Hamlet este fericit şi în 2008

(foto de aici)
Luna trecută, University of Michigan a dat publicităţii un studiu care a cuprins 97 de ţări reprezentând 90 la sută din populaţia lumii. S-au prelucrat date ale sondajelor reprezentative desfăşurate între 1981 şi 2007. Oamenii au fost întrebaţi cât sunt de fericiţi şi de mulţumiţi de viaţa pe care o duc.

Partea bună a rezultatelor: lumea de azi este mai fericită. Partea şi mai bună: libertatea, nu banii, se asortează cu fericirea.

Pe primul loc se situează Danemarca. Pe 2 şi 3…surpriză: Puerto Rico şi Columbia. România se află mai departe, la coada clasamentului (nu cred că vă şochează această informaţie). În continuare, primele 10 locuri:
1. Denmark
2. Puerto Rico
3. Colombia
4. Iceland
5. N Ireland
6. Ireland
7. Switzerland
8. Netherlands
9. Canada
10. Austria


Întreg tabelul se află aici. Iar aici există comunicatul de presă.

Danemarca ocupă un loc 1 meritat, în opinia mea. Este o ţară cu taxe destul de mari, însă cetăţenii ei le plătesc fără bombăneli. În schimb, în societate lucrurile esenţiale funcţionează bine (spitalizare gratuită, medici specialişti - la fel), bani de la stat care merg pentru folosul copiilor şi al bătrânilor (cam 20 la sută din PIB).
În concluzie, replica lui Hamlet, “E ceva putred în Danemarca” nu mai are substanţă…

Acum doi ani, a apărut prima “hartă a fericirii”. Ea a fost întocmită de Adrian White, psiholog la University of Leicester. Pe locul 1 s-a situat Danemarca (care rămâne şi în 2008 pe acest loc), pe locul 2 – Elveţia iar “medalia de bronz” a luat-o Austria. Starea de bine/nivelul de fericire înseamnă, în linii mari, cât de mulţumită este o persoană de viaţa pe care o duce, în general şi în particular.

În încheiere, harta fericirii. De acum două veri.

“Boss, everything's simple in the world. How many times must I tell you? So don't go and complicate things!” (Zorba the Greek)

Life is trouble. Only death is not. To be alive is to undo your belt and “look” for trouble, mai spunea Alexis Zorba.

“Teach me to dance”, i-a cerut lui Zorba englezul interiorizat, cu autocontrolul fixat de-a lungul secolelor în celulele unei naţii.

Ieşea timid în soarele unei Grecii exuberante, se dezgheţa şi începea să înveţe să râdă din tot sufletul.
Să se scuture de colbul oricărui eşec fără să privească înapoi.
Să muşte câte o felie din viaţă cu pofta flămândului, indiferent de gustul cu care era răsplătit.
Să simtă minunea de a fi viu - rădăcina oricărui vis şi-ar ţese în gând.
Să sărbătorească viaţa încă din prima secundă, după fiecare trezire.

Zi de zi.

Dansul care spune toate acestea:

“Love Letters of Great Men”

(poza de aici)

De obicei, cartea se transformă în film. Dar iată o situaţie unică: secvenţa care provoacă apariţia cărţii! Sau cum o scenă dintr-un film bine cotat la box office redeşteaptă interesul pentru lectură.

În Sex and the City, lansat în luna mai, Carrie Bradshaw apare la un moment dat întinsă în pat lângă Mr Big, cu o carte din care citeşte fragmente. Cartea se numeşte Love Letters of Great Men. Imediat, fanii filmului au năvălit în librării căutând volumul respectiv însă au ieşit, la fel de repede, cu mâna goală. Cartea nu exista, cu toate că pasajele citite şi citate sunt veritabile. Cea mai apropiată lucrare putea fi considerată Love Letters of Great Men and Women: From the Eighteenth Century to the Present Day, antologie tipărită prima dată prin anii 20 şi reluată anul trecut de Kessinger Publishing.

Aflând de rumoarea apărută printre iubitorii de Sex and the City şi, implicit, de cererea de pe piaţă, oamenii de la Macmillan au intuit potenţialul unei asemenea afaceri. Prin urmare, la sfârşitul lunii iulie a ieşit de sub tipar… ce credeţi? Love Letters of Great Men. Pentru aproape 10 lire, ne putem adânci în scrisorile de dragoste ale unor figuri celebre precum Pliniu, Henric al VIII-lea, Mozart, Napoleon, Byron, Oscar Wilde, Darwin şi mulţi alţii.

