grafice excelente şi texte care îţi spun câte o poveste despre pictorul şi sculptorul renascentist. În vremea şcoalii generale, am găsit în bibliotecă „Agonie şi extaz” a lui Irving Stone, apoi am căutat un album şi am descoperit că Michelangelo avea dreptate: din fiecare bloc pe care îl cioplea, el nu a făcut decât să înlăture marmura de prisos, pentru a ajunge la sculptura care se ascundea înăuntru.

marți, 18 noiembrie 2008

Cele mai bune cărţi din 2008



(sursa foto)

Care sunt opiniile britanicilor pe o temă menită să nască nesfârşite polemici ori ridicări de sprânceană?

New Statesman, prin câţiva critici şi comentatori, prezintă pe scurt cărţi ale anului 2008 care ar candida la titlul de „cele mai bune”. Printre ele se află volume precum Nothing to Be Frightened of (Julian Barnes), The Spy Who Tried to Stop a War (Marcia şi Thomas Mitchell) dar şi How to Talk About Books You Haven't Read (Pierre Bayard) – he, he...despre aceasta din urmă am scris acum câteva luni. Lista completă a celor mai bune cărţi ale anului, după cuvântul lui New Statesman, se află aici.

Nici Spectator nu se lasă mai prejos. Câţiva cronicari şi-au pus ochelarii şi au conceput topuri personale ale celor mai bune cărţi apărute în 2008. De la Armageddon in Retrospect (o colecţie de povestiri nepublicate pînă acum ale lui Kurt Vonnegut) şi până la Chesterton and the Romance of Orthodoxy (William Oddie). Cei de la Spectator aduc în plus reversul medaliei – cărţi din 2008 care nu le-au plăcut. Citiţi pe larg aici despre cărţi bune şi cărţi mai puţin bune, în opinia lor.

duminică, 9 noiembrie 2008

Narcise de la Jeremy Irons


(foto: lacul Ullswater, Anglia)

Când hoinărea pe malurile lacului Ullswater şi s-a întâlnit cu mii de narcise, William Wordsworth şi-a găsit cuvintele pentru I Wandered Lonely as a Cloud (poezie cunoscută şi ca The Daffodils). Era prin 1802. Poet romantic, Wordsworth a privit episodul cu narcisele ca pe un rezervor de frumuseţe, la care va recurge ori de câte ori se va simţi trist sau singur:

I wandered lonely as a cloud
That floats on high o'er vales and hills,
When all at once I saw a crowd,
A host of golden daffodils;
Beside the lake, beneath the trees,
Fluttering and dancing in the breeze.

Continuous as the stars
that shine and twinkle on the Milky Way,
They stretched in never-ending line
along the margin of a bay:
Ten thousand saw I at a glance,
tossing their heads in sprightly dance.

The waves beside them danced; but they
Out-did the sparkling waves in glee:
A poet could not but be gay,
in such a jocund company:
I gazed - and gazed - but little thought
what wealth the show to me had brought:

For oft, when on my couch I lie
In vacant or in pensive mood,
They flash upon that inward eye
Which is the bliss of solitude;
And then my heart with pleasure fills,
And dances with the daffodils.

Au trecut peste 200 de ani de atunci. Poezia a căpătat mai multe voci care au dus-o prin lume. Dintre ele, am ales-o pe cea a lui Jeremy Irons: gravă dar caldă, dicţie perfectă. Un cadou virtual pentru oricine trece pe aici. De ascultat şi purtat la ureche, ca pe un cercel.

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Poveste suprarealistă: Dali - Banderas - Pacino


(credit foto Carl Van Vechten)

Salvador Dali va fi prezent din nou pe marile ecrane. De data aceasta asistăm la o inflaţie de producţii despre viaţa pictorului: la anul încep filmările la Dali (regia Simon West, englezul care a făcut Con Air şi Lara Croft: Tomb Raider), cu Antonio Banderas în rolul principal. Spaniolul se află într-un stadiu avansat al negocierilor, afirmă Variety. Pelicula va înfăţişa cei opt ani pe care pictorul i-a trăit în America (1940-1948), precum şi scandalurile din ultima perioadă a vieţii lui.

Fac un mic popas în "perioada SUA": acolo, Dali a lucrat cu Disney la Destino (cred că este un caz unic – producţia, care durează şapte minute, a fost lansată după 58 de ani). Întâlnirea cu Hitchcock s-a concretizat în colaborarea la Spellbound (Fascinaţie este numele sub care a fost difuzat în România), cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck în rolurile principale. Dali a conceput imaginile visului pe care îl povesteşte Gregory Peck în film.

În 2009, un alt film, Dali & I: The Surrealist Story, îl va avea pe Al Pacino în chip de Dali. El va fi văzut şi prin ochii lui Stan Lauryssens, un negustor de artă care i-a fost prieten. Dali & I cuprinde perioada anilor '60-'80. Regia: Andrew Niccol (vă mai amintiţi de S1m0ne? Niccol a scris şi scenariul de la Gattaca şi The Truman Show).

Dacă vă gândeaţi că doua biografii înseamnă destul de mult, aflaţi ca vine şi al treilea Dali, mai precis Little Ashes, interpretat de Robert Pattinson. Nu ştiţi cine e Robert Pattinson? Cedric Diggory din Harry Potter şi pocalul de foc. Al treilea Dali se va îndeletnici cu perioada de tinereţe a pictorului.

Şi dacă tot au în comun Banderas şi Al Pacino această aglomeraţie de filme despre excentricul şi suprarealistul Dali, m-am gândit să mai găsesc un element care îi uneşte.

Am descoperit, graţie generosului youtube, că amândoi dansează tango. Banderas (în Take the Lead) vibrează cu sânge fierbinte latino, smucit şi pasional. Pacino (în Parfum de femeie) urmăreşte ritmul "Por una cabeza" cu o graţie tristă, pentru a-şi demonstra că încă mai poate fi bărbat, chiar dacă vederea l-a părăsit.