Keats - sărac şi iubit de o tânără misterioasă (după moartea poetului şi după dispariţia ei s-a aflat că era vorba de Fanny Brawe) care i-a fost muză, Lordul Byron - îndrăgostit de o femeie căsătorită, Mozart - scriind cuvinte înflăcărate soţiei lui (da, se poate…). Oameni importanţi pe care dragostea îi aduce în rând cu ceilalţi muritori. Cuvinte neaşteptate uneori dar puternice şi pasionate.

“While I was writing the last page, tear after tear fell on the paper. But I must cheer up - catch! - An astonishing number of kisses are flying about - The deuce! - I see a whole crowd of them! Ha! Ha!...I have just caught three - They are delicious!”
(Mozart către soţia lui, Constanze)

"Wishing myself (specially an evening) in my sweetheart's arms, whose pretty dukkys I trust shortly to kiss. Written with the hand of him that was, is, and shall be yours by his will."
(Henric al VIII-lea către Anne Boleyn)

Şi pentru că trăim în secolul vitezei (nu avem mereu timpul şi tihna pentru o carte citită în culcuşul unui fotoliu), şi pentru că salvăm planeta (încercăm să reducem volumul de tipăritură, nu?) a apărut recent varianta audio a Love Letters of Great Men. Numai bună de încărcat în iPod iar apoi, cu căştile pe urechi şi cu cuvintele oamenilor mari susurând în auz, putem merge spre serviciu:
"It is true you are not handsome, for you are a woman, and think you are not, but this good humour and tenderness for me has a charm that cannot be resisted."
(Alexander Pope către iubita sa, Martha Blount)

Pitic de grădină? Mai bine o mini-văcuţă

(poza este luată de aici)

În Marea Britanie, preţurile crescute ale unor alimente au făcut ca în câteva grădini din spatele caselor să apară... mini-văcuţele. Sau văcuţele pitice. Numite în acte văcuţe rasa Dexter (pentru cei cu reacţii alergice la diminutive: dimensiunea impune aici şi această formă de exprimare - da, mă feresc de diminutive, în mod normal).

Nu exagerez şi nu e o farsă: până şi prestigiosul The Times a tratat recent acest subiect.

Dacă mergeţi prin Albion şi vedeţi pe o pajişte britanică o cornută cu înălţimea situată între cea a unui câine-lup şi cea a unui Dog german, atunci vă aflaţi în faţa unei văcuţe Dexter. Pentru detalii în UK, consultaţi aici.

Puţină istorie: strămoşii ei au păscut prin sudul Irlandei încă din 1800 şi se pare că, la rândul lor, aceştia provin din vitele celţilor. Revenind în prezent: cine are o grădină şi dispune de minimum 200 de lire sterline (preţul unei super-Dexter ajunge şi la 2000 de lire), poate deveni proprietarul unei văcuţe care nu reclamă o îngrijire specială, este prietenoasă cu cei mici, „tunde” iarba şi oferă cam 7 litri de lapte zilnic. Unii spun că, în ultimă instanţă, ea poate ajunge şi în farfurie dar prefer să ignor acest aspect şi să mă gândesc doar la o mini-văcuţă- animal de companie rumegând placidă pe o pajişte, în amurg, aşteptând să vină ora mulsului.

Nu disperaţi dacă vă aflaţi în America, Australia sau în Noua Zeelandă . Există şi aici asociaţii de profil care vă ajută să vă cumpăraţi o văcuţă pitică, pentru că miniona Dexter a reuşit să depăşească graniţele Marii Britanii.

De ce m-a atras povestea văcuţei Dexter? Pentru că este un fel de vis devenit realitate, dar pe coordonate un pic diferite de cele iniţiale.

Explicaţie: în copilărie, tata îmi croia zilnic o poveste sau măcar o secvenţă fantastică. Mă refer la vârsta când trăieşti cu basme şi nu vrei să separi imaginarul de realitate. Într-o bună zi, tata mi-a spus că o să îşi facă rost de un ponei. Dar în miniatură. Adică un mini-ponei. Şi că îl va aşeza pe biroul de acasă. De ce? am întrebat imediat (încă de atunci aveam de ce-urile la mine) Fiindcă după ce el, tata, scrie (da,da, a fost o vreme în care hârtia şi cerneala erau uneltele de bază ale scrisului), poneiul va tropăi pe birou, purtând pe copite sugativă (pentru cei crescuţi alături de computer, mă tem că sugativă e un arhaism).