Marea de pe cer


(sursa fotografiei)

Uneori e suficient să priveşti cerul ca să zăreşti…marea.
Poate că vi s-a întâmplat, din senin, într-o bună zi, să vă uitaţi la nori şi să vedeţi cum închipuie, cu puful lor, un peisaj marin, cu valuri încremenite pe cer. Intră în acţiune un pic de imaginaţie - şi marea se află acolo, sus.

Mi-am amintit de toate acestea când am găsit o poezie a irlandezului Seamus Heaney, laureat Nobel în anul 1995. Fragmentul respectiv nu are nume, ci doar un număr (VIII) şi face parte dintr-un poem numit Lightenings (din volumul Seeing Things, apărut în 1991).

Unii spun că acest motiv, al navei care navighează în oceanul de pe cer, îşi are rădăcinile spre sfârşitul epocii medievale – o legendă asemănătoare apare în Annals of Ulster din 748.

VIII

The annals say: when the monks of Clonmacnoise
Were all at prayers inside the oratory
A ship appeared above them in the air.

The anchor dragged along behind so deep
It hooked itself into the altar rails
And then, as the big hull rocked to a standstill,

A crewman shinned and grappled down the rope
And struggled to release it. But in vain.
'This man can't bear our life here and will drown,'

The abbot said, 'unless we help him.' So
They did, the freed ship sailed, and the man climbed back
Out of the marvellous as he had known it.

Am încercat o traducere:

VIII

În cronici scrie: când călugării din Clonmacnoise
Erau în oratoriu şi se rugau,
Deasupra, în văzduh, s-a arătat o corabie.

Ancora a intrat atât de adânc
Încât s-a înfipt în altar, în balustradă
Iar mai apoi carena s-a oprit din legănare,

Un om din echipaj a aruncat cangea, a coborât pe frânghie
Şi s-a luptat să o desprindă. Dar în zadar.
„Acest om nu poate trăi aici, la noi, se va îneca”

Spuse stareţul, „dacă nu îl ajutăm”. Aşa că
L-au ajutat, au eliberat corabia, omul a urcat la loc
Din minunăţie, ca şi cum ştiuse.

Un interviu proaspăt (publicat chiar azi) al lui Seamus Heaney se află aici, unde Seamus Heaney discută cu un alt poet irlandez, Dennis O'Driscoll, despre începuturile sale literare dar şi despre poezie.

Fragmente:
„ (...) on the one hand, that poetry is an ad hoc reality: you can log-on, log-off; you don't need to know very much, just enter where you like, take what you want and go. But it's also a coherent inner system or order of understanding.”

„ - How can you tell a poem is finished?

- Hard to talk about that. It's an intuition. You see it physically in painters: prowling round a canvas; the body is distressed and stressed and then, when it's finished, the body relaxes. You know when it's not finished at least . . .”


Bonus: Dacă vreţi să îl auziţi pe Heaney însuşi cum citeşte framgmente din Lightenings, inclusiv cel de mai sus.

sâmbătă, 18 octombrie 2008

“Better keep yourself clean and bright; you are the window through which you must see the world”





(În foto: casa lui Shaw din Hertfordshire, Anglia. Şi chioşcul în care îi plăcea să scrie)


Cuvintele din titlu nu îmi aparţin, deşi mi-ar fi plăcut teribil să le aştern eu pe hârtie sau pe net. Ele au fost scrise de George Bernard Shaw, irlandezul care ne-a delectat cu şfichiuiri de bici în cuvinte dar şi cu clopoţei de râs.

Când i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură, în 1925, Shaw a uimit din nou o lume întreagă: a primit premiul dar a refuzat banii.

Shaw a plecat din Dublin când avea 17 ani. Ajuns la Londra, a petrecut mii de ore citind în biblioteca din British Museum. S-a căsătorit, după ce a ezitat o perioadă, cu irlandeza Charlotte Payne-Townshend (domnişoara era înstărită iar scriitorul nu dorea să fie etichetat drept „vânător de avere”).
La începutul lui iunie 1898, în ziarul The Star apărea un mic anunţ:
'As a lady and a gentleman were out driving in Charlotte Street, Covent Garden yesterday, heavy shower drove them to take shelter in the office of the Superintendent Registrar there, and in the confusion of the moment he married them. The lady was an Irish lady named Miss Payne-Townshend and the gentleman was George Bernard Shaw'.

A refuzat cu încrâncenare să povestească despre el, să îşi scrie memoriile. Tot ce a avut de spus, a aşezat pe hârtie:
"People keep asking me why I do not write my own biography.

I reply that I am not at all interesting biographically. I have never killed anybody... Now I have had no heroic adventures. Things have not happened to me: on the contrary it is I who have happened to the world; and all that happening has taken the form of books and plays.

Read them or spectate them and you have my whole story: the rest is only leather and prunella, breakfast, lunch, dinner, buttoning and unbuttoning, sleeping and wakening and washing, my routine being just the same as everybody's routine
."

În casa din Hertfordshire, Shaw se retrăgea când se sătura de Londra. Acolo se întâlnea cu pacea care îl ajuta să scrie. Şi numai acolo se găsea, în grădină, un chioşc pe care îl echipase cu rotiţe şi care astfel se rotea după soare, cum s-ar spune în poveşti. Sau, mai pragmatic zis, care putea fi mişcat ca să capteze cât mai mult din lumina zilei. Înăuntru – un scaun, o masă şi inspiraţie.

Acolo, în sătucul Ayot Saint Lawrence, a scris Man and Superman, Major Barbara, Pygmalion şi altele. Când se întuneca, scriitorul nu îşi întrerupea munca: micul chioşc beneficia de curent electric. Ba chiar şi de un telefon, prin care putea vorbi cu cei din casă. Îşi punea ceasul deşteptător să sune la ora prânzului, ca să îi amintească de ora de masă. Şi astfel, graţie ingenioasei construcţii din grădină, oricărui musafir nepoftit i se putea spune cu sinceritate deplină: „Domnul nu se află în casă”.

Mai jos, câteva fraze marca George Bernard Shaw:

People are wise in proportion not to their experience but to their capacity for experience.

The test of a man or woman's breeding is how they behave in a quarrel.

People are always blaming their circumstances for what they are. I don't believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and, if they can't find them, make them.

The only way to avoid being miserable is not to have enough leisure to wonder whether you are happy or not.

The reasonable people adapt themselves to the world; the unreasonable ones persist in trying to adapt the world to themselves.

The only service a friend can really render is to keep up your courage by holding up to you a mirror in which you can see a noble image of yourself.

Progress is impossible without change, and those who cannot change their minds cannot change anything.

A life spent making mistakes is not only more honorable but more useful than a life spent doing nothing.

Youth is a wonderful thing. What a crime to waste it on children.

You have to choose (as a voter) between trusting to the natural stability of gold and the natural stability of the honesty and intelligence of the members of the Government. And, with due respect for these gentlemen, I advise you, as long as the Capitalist system lasts, to vote for gold.

A lifetime of happiness! No man alive could bear it: it would be hell on earth.

You think that you are Ann’s suitor; that you are the pursuer and she the pursued; that it is your part to woo, to persuade, to prevail, to overcome. Fool: it is you who are the pursued, the marked-down quarry, the destined prey.

You see things; and you say “Why?” But I dream things that never were; and I say “Why not?”

If history repeats itself, and the unexpected always happens, how incapable must Man be of learning from experience!

Better keep yourself clean and bright; you are the window through which you must see the world.



Iată-l pe Shaw, într-o înregistrare de acum aproape 80 de ani. În octombrie 1930 George Bernard Shaw a ţinut un mic discurs (after-dinner speech) în onoarea – şi în prezenţa – lui Einstein, la Londra.

duminică, 5 octombrie 2008

Nobel pentru literatură


Câştigătorul premiului Nobel pentru literatură va fi anunţat joi, 9 octombrie. Până atunci, criticii şi cititorii freamătă iar lumea literară îşi dă cu părerea. Nimeni nu ştie cu certitudine nominalizaţii. Numele lor vor fi făcute publice de abia peste 50 de ani, aceasta este regula. Mulţi îl dau ca favorit pe scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clézio. La noi i-au apărut: în 1979 Procesul-verbal (editura Univers), în 1982 Potopul (editura Facla), în 1989 Căutătorul de aur (editura Univers), în 1993 Primăvara şi alte anotimpuri (editura Univers) şi în 2004 Diego şi Frida, la editura Paralela 45. Dacă mai are vreo scriere tradusă în română, aştept completări.

Maria Schotterius, care coordonează paginile culturale din cotidianul suedez "Dagens Nyheter", a întocmit o listă cu posibili laureaţi. O surpriză plăcută pentru români: pe listă se află şi Herta Muller, scriitoare germană de origine română.
Şi site-ul TV5 vorbeşte despre aceasta.
Trei cărţi i-au apărut doamnei Muller, la Polirom. Iar biografia o găsiţi aici
La sfârşitul lui septembrie, Herta Muller s-a aflat la ICR Stockholm, pentru un dialog legat de cel mai recent proiect literar al domniei sale.

Ce frumos ar fi… Pe lângă faptul că, până acum, doar 11 scriitoare au primit Nobelul pentru literatură (din 104 laureaţi), îndrăznesc să mă gândesc la o Românie alăturată Nobelului.
Redau mai jos lista doamnelor cărora li s-a acordat premiul Nobel pentru literatură:
Selma Lagerlöf, Grazia Deledda, Sigrid Undset, Pearl S. Buck, Gabriela Mistral, Nelly Sachs, Nadine Gordimer, Toni Morrison, Wislawa Szymborska, Elfriede Jelinek şi Doris Lessing.

Până acum, ţara noastră a apărut de două ori (dar nu la secţiunea de literatură): prin George Emil Palade (Nobel pentru Medicină în 1974) şi Elie Wiesel (Nobel pentru Pace în 1986).

Să îndrăznim să visăm?…

marți, 30 septembrie 2008

Biblioterapie cu experţi


(Foto de pe site)

Pentru cei care simt că scot fum de la presiunile vieţii moderne, există acum o anumită scăpare, prin intermediul cărţilor. Câţiva autori, printre care se numără Alain de Botton şi Robert Macfarlane au iniţiat un remediu contra stresului care îl pândeşte pe omul modern.

Pe strada londoneză Marchmont, la numărul 70, a apărut Şcoala vieţii. Din păcate, în limba română deţine o conotaţie…hmm…specială (expresia “io am şcoala vieţii” mi se pare demnă de gura unui manelist al timpurilor noastre), în consecinţă voi recurge la denumirea englezească, “The School of Life”.

După această introducere cam neserioasă, să trecem la aspecte mai consistente.

Noutate absolută: ţi se prescriu cărţi (da, da, e un fel de reţetă) pentru o incursiune într-un anumit domeniu – ideea este că ai nevoie de cărţile potrivite, nu de maculatură. Dar fiindcă în lumea asta mare se publică vreo două cărţi în fiecare minut, de unde ştii pe care să o alegi?! Atunci intră în acţiune un biblioterapeut – faţă în faţă, ori la telefon sau prin mail. Orice nevoi spirituale ai avea, ţi le rezolvă.