Am clipit de vreo două ori şi am văzut scena în minte. Era un mini-ponei alb, cu părul la fel de alb, ochii negri şi o mini-şa roşie. Urma să stea pe birou, printre hârtii şi câteva cărţi. Am fost fericită. Aveam ceva unic, chiar dacă numai în imaginaţie. Nici măcar nu l-am aşteptat, eram mulţumită de poveste. Care poate nu e chiar atât de imposibilă, din moment ce am aflat azi că există văcuţa Dexter... Important e să crezi în poveşti, nu-i aşa?

Later edit:

În final, Come by the Hills - Loreena McKennitt:


Come By The Hills
Asculta mai multe audio Muzica

Come by the hills to the land
where fancy is free
And stand where the peaks meet the sky
and the rocks reach the sea
Where the rivers run clear and the bracken
is gold in the sun
And cares of tomorrow must wait
till this day is done.

"Being a Scot" la 78 de ani

(foto de Alan Light)

Un fost James. James Bond. La cel mai mare festival. De carte. Astăzi.

Întrebare: La care eveniment al Edinburgh Book Festival s-au vândut toate biletele în mai puţin de o oră (vorbesc aici de luna iunie, când au fost puse în vânzare)?
Răspuns: La lansarea cărţii lui Sean Connery, pe care acesta a scris-o împreună cu prietenul său Murray Grigor - regizor şi scenarist. Scoţian, bineînţeles.

Being a Scot se numeşte volumul. Este vorba de autobiografia acestui "post-war Clark Gable", după cum a fost numit actorul de origine scoţiană. Indiana Jones, Casa Rusia, James Bond şi câte şi mai câte filme ... însă aceeaşi eleganţă de a juca plus masculinitate exprimată (fără stridenţă) prin voce, privire şi aplomb.
Iar dacă Edinburgh înseamnă şi oraşul natal al lui Sir Sean, pentru ca Being a Scot să ajungă la cititori nici că se putea găsi o ocazie mai bună decât festivalul de carte.

O coincidenţă (oare?): lansarea autobiografiei coincide cu ziua de naştere a lui Sir Sean – el împlineşte astăzi 78 de ani ! Când i-o fi adunat?!
Cei doi autori au înregistrat şi un filmuleţ(durează cu puţin peste 3 minute) care să trezească interesul publicului pentru Being a Scot (dacă mai era nevoie...)

În carte există un Sean Connery într-o ipostază neaşteptată – s-a îndeletnicit şi cu distribuţia laptelui, când locuia în Edinburgh – dar şi elemente de adâncime, cum ar fi studierea vieţii culturale scoţiene, reprezentată de poetul Robert Burns, romancierul Sir Walter Scott şi Maria Stuart, Regina Scoţilor.

Se cuvine în încheiere ca, alături de clasicul La mulţi ani, să se găsească şi un pic de muzică scoţiană. Scotland the Brave, imn neoficial al Scoţiei, spune:

Hark, when the night is falling
Hear! Hear the pipes are calling,
Loudly and proudly calling,
Down thro' the glen.
There, where the hills are sleeping,
Now feel the blood a-leaping,
High as the spirits of the old Highland men.

În varianta instrumentală (cimpoi, tobe etc):


Later edit:

Anul trecut am văzut Finding Forrester, cu un Sean Connery morocănos, scriitor retras din lume, aproape acrit şi sastisit de toate, care devine mentorul unui tânăr de culoare şi învaţă din nou să interacţioneze cu oamenii. Literatură, prietenie şi o lecţie de viaţă. Merită văzut. De mai multe ori. Trailerul:

Dantelării din ironii

(poza este luată de aici)

“Era o după amiază fierbinte de vară; în compartimentul de tren domnea zăpuşeala corespunzătoare iar până la prima staţie, Templecombe, mai era cale de o oră. În compartiment, o fetiţă, altă fetiţă şi mai mică şi un băieţaş. Mătuşa aparţinând copiilor ocupa un colţ; în colţul opus şedea un domn singur, separat de grupul celor de mai sus, deşi fetiţele şi băieţaşul umpleau cu energia lor întreg compartimentul. Şi mătuşa şi copiii se dedau la o conversaţie de un caracter monoton dar persistent, precum o muscă ce nu cunoaşte oboseala. Majoritatea replicilor mătuşii începeau cu un ‘nu e voie’ iar ale copiilor cu un ‘de ce ?’ Domnul singur se abţinea de la orice comentariu cu glas tare.
(…)
-Dar dacă n-ar fi fost aşa de cuminte, n-o salvau ? se interesă cea mai mare dintre fetiţe, formulând exact întrebarea ce-i stătea pe buze şi domului singur.
-Ba da, admise jalnic mătuşa, dar nu cred că mai săreau atât de repede s-o apere dacă n-ar fi iubit-o atât de tare.
-Cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o, fu sentinţa fetiţei cele mai mari, rostită cu o imensă convingere.
-Nici nu am ascultat decât o bucăţică la început, aşa de tâmpită era, o susţinu Cyril.”

H H Munro - Domnul care se pricepea la poveşti

Şi originalul:

„It was a hot afternoon, and the railway carriage was correspondingly sultry, and the next stop was at Templecombe, nearly an hour ahead. The occupants of the carriage were a small girl, and a smaller girl, and a small boy. An aunt belonging to the children occupied one corner seat, and the further corner seat on the opposite side was occupied by a bachelor who was a stranger to their party, but the small girls and the small boy emphatically occupied the compartment. Both the aunt and the children were conversational in a limited, persistent way, reminding one of the attentions of a housefly that refuses to be discouraged. Most of the aunt's remarks seemed to begin with "Don't," and nearly all of the children's remarks began with "Why?" The bachelor said nothing out loud.
(...)
"Wouldn't they have saved her if she hadn't been good?" demanded the bigger of the small girls. It was exactly the question that the bachelor had wanted to ask.
"Well, yes," admitted the aunt lamely, "but I don't think they would have run quite so fast to her help if they had not liked her so much."
"It's the stupidest story I've ever heard," said the bigger of the small girls, with immense conviction.
"I didn't listen after the first bit, it was so stupid," said Cyril.”

H H Munro - The Story-Teller

În schiţa de mai sus (pe care vă invit să o citiţi în întregime) se află o mostră de Hector Hugh Munro (devenit Saki în lumea scriitoricească): satirizarea convenţionalului şi situaţii la care nu te aştepţi. Aici se ocupă de tendinţa de a spune copiilor poveşti moralizatoare. L-aş compara cu o şampanie: e înţepător şi te face să râzi.

L-am descoperit pe Saki acum mulţi ani, prin intermediul The Open Window. Ştiu că atunci m-a frapat arta lui de a satiriza normele, acel „aşa se cade” al societăţii, împingând totul către un umor care putea deveni şi macabru.

Apoi am constatat că el însuşi sfidase graniţe de toate felurile. Graniţe geografice: născut în Burma, apoi trimis în copilărie în Anglia şi crescut de mătuşi prea severe; s-a înrolat în poliţia militară şi s-a întors în Burma timp de un an. Mai apoi a fost jurnalist (în Londra). Peste patru ani devenea corespondent în Balcani. Au urmat Varşovia, St Petersburg şi Paris. Saki a înfruntat şi limitele impuse de trecerea timpului: la 44 de ani, chiar dacă depăşise vârsta pentru înrolare, a insistat să fie trimis pe front, ca simplu soldat, în primul război mondial. Sfârşitul lui, într-o bătălie din Franţa, are în el ceva neaşteptat: se spune că tocmai strigase "Put that damned cigarette out!", înainte de a fi împuşcat.

Replicile lui spirituale îmi aduc aminte de Oscar Wilde. Saki nu poate fi îmblânzit, şi ştie să disece cu cruzime orice înţepeneală şi ipocrizie. Cunoaşte arta de a pregăti surprize cititorului, evadând din convenţional şi oferindu-i ceva la care nu se aşteaptă. Poate fi caustic, poate fi amar dar nu este tern. Pentru Saki, viaţa reprezintă o înlănţuire de surprize şi de situaţii interesante, pe care simte nevoia să le ofere mai departe.

...Şi un mic bonus:

"The sacrifices of friendship were beautiful in her eyes as long as she was not asked to make them."

"He's simply got the instinct for being unhappy highly developed."

"We all know that Prime Ministers are wedded to the truth, but like other wedded couples they sometimes live apart."

H H Munro (Saki)

Bunicuţa revine!

Tina Turner - What You Get Is What You See
Asculta mai multe audio Muzica

Cu un titlu ca acesta, unii poate că se vor gândi la scena politică (cred că tot românul cunoaşte cui îi este atribuită celebra poreclă).
Dar nu. Eu stau departe de asemenea subiecte. La politică şi la fotbal tot românul se pricepe, aşa că las pe mâna altora domeniile amintite anterior.