La School of Life există şi experţi cu care te poţi întâlni pentru o discuţie în domeniul în care sunt maeştri. Costă 50 de lire pe oră şi ai nevoie de o programare. Ori măcar poţi vorbi cu ei la telefon sau prin intermediul mailului. Advertising, conversaţie, istoria artei, matematică etc. – lista completă a specializărilor se află aici.

Fraţii de peste Ocean ai britanicilor au aflat de iniţiativă. Iată un articol cât se poate de proaspăt, din New York Times.

luni, 22 septembrie 2008

Şi a fost Leonard Cohen...


(poza de aici)
Puzderie de lume în zona Caşin-Arcul de Triumf, duminică seara. Cozi lungi la intrare, care se topeau destul de repede către cele trei porţi. Mulţi tineri, adică în jur de 20 de ani, care ar fi putut fi lejer nepoţii cântăreţului. Mi-a fost dat să văd şi extremele: câţiva oameni de vreo 60 de ani dar şi cel mai tânăr spectator, un copil sub un an, adus de părinţi iubitori de muzică, volens-nolens. Control lejer în genţi, ca să nu spun inexistent: am fost întrebată de către domnul de la intrare: „Aveţi cumva vreun aparat foto mai mare?” (mi-a plăcut precizarea „mai mare”...). Am răspuns negativ (chiar nu aveam) şi nici nu m-a verificat. Întreb de vreun chioşc din incintă şi un băiat cu tricoul firmei organizatoare îmi spune, obosit şi cu sinceritate dezarmantă, că habar nu are, să mă orientez în stadion.

Hipercorectitudinea pe care am blestemat-o mai apoi m-a făcut să nu îmi iau nici brichetă, nici umbrelă, că aşa scria pe site-ul cu informaţii despre concertul din România. Noroc cu prietena care m-a însoţit, şi care nu a respectat instrucţiunile, de am putut să fumez câteva ţigări (evident, şi precizările cu fumatul au fost nesocotite).
Coadă la fise pentru băutură (caldă sau rece), preţuri piperate: 4 lei o apă minerală mică, un suc la fel de mic sau un păhărel de nes. Coadă la lichidele respective. Lumea se comportă civilizat, nimeni nu se bagă în faţă, mi se pare că nu sunt în România.

Şi se face ora 7 seara şi se arată acordurile de la „Dance Me To The End Of Love”.


Leonard Cohen - Dance Me
Asculta mai multe audio Muzica

Scena se luminează şi apare maestrul. Într-un costum clasic gri închis, cu pălărie asortată, un fel de Humphrey Bogart atemporal. Începe să cânte şi nimeni nu mai scoate vreun sunet. Tot stadionul este sub vraja unei voce masculine şi totuşi catifelate, care intră prin mii de urechi şi coboară în suflete cu o căldură omenească ce te dezgheaţă instantaneu şi îţi linişteşte orice zbucium.
Stau în picioare, pe gazon şi nu îmi vine să cred când văd o mare de oameni sub hipnoza muzicii şi a cuvintelor rostite de Cohen. Mă trezesc, nu ştiu când, legănându-mă în ritmul melodiei şi văd pe figurile celor din jur seninătatea, cum nu am mai văzut-o de mult.


leonard cohen BIRD ON A WIRE
Asculta mai multe audio Muzica

Ce pune Leonard Cohen în cuvinte şi acorduri, de are un astfel de efect?... Pe ecrane îi văd chipul preocupat, aplecat deasupra microfonului, ochii închişi, rosteşte fiecare cuvânt cu pasiune şi încredere, ca şi cum ar fi ultimul. Ca şi cum ne împărtăşeşte o taină. Iubeşte muzica din toată fiinţa. Iubeşte viaţa. A urcat, a coborât, a aflat, vrea să ne spună. Un trubadur care supravieţuieşte, nu ştiu cum, în secolul XXI.

Vraja aşezată firesc peste un întreg stadion se ţese cuminte în continuare. Maestrul închide ochii, e încremenit pe microfon şi îl auzi:
Like a bird on the wire,
like a drunk in a midnight choir
I have tried in my way to be free.
Like a worm on a hook,
like a knight from some old fashioned book
I have saved all my ribbons for thee.
If I, if I have been unkind,
I hope that you can just let it go by.
If I, if I have been untrue
I hope you know it was never to you.


leonard cohen-take this waltz
Asculta mai multe audio Muzica

La un moment dat, lumea începe să cânte, la sfârşitul unei melodii, un Happy Birthday timid dar sincer. Fiindcă Leonard Cohen a împlinit 74 de ani chiar în ziua concertului din Bucureşti. Cântăreţul mulţumeşte scurt, apoi se întoarce la ale sale. A venit aici să cânte şi să ne arate culoarea sentimentelor. Nu are timp pentru sine.

Se mai sfărşeşte un cântec şi, pe ultimele acorduri, artistul ne anunţă că urmează pauza. Când oare a trecut o oră?!

A doua parte începe de parcă nu s-ar fi terminat nicicând prima. Parcă el ar fi fost mereu aici, cu noi. Ajunge la „I’m Your Man”:

If you want a lover
I'll do anything you ask me to
And if you want another kind of love
I'll wear a mask for you
If you want a partner
Take my hand
Or if you want to strike me down in anger
Here I stand
I'm your man.

If you want a boxer
I will step into the ring for you
And if you want a doctor
I'll examine every inch of you
If you want a driver
Climb inside
Or if you want to take me for a ride
You know you can
I'm your man.