Bunicuţa este un nume afectuos pentru Tina Turner. Anna Mae Bullock (numele real) se joacă mereu cu timpul şi nici nu ţine seama că va împlini 69 de ani pe 26 noiembrie. Arde pe scenă totul şi o ia de la capăt neobosită, ca o pasăre Phoenix în căutarea muzicii care să vindece. Transmite energie prin voce şi mişcare. Este un foc de artificii.

Pe 1 octombrie Tina Turner îşi începe turneul, în America cea îndepărtată, mai precis în Kansas City, şi îl va încheia la anul, cu show-ul din 3 aprilie, în Manchester (da, vine şi în Europa dar nu speraţi că în România, ci prin Germania, Belgia, Austria, Elveţia şi Anglia).

Cine locuieşte în SUA, are noroc. În primul rând că poate să îşi cumpere bilete şi în al doilea rând că poate câştiga două bilete la concertul Tinei din Chicago (3 octombrie); trebuie doar să introducă o adresă de mail, un nume şi un cod în nişte rubrici, după care aşteaptă cuminte tragerea la sorţi din septembrie (pentru detalii există secţiunea „See Contest Rules”).

S-a bucurat de succes în anii 60, alături de Ike. Au mai trecut 20 de ani. La 37 de ani, Tina Turner a avut curajul să o ia de la capăt – o carieră solo, bani puţini, cânta în cluburi şi hoteluri, un album care nu a cunoscut un mare succes etc. Urmează întâlnirea cu Roger Davies, managerul Oliviei Newton John, de bun augur. La 41 de ani, Tina Turner a cântat la un faimos club new-yorkez, The Ritz (graţie lui Roger). I-a urmat sfatul: avea cântece noi, o trupă nouă, până şi ţinuta de scenă era cu totul alta. Presa a iubit-o din nou.

Revenise în atenţia lumii. Rod Stewart a văzut-o şi i-a propus să cânte împreună Hot Legs. Mick Jagger a luat-o alături de el pe scenă, la Honky Tonk.
Tina Turner a avut curajul să treacă şi la film. Avea 46 de ani când a jucat în Mad Max (partea a treia), cu Mel Gibson.

În decembrie 2000, la 61 de ani, Tina ţine ultimul spectacol, în cadrul 24/7 Millenium Tour, şi anunţă că nu va mai cânta în concerte. Fanii oftează şi se consolează cu înregistrările. Este cântăreaţa cu cel mai mare număr de bilete vândute la concerte. La urma-urmei, poate că are nevoie de o perioadă de odihnă...

Însă pauza nu a durat prea mult. Anul trecut, Tina Turner spunea că un album sau un turneu mondial se vor materializa înainte să împlinească 70 de ani. Şi s-a ţinut de cuvânt. Albumul Tina se va lansa în State pe 30 septembrie. Iar în ziua următoare, începe turneul! Ziua de naştere (69 de ani) şi-o va sărbători cântând (atunci se va afla pe scenă la Newark, New Jersey).

Secretul ei?

"Physical strength in a woman - that's what I am."

"I never felt sorry for myself. Once you start the self-pity, you're dead - you're in the box. I didn't allow myself to go in that friggin' box. That's the message. Don't accept it. Keep going."

10 destinaţii literare (episodul 2)

Stratford-upon-Avon
(poza este luată de aici)

Un orăşel care atrage necontenit milioane de turişti curioşi să vadă urbea natală a marelui Will. Despre Shakespeare ar fi prea multe de spus, tomuri întregi s-au scris; cred că linkul acesta ar putea informa mult mai bine.

Experienţa mea în Stratford-upon-Avon a durat câteva ore (era vorba de o excursie cu autobuzul, pornind dintr-un ţinut învecinat). Încă de la primii paşi, parcă eram într-o carte poştală: casele arătau de parcă te-ai întors în timp iar cafenele şi pub-uri te îmbiau să zăboveşti un pic (ceea ce am şi făcut). Magazine de antichităţi, magazine de cadouri – tot ce trebuie ca să ia ochii şi minţile turiştilor dezlanţuiţi, printre care mă număram şi eu. Parcă toate limbile pământului se auzeau pe Henley Street.

Se spune că viaţa bardului englez e ca un drum: la un capăt, pe Henley Street, se află casa în care s-a născut, la 23 aprilie 1564, iar la celălalt – biserica unde e înmormântat, Church of the Holy Trinity.

În faţa casei lui Shakespeare, două fete cântau la vioară. Îmbrăcate în rochii lungi, negre, cu un aer elegant, păreau ca ieşite dintr-o sală de concerte. În faţa lor era aşezată o cutie în care trecătorii puneau monede. Totul se defăşura foarte decent, lumea se oprea din mers, le asculta, dacă cineva dorea să comenteze, o făcea în şoaptă. Când m-am apropiat, cântau Primăvara lui Vivaldi. Aerul era impregnat de energie şi de frumuseţe, scoase din două arcuşuri.

Mi-am amintit că autobuzul de întoarcere urma să sosească peste o jumătate de oră şi am pornit cu elan – obiectivul meu era celălalt capăt al „drumului lui Shakespeare”.
Trebuie să menţionez (pentru că veţi vedea ce va urma) că era luna lui august, deosebit de călduroasă în România, însă eu poposisem într-o ţară unde temperaturile treceau doar un pic de 20 de grade Celsius. Bagajele mele nu conţineau nicio jachetă (de atunci m-am învăţat minte) şi erau ore când dârdâiam discret. Şi dintr-o dată, în stânga se iveşte un magazin cu un cuvânt magic: Sales. Mi-am zis că intru doar pentru 5 minute, dar 5 minute se pot multiplica periculos când te afli într-un magazin şi ai zeci de produse dintre care să alegi. Nu vă gândiţi la morbul shoppingului (de data asta) ci la o necesitate vestimentară.

Am cumpărat un pardesiu subţire şi încântător, de un albastru minunat, şi o pereche de pantaloni negri. Exact ce îmi trebuia pentru orele mai răcoroase care se iveau când nici nu te aşteptai. Am ieşit victorioasă cu punga după mine dar...în cinci minute trebuia să fiu la autobuz. Şi iată cum un magazin (nu mai reţin cum se numea) îţi opreşte drumul către Church of the Holy Trinity. Mda... păreri de rău, un gust al neîmplinirii şi o promisiune pe care mi-am făcut-o pe loc: trebuie să mai ajung o dată în Stratford-upon-Avon, şi voi lua la rând fiecare clădire, pietricică, parc, copac. Voi face drumul integral. Până acum nu am ajuns acolo. Dar asta nu mă împiedică să sper.

În continuare, Sonetul 116 al lui Shakespeare

"Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth's unknown, although his height be taken.
Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved."

Şi în limba română:

"Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întâmpină schimbare
Sau când se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricând,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtând
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricât i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicând n-am scris, nicicând n-a fost iubire!"

Traducere Neculai Chirică

Şi în altă traducere (încă nu am reuşit să aflu dacă e vorba de Tomozei sau de Frunzetti):

"Nu cred în piedici puse de noroc
Unirii sufletelor mari. Iubirea
Iubire nu-i când face silei loc,
Trădării răspunzând cu părăsirea.

Nu, ea e veşnic semn şi far străjer
Ce-ntâmpină furtuna si nu cade.
E steaua fiecărui corăbier,
Al cărei preţ nu-i măsurat în grade.

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar
De intră sub compasul coasei sale.
N-o schimbă ani, şi n-o clintesc măcar
Tăişurile clipelor fatale.

De spun minciuni, şi pot fi dovedit.
N-am scris nimic, şi nimeni n-a iubit!"

10 destinaţii literare

Există un portal numit TripAdvisor. L-am folosit şi eu, înainte de a ajunge în unele locuri din străinătate (comentariu: mi-aş fi dorit să îl folosesc mai des). Se află aici informaţii despre cazare, transport, „things to do”, diverse sfaturi „before you go”. Mai sunt comentarii ale turiştilor legate de cazare (foarte util, dacă stai să te gândeşti că în orice site oficial toate hotelurile şi pensiunile sunt minunate). Mie îmi plac şi fotografiile postate de turişti – te ajută să îţi faci o idee despre ce vei găsi acolo.

Recent, editorii acestui portal au lansat Topul celor 10 destinaţii literare. Locurile din listă au reprezentat căminul unor scriiori celebri, ori o sursă de inspiraţie pentru ei. În topul preferinţelor turistice literare, Marea Britanie conduce clar.