"I'm Your Man" - Leonard Cohen
Asculta mai multe audio Muzica

Şi te trezeşti deodată într-un ocean de cuvinte pe care ştii că le-ai căutat dar nu le găseai forma şi timpul. Nimeni nu vorbeşte, ar fi o impietate, cel mult cântă discret împreună cu artistul.
Se arată câţiva stropi de ploaie dar nimeni nu se clinteşte.
Spectacolul s-a sfârşit şi, după alte prezentări ale instrumentiştilor (o reverenţă firească spre echipa sa), Cohen spune că e ploaie şi ne înţelege dacă vrem să plecăm. Dar noi aplaudăm şi aşteptăm. El revine şi fără vreo urmă de oboseală, ca un vechi prieten care reia o conversaţie, începe „So long, Marianne”.


leonard cohen SO LONG, MARIANNE
Asculta mai multe audio Muzica

...Sunt doar câteva impresii pe care le-am aşternut, „la cald”, un pic după miezul nopţii. O imensă pace m-a copleşit pe stadionul unde Leonard Cohen ne-a oferit o bucată din sine. Şi o lecţie: că poţi să fii frumos indiferent de ani şi de riduri. Că poţi să încălzeşti suflete fără să ceri nimic în schimb.

duminică, 21 septembrie 2008

A Book of Ages – un fel de “Ştiaţi că…?”


(poza de aici)
A Book of Ages ar putea fi numită o carte a anilor, fiindcă din ea aflăm ce făcea Cutare (a se înlocui românescul Cutare cu un nume de personalitate artistică, politică etc) la o anumită vârstă. “Time is an accumulation of facts and moments”, ne spune autorul, Eric Hanson, scriitor şi ilustrator.

Nu avem de a face cu o lucrare stufoasă dar nici cu o lectură plictisitoare. E menită să ne facă să zâmbim ori să ne minunăm. Ne arată cum au curs anii, de la 1 la 100.

Când avea şapte ani, micul Eric a descoperit biografia lui Kit Carson, a citit-o pe nerăsuflate şi de atunci tot a adunat date despre oameni celebri. Cum găsea o “măsură” a faptelor ori vieţii unei personalităţi, Hanson nota imediat. De-a lungul anilor, jurnale ori scrisori ale scriitorilor, ba chiar şi necrologurile i-au furnizat materie primă. Anecdotele – la fel.

Tot acest material a dospit în timp iar într-o bună zi Eric Hanson şi-a dat seama că poate corela diverse date despre oamenii cunoscuţi. Notiţele începuseră să dialogheze între ele. Nu era vorba doar despre: cine, ce, la câţi ani? Ci şi despre coincidenţe ori fapte care se legau cumva între ele: de exemplu, Shakespeare şi Cervantes au încetat din viaţă în aceeaşi zi (23 aprilie 1616) iar Darwin şi Lincoln au împărţit data naşterii (12 februarie 1809).

Într-o zi, scriitorul i-a făcut cadou unui prieten care împlinea 30 de ani, trei cărţi: Shelley, Keats şi Stephen Crane. Era şi o ironie ascunsă în cadoul lui: cei trei autori aveau în comun că scriseseră lucruri remarcabile dar şi pieriseră înainte de a împlini 30 de ani.

De acolo i-a venit ideea. De ce nu ar aşterne pe hârtie toate datele adunate, care aveau deja o mulţime de conexiuni? Şi astfel s-a născut "A Book of Ages: An Eccentric Miscellany of Great and Offbeat Moments in the Lives of the Famous and Infamous, Ages 1 to 100". Fiecare capitol reprezintă o vârstă.

Aflăm astfel că:
- la şapte ani Shirley Temple a încetat să mai creadă în Moş Crăciun – fiindcă un Santa Claus a venit la ea, într-un magazin, şi i-a cerut un autograf.
- la 15 ani, Jack London era oyster pirate.
- Orson Welles a regizat şi a apărut în Cetăţeanul Kane când avea 25 de ani.
- la 36 de ani, în timpul marii crize economice din SUA, Walt Disney a cheltuit un milion şi jumătate de dolari pentru a produce Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici.
- Sir Winston Churchill, după eşecul operaţiunii Dardanele, a demisionat şi a pictat primul tablou. Trecuse de 40 de ani.
- Jane Austen s-a stins la 41 de ani, necăsătorită şi fără să fi cunoscut celebritatea pe care o merita.
- la 50 de ani, Victor Flemng a regizat atât Pe aripile vântului cât şi Vrăjitorul din Oz.
- când a împlinit 72 de ani, Einstein a făcut celebra fotografie cu limba scoasă.

Autorul ne sugerează să deschidem cartea la capitolul corespunzător vârstei pe care o avem – just for fun. Mai putem să citim capitolele la întâmplare. Anii se leagă într-un mod ingenios. Şi vom vedea cum se învârtea Pământul pentru toţi aceşti oameni, la diferite vârste.

Mostră: un fragment din capitolul/vârsta 24.

Câteva momente se află în The Atlantic.

Cartea se poate cumpăra de aici.

Ca să ne distrăm un pic, autorul a pus pe site şi o scurtă Book of Ages pentru sine.

sâmbătă, 20 septembrie 2008

O altă librărie pe apă – prima din Marea Britanie


(poza de aici)

După povestea navei Doulos, am găsit încă un vas care s-a transformat în librărie pe apă. De această dată, librăria navighează doar pe canalele şi râurile din Marea Britanie.

Vasul se numeşte Frenchlands II. Proprietarii, Colin şi Rosemary Muge, au avut timp de 10 ani o navă de canal: Frenchlands I (purta numele unei ferme din zona Wolverhampton), cu care făceau călătorii pe apele din UK. În 2002 au vândut ambarcaţiunea şi au cumpărat Frenchlands II (nu au găsit un alt nume, probabil fiindcă se obişnuiseră cu primul).

Din 2005 Colin şi Rosemary vând cărţi (mai mult second hand) de toate tipurile: de la cărţi poliţiste, romance şi până la poezie şi cărţi pentru copii. Sursele sunt diverse: târguri ad-hoc, sărbători şcolare, prieteni ori chiar cititori care cumpără cărţi şi aduc altele în loc, pentru librăria călătoare. Când timpul se arată frumos, cărţile stau afară, răspândite pe mese, iar dacă vremea e capricioasă, potenţialii cumpărătorii sunt invitaţi să intre în Frenchlands II şi să răsfoiască.

Catherine, fiica lor, i-a ajutat cu un website. Doritorii de lectură nu au decât să le scrie pe mail, şi vor afla astfel dacă vor găsi o anumită carte ori se vor lămuri unde o pot întâlni pe Frenchlands. Fiindcă – nu-i aşa? – important e să vii şi să te uiţi la cărţi şi prin cărţi. Imposibil să pleci cu mâna goală!

Cea mai mare librărie pe valuri



(pozele de aici şi aici)

Construită la doi ani după Titanic. În tinereţe, a fost navă comercială şi transporta mărfuri. A lucrat în Garda de Coastă americană, apoi a fost navă de pasageri. A transportat emigranţi. A străbătut Mediterana în croaziere. Acum are 94 de ani, se ţine bine (a beneficiat din când în când de ceva tratamente de întinerire) şi aduce cărţi (peste 6000 de titluri) în diverse porturi ale lumii. Va ieşi la pensie peste doi ani.

MV Doulos, care a intrat în Cartea Recordurilor, este în prezent o librărie călătoare. De vreo 30 de ani aparţine unei organizaţii caritabile din Germania. La bordul său se află voluntari dar şi un echipaj care cunoaşte tainele navigaţiei. Nimeni nu primeşte salariu, nici măcar căpitanul. Voluntariatul înseamnă că stai la bord cel mult doi ani, pui piciorul pe pământ doar în porturi şi duci cărţi în lume. Oameni din vreo 50 de ţări au vrut să aibă o astfel de experienţă. Un soi de întâlnire a culturilor?...

Când ajunge în port, MV Doulos îşi deschide librăria. Cărţile care au călătorit pe apă sunt răsfoite de mâini din întreaga lume şi citite de ochi… internaţionali. Ficţiune, literatură clasică, cărţi de religie (cred că e vorba de o organizaţie creştină caritabilă), cărţi de bucate, dicţionare etc.

Acum, nava se plimbă de-a lungul coastelor australiene. O trecere în revistă a porturilor unde a acostat, aici.

Iar aici, porturile unde îşi va arunca ancora.

Am găsit o scurtă poveste a lui Ashley McDonald – cel care, de aproape şapte ani, este căpitanul vasului. Pe navă se află şi familia lui.

duminică, 14 septembrie 2008

Ştefan Iordache – sfârşitul unei călătorii


(foto de aici)

Azi dimineaţa s-a stins din viaţă Ştefan Iordache, la o clinică din Viena. Discret, aşa cum a fost toată viaţa. 67 de ani. Amănuntele medicale nu contează. Contează doar cariera artistică începută în 1963 şi încheiată în 2008. A dăruit privirii şi minţilor ce ştia să facă cel mai bine – jocul impecabil al unui actor. A dăruit auzului, pe calea unor melodii, vocea sa plăcut timbrată. Din aprilie, juca la Teatrul Naţional, era Prinţul Potemkin în Ecaterina cea Mare, de Bernard Shaw.

Strălucea pe scenă. Ardea totul pe scenă, într-o lume croită din poveşti, din care împărţea cu generozitate spectatorilor.

Când se stingeau reflectoarele, nu avea nimic din preţiozitatea unei vedete ci un firesc şi o modestie care - cu uimire – realizezi că pot acompania un mare actor.

Povestea frumos în interviuri, cu naturaleţea omului care a hoinărit mult pe străzile vieţii. Nu putea să fie banal, cuvintele sale formau imediat o imagine, un gând, o bucată de suflet.

I s-ar fi cuvenit fastul actorului de valoare. Nu l-a avut şi nici nu l-a reclamat. Azi şi mâine cu siguranţă vor fi remember-uri în presă. Mi-aş fi dorit – şi cred că nu sunt singura – să citesc mai des depre Ştefan Iordache sau să văd mai multe materiale la televizor legate de domnia sa.

Un evantai din culorile unei vieţi se află în cartea Regele scamator, de Ludmila Patlanjoglu, apărută acum patru ani la editura Nemira. Cu Ştefan Iordache şi despre Ştefan Iordache. Fragmente de viaţă dăruite cititorilor.

Din ultimul său interviu: "Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?"
(...)
Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.”

Sunt multe de învăţat şi multe prilejuri de reflecţie, în vorbele domniei sale.

Interviul integral se află aici.

Filmografia marelui actor este aici.

Ştefan Iordache: un cântec – Trecătorul.

Stefan Iordache - Trecatorul
Asculta mai multe audio Muzica

Later edit:
un material apărut anul trecut
iar anul acesta, când a împlinit 67 de ani, interviuri:
în Adevărul
şi Cronica Română (partea I şi partea a II-a)

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Chipurile Angliei rurale



(foto de aici şi aici)

Icons of England înseamnă o antologie publicată la începutul lunii septembrie, care conţine o porţie îndestulătoare de frumuseţe.

Să fie cutiile poştale roşii? Vechile borne kilometrice? Livezile de meri? Conacele englezeşti? Pârleazurile?

Şi-au exprimat (argumentat) preferinţele: Michael Palin (il ştiţi precis din Monty Python), David Lodge, tradus în România mai întâi la editura Univers şi mai apoi la Polirom, Bill Bryson (americanul care a locuit aproape 20 de ani în Anglia; la noi i-a apărut cartea De la Big Bang la ADN), Eric Clapton, Kevin Spacey şi mulţi alţii, în recenta Icons of England, o îmbinare de artă fotografică şi cuvinte potrivite la locul potrivit.