1. Londra - Dickens, Geoffrey Chaucer, John Milton, John Keats şi H.G. Wells
2. Stratford-upon-Avon – William Shakespeare
3. Edinburgh - Sir Arthur Conan Doyle (cu al său Sherlock Holmes), J. K. Rowling (Harry Potter)
4. Dublin – James Joyce, William Butler Yeats, Seamus Heaney
5. New York - Jack Kerouac, Arthur Miller şi Norman Mailer
6. Concord, Massachusetts - Louisa May Alcott - "Little Women" („Micuţele doamne”, editura Corint).
7. Paris –Hugo, Voltaire, Dumas; i-a atras şi pe Hemingway, Ezra Pound, Scott Fitzgerald
8. San Francisco - Allen Ginsberg şi Jack Kerouac
9. Roma – Virgiliu dar şi Keats ori Shelley care au venit aici în căutare de inspiraţie
10. St Petersburg - Tolstoi, Cehov, Puşkin şi Dostoievski

Pentru primul loc (promit să revin cu celelalte):

Londra

"(…) se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineaţa de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie şi deloc neplăcută, adunând cu lopeţile zăpada de pe pavajul din faţa locuinţelor şi de pe acoperişurile caselor, care, spre marea bucurie a băieţilor, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt şi se răspândea în mici viscole artificiale. (…)
Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coşuri rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca surtucele unor drăgălaşi domni bătrâni, lăfăindu-se în fata uşilor şi revărsându-se până în stradă, cu abundenţa lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, roşcovane şi pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca nişte călugări spanioli grăsani, făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăuşe, codanelor care treceau pe acolo şi se uitau cu falsă modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere şi mere, adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoşii patroni îi agăţaseră de nişte cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de alune, maronii şi mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târşâiri de picioare, cu frunze veştede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace şi oacheşe, contrastând cu galbenul portocalelor şi al lămâilor şi cerând cu insistenţă, implorând chiar, cu personalitatea lor extrem de compactă şi de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie şi mâncate după-masă."
Charles Dickens - Un colind de Craciun

"A thing of beauty is a joy for ever:
Its loveliness increases; it will never
Pass into nothingness; but still will keep
A bower quiet for us, and a sleep
Full of sweet dreams, and health, and quiet breathing."
John Keats – A Thing of Beauty is a Joy Forever

În fotografia de mai sus este Muzeul Charles Dickens (Londra, Doughty Street)

Se întâmplă în 2008

Finalul unei zile de lucru. Automobile care se târăsc spre casă, şoferi placizi, care şi-au epuizat resursele isterice de dimineaţă. Dimineaţa peisajul este presărat cu maşini prea multe, cu şoferi prea grăbiţi. După agitaţia automobilistică matinală, s-ar zice că trăim într-o ţară a punctualităţii; fals, bineînţeles.

Dar acum e seară. A mai trecut o zi. Intersecţie bucureşteană de care vrei să scapi însă – fatalitate – semaforul arată roşu. Roteşti privirea, să te asiguri că urmează ritualul clasic.

În dreapta, o cerşetoare tânără, sprijinită în cârje, urmată de doi prieteni care atacă instantaneu, cu câte un instrument de şters, luneta automobilelor oprite. Urmează claxoane sau maşina mişcată mai în faţă de proprietar, ca să scape de agresiune. Eventual câte o injurătură aruncată dinspre portieră.

În stânga, ceva sparge monotonia peisajului. Uraaa, o căruţă! Am intrat de un an în UE, avem ciorchini de bănci şi mediul „corporate” transplantat brusc pe trunchiul mioritic, maşini costisitoare şi cazinouri ciudat de numeroase, Armani şi Vuitton şi toate simptomele că Occidentul a poposit aici... mai există căruţe pe un drum principal din capitală? Se pare că da, realitatea nu poate fi negată. Cel mult asumată.

Bărbatul din căruţă are un ţânc lângă el. Bărbatul ştie că mai durează până se face verde. De undeva din căruţă apare o bere la doi litri, din care trage un gât cu sete (nu am reuşit să prind momentul în fotografie ). Copilul se uită o clipă la el apoi, vag plictisit, îşi îndreaptă privirea spre semafor. Poate că oprire + bere i se pare o alăturare deja banală. În câteva secunde, lichidul din sticlă a scăzut simţitor. Copilul priveşte undeva, în zare.

E verdeeeeee. Toţi caii putere se frământă să scape din intersecţie. Căruţa porneşte cuminte, calul trage conştiincios, de parcă ar fi pe o uliţă. Nu îi pasă de maşinile care roiesc pe lângă el. Merge spre casă.

Suntem în România anului 2008.

"Straşnic tachinez... " (I.L.Caragiale, D'ale carnavalului)

Înflăcărată de multele grade din atmosferă (termometrul cred că fumegă azi) dar şi de tema precedentă (Umorul - de când şi de ce?), am pornit să scotocesc după categorii de umor şi după câteva exemple de manifestare a lor.