O parte din banii obţinuţi din vânzarea cărţii vor sprijini campaniile dezvoltate de CPRE (Campaign to Protect Rural England), organizaţie înfiinţată pentru a proteja în Anglia tot ce înseamnă rural şi frumos.

Vizitatorii site-ului CPRE sunt sfătuiţi să voteze online câte o “Icon of England”, dintr-un top de 25, prezente în cartea de mai sus sau chiar să trimită o propunere proprie (bănuiesc că se adresează doar locuitorilor din UK).

Merită să daţi o raită pe site-ul CPRB (preşedintele organizatiei este Bill Bryson, scriitorul american care iubeşte Anglia), măcar pentru a vă odihni privirea pe câteva din chipurile Angliei rurale.

Câteva cuvinte despre carte şi un extras se găsesc la Pan Macmillan.

joi, 11 septembrie 2008

A fi american printre britanici - greeeeu


(poza de pe Amazon, acolo unde se vinde cartea)

Anglia şi America sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă, au spus cândva şi Oscar Wilde şi George Bernard Shaw.

Sarah Lyall, născută şi crescută în SUA dar căsătorită în Anglia, afirmă acelaşi lucru.

Când l-a întîlnit pe viitorul său soţ, singura barieră a fost una de ordin lingvistic: "I could barely understand half of what he said, but I was hooked by his charismatic arrogance, glinting brown eyes, and expert way around the English language".

De peste 10 ani, americanca Sarah Lyall se află la Londra, în calitate de corespondent al publicaţiei New York Times. Între timp, s-a căsătorit cu un englez sadea (Robert McCrum, scriitor şi editor) şi are doi copii.

Luna trecută şi-a publicat prima carte. Pentru ochiul acerb de reporter, viaţa ei în UK i-a furnizat suficient material cât să ia naştere The Anglo Files: A Field Guide to the British. Sarah nu încetează să se minuneze, să se distreze ori să se înfioare de unele diferenţe culturale. Prea directă şi exteriorizată, îi intrigă pe oamenii din jur, care sunt supuşi astfel unui “bombardament” de comportament american.

Autoarea rezumă diferenţele dintre SUA şi Marea Britanie într-un pasaj edificator:
Opposites, in some ways. We look to the future; they look to the past. We run for election; they stand for it. We noisily and proudly proclaim our Americanness; they shuffle their feet and apologize for their Britishness. We trumpet our successes; they brag about their failures. When they say they are pleased to meet you, they often mean nothing of the kind. Unlike Americans, they do not want to tell you their life story minutes after making your acquaintance; it takes some time to get that far, but if you do, it means you’re friends for life.”

Sarah îi critică pe britanici dar recunoaşte că începe să ţină la ţara ei adoptivă. Nu înţelege de ce vasele nu se clătesc cum trebuie, de ce în metrou unii nu au auzit de deodorant, de ce câteodată e nevoie de o distanţă nevăzută pentru ca oamenii să se simtă confortabil (i-a salutat pe vecinii ei - un Sir şi o Lady – de vreo două ori, pe la începutul anilor 90, în rest comunică prin scrisori deşi au un perete comun). Nu pricepe de ce britanicii nu se laudă cu realizările lor, aşa cum fac americanii.

Ea simte că nu va înţelege niciodată anumite aspecte însă ştie să trateze cu umor nepotrivirile. Mai mult, a depistat 10 semne că începe să se integreze într-o existenţă britanică:

"10. I greet people by kissing them twice, once on each cheek, and
asking, “How was your journey?”

9. I care whether the English soccer team wins the World Cup (not
that it ever does), and sometimes, if I am concentrating, I can
explain the offside rule.

8. I recognize that Dick Van Dyke’s fake Cockney accent in "Mary
Poppins" was a travesty and a disgrace.

7. I am no longer afraid that if I cross the street a car will suddenly
emerge from the wrong direction at one hundred miles per hour
and mow me down.

6. I recoil when people in social situations ask direct questions about
one’s salary or the price of one’s home.

5. I sometimes use the word “one” as a first-person singular.

4. I often call dishtowels “tea towels” and math, “maths,” and I
once wrote an article in which I used the phrase “to scupper an
agreement”—“scupper” being the British equivalent of “scuttle”—
having forgotten what people say back home.

3. I cushion my statements with qualifications, disclaimers, apologies,
unnecessarily modifying adverbs, and backhanded ironic remarks. I am “quite upset,” “slightly depressed,” “a little unhappy”;
I think that Hitler was “not exactly the nicest person in the world.”
When I dislocated my shoulder and lay in a heap at the bottom
of a fl ight of stairs at the hairdresser, with hair-dyeing foil all over
my hair, feeling pain that was worse than anything I have ever
felt before—not even when I had the children—my overwhelming
emotion was embarrassment. I said, “Sorry” in a meek little voice.
Then, “I think I’m in a bit of pain,” and: “I might possibly at some
point need an ambulance.”

2. I realize that history did not start in the year 1492.

1. No matter what happens—I come home; the telephone rings;
there is a lull in the conversation; nuclear war is declared—I put
the kettle on and start making tea
."

Dacă vreţi să vă aruncaţi privirea pe câteva pagini din carte şi să vă amuzaţi - fragmentele se află aici

marți, 9 septembrie 2008

Italienii uniţi împotriva weekend-ului


(foto: statuia lui Dante Alighieri)

Nu vă gândiţi că populaţia Italiei ar vrea să muncească şapte zile din şapte. De fapt, este vorba de un sondaj online, desfăşurat pe o perioadă de trei luni de către Societatea Dante Alighieri, din Roma.

Sondajul s-a încheiat recent şi oferă publicului cuvintele străine care îi alarmează pe italieni, căci caută un culcuş în limba lor maternă.

Vizitatorii site-ului au fost întrebaţi ce cuvânt de origine străină nu îşi are locul în limba italiană scrisă şi vorbită. Vânătoarea s-a declanşat!

Cei mai mulţi s-au declarat deranjaţi de weekend. Pe locul doi s-a situat OK şi pe locul trei - welfare. Alţi termeni nesuferiţi sunt briefing, mission, location. Lista completă se află aici.

Deci nu numai francezii şi spaniolii luptă împotriva unei invazii necontrolate de englezisme. Fraţii italieni le întăresc rândurile şi încearcă să ţină piept agresării lingvistice venite dinspre Albion.

Şi atunci cum stăm cu globalizarea şi cu multiculturalitatea?

Românul e flexibil, ca mai mereu în istorie. Deocamdată nu a ajuns la resemnare mioritică lingvistică însă trăieşte mulţumit cu semne de modernitate, care îi împănează vocabularul corporatist: targeturi, planninguri, teambuildinguri, branduiri, businessuri şi multe altele...

De partea cui eşti?


Ea e de vină! El e de vină!
Micile dispute generează şi opinii pro sau contra, în funcţie de cui le povesteşti.

Website-ul numit Side Taker încearcă să rezolve problema imparţialităţii.

Un ochi aruncat:
Ea: Îmi spune cu ce să mă îmbrac, cum să mă machiez. Degeaba îmi aduce flori după aceea.
El: Îi dau doar sugestii, ca să nu apară cu un tricou prea strâmt (s-a mai îngrăşat) sau cu tone de machiaj.

El: I-am făcut o mică farsă şi acum mă părăseşte. Căuta un job, am sunat-o şi am jucat rolul unui angajator. Am vrut să o fac să râdă.
Ea: Îmi căutam un serviciu, încercam să fac nişte schimbări în viaţa mea şi el îmi face farse! Gata, nu mai am timp de nimeni.

...Şi multe alte situaţii.

Ea scrie în câteva rânduri de ce e supărată. El povesteşte din perspectiva lui. Tu intri pe site si faci un clic în dreptul ei sau al lui, pentru a indica de partea cui eşti. Imediat se arată cât la sută din voturi au fost pentru unul şi cât pentru altul. Dacă te simţi în puteri, te loghezi cu un nume şi îţi explici opţiunea sau dai un sfat. În concluzie, vizitatorii site-ului indică cine are dreptate...

Cineva spunea că la sfaturi toată lumea e pricepută. De data asta, consilierea este gratis. Îşi dau cu părerea persoane care nu au habar nici de el, nici de ea. Imparţialitatea e asigurată. Şi bunele intenţii, probabil.

luni, 8 septembrie 2008

Ideea de 5000 de dolari


(poza de aici)

A fost odată ca niciodată...

Se făcea că o doamnă, Lynn Brittney, a meşterit o carte numită Christine Kringle, în care povestea copiilor despre familia Kringle, responsabilă pentru împărţirea darurilor de Crăciun în America.

Kriss Kringle este americanizarea lui Christkind, aducătorul de cadouri (cunoscut si sub numele de Santa Claus). Mai pe româneşte, Moş Crăciun.

Autoarea Lynn Brittney ne avertizează să nu credem pe de-a-ntregul în unele mituri. Ea clarifică pentru noi, cititorii: în lume nu este un singur Moş Crăciun, ci există mai mulţi, împărţiţi în funcţie de ţară şi de regiuni. Unul îşi face treburile în Anglia (Santa Claus), altul în Japonia (Santa Kurohsu), altul în Franţa (Pere Noel) etc. Interesant mi se pare că cel din Rusia se numeşte Grandfather Frost (să fie oare un echivalent al lui Moş Gerilă românesc din vremea "aia"?)

Doamna scriitoare ne mai risipeşte un mit: Moşii aceştia, care fac parte din Dinastia Yule, nu sunt nemuritori, cum crede lumea; fiecare din ei trăieşte în medie 270 de ani.

Familia Kringle, reprezentanta din America a Dinastiei Yule, se confruntă cu o problemă: nu are un urmaş, ci o urmaşă, Christine Kringle, ajunsă la 14 ani. Tatăl vrea să propună ca şi femeile să poată moşteni rolul lui Crăciun.

... Gata, nu o să vă povestesc cartea, ci o să vă spun despre ideea autoarei.

Lynn Brittney va mai publica o carte, tot cu personajele din Christine Kringle. Se pare însă că ea are nevoie de o idee strălucitoare, drept pentru care contează pe cititori. Sau a recurs la o manevră abilă de marketing.

Lynn Brittney oferă un premiu de 5000 de dolari (sau echivalentul în moneda ţării câştigătorului) pentru cineva care va ţese acţiune viitoarei cărţi, cu aceleaşi personaje. Într-o pagină A4, nu mai mult.

Ea aşteaptă idei de la oameni cu vârsta cuprinsă între 10 şi 100 de ani, care să îi scrie în limba engleză şi să îi demonstreze că au cumpărat cartea Christine Kringle (m-am uitat pe net, se găseşte pe Amazon, aproape 14 dolari).

Mai precis, cititorii care intră în competiţie trebuie să pună, alături de textul scris, şi dovada că au cumpărat cartea (factura scanata – pe mail sau o copie - în plic, prin poşta clasică). Bineînţeles, ei trebuie să şi citească Christine Kringle, pentru a vedea ce fel de personaje a creionat Lynn.

Cel/cea care va câştiga va avea numele tipărit pe noua carte, sub cel al autoarei şi sub cel al ilustratorului. Deadline pentru primirea scrisorilor/mailurilor: 31 ianuarie 2009.

Aşadar, purcedeţi la ascuţit creioanele ori la verificat conexiunea la Internet!

Până una-alta, o scurtă privire în Christine Kringle, graţie lui Google Books.