Intenţia mea a fost să prind pentru o secundă forma aceasta minunată de manifestare (râsul), care ne leagă fără să ne sufoce. Mă gândesc că râsul e contagios, voioşia – la fel. Iar oamenii veseli sunt oameni care îţi încarcă bateriile ori te provoacă să intri în aceeaşi stare. Şi, last but not least, umorul înseamnă o formă de creativitate!

Am identificat câteva secvenţe de exprimare a umorului dar lista rămâne deschisă. Sugestiile sunt binevenite. Şi reclamaţiile.

Bucăţile de literatură de mai jos sunt un cadou virtual pentru oricine trece pe aici: un zâmbet.

Ironia – exprimă exact opusul a ceea ce declară „emitentul”. Cu cât e mai „subţire”, cu atât e mai reuşită.
Tutuiala e la modă. E semnul cordialităţii de gaşcă, al democraţiei victorioase, al sociabilităţii „americane“. De vreme ce you e şi „tu“, şi „dumneavoastră“, e musai să profităm şi să ne tutuim. Dovedim astfel că sîntem „branşaţi“, actuali, globalizaţi. Nu avem prejudecăţi, nu umblăm cu discriminări şi cu fasoane. Ne tutuim. Sîntem de-o teapă. Prieteni. Ne-am născut ieri. E perfect normal ca un reporter de televiziune să meargă cu microfonul pe stradă şi să-i tutuiască pe trecătorii cu care vrea să stea de vorbă, deşi îi vede pentru prima oară. E normal ca profesorul universitar să-şi tutuiască studenţii. E normal ca un politician furios să-şi ia adversarii „la per tu“. E normal ca pe plajă, la discotecă, la emisiunile de divertisment, toată lumea să tutuiască pe toată lumea.
Andrei Pleşu – Tutuiala

Autoironia – cred că englezii o practică cel mai bine. Implică o detaşare voită şi chiar asumarea propriilor slăbiciuni.
Faptul că ai o Hernio-Nevroză Articulară comportă şi un avantaj, şi anume că, dacă te caută cineva şi te întreabă ce mai faci, iar tu nu vrei să spui „sunt în ultima fază de depresie", dar nici nu-ţi vine să te prefaci că dai pe afară de fericire, poţi oricând să te plângi că te doare genunchiul.
David Lodge - Terapia

Satira – o formă mai „urzicătoare” de umor, are scopul de a ridiculiza. Poate merge până la a caricaturiza.
Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi coroziv. Din fericire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa niciodată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei.
Aldous Huxley – Două sau trei graţii

Sarcasmul – cred că reprezintă cea mai agresivă formă a umorului. Poate fi „coroziv”. Mănuşile lipsesc şi nu vor fi folosite niciodată de un spirit sarcastic.
Educaţia este calea de la ignoranţa încrezută la incertitudinea jalnică.
Iubirea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit în mod irezistibil.
În viaţă nu ai nevoie decât de ignoranţă şi încredere; după asta, succesul e garantat.
Prieteni buni, cărţi bune şi o conştiinţă adormită: aceasta este viaţa ideală.
Mark Twain

Anglia şi Statele Unite sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă.
Câtă vreme am o nevoie, am un motiv de a trăi. Satisfacţia este moarte.
Este foarte periculos să fii sincer, atunci când nu eşti şi prost.
Arată-mi toate greşelile, ca de la om la om. Pot să rezist la orice, în afară de linguşire.
În viaţă există două tragedii. Una e să nu obţii ceea ce doreşti. Cealaltă e să obţii.
Tinereţea este o perioadă minunată a vieţii. Ea ne slujeşte să acumulăm greşelile numite ulterior experienţă.
George Bernard Shaw

Persiflarea – apare când iei peste picior pe cineva sau iei în râs o situaţie dar cu o oarecare „muşcătură”;
Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întâi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cât de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face câte două hemoragii fiecare.
JD Salinger - De veghe în lanul de secară

Exagerarea voită – modifici realitatea pentru a provoca râsul. Cred că poate fi o subspecie a persiflării
I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reuşit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel.
JD Salinger - De veghe în lanul de secară

Zeflemeaua – o rudă a persiflării
În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară.
(…)
Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de putemic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt - precum se ştie - caii se lăsau în genunchi.
Ilf şi Petrov – Douăsprezece scaune

Dublul înţeles
Beau băieţii harnici,
De cu seară-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii … turnători!
Păstorel Teodoreanu

Jocurile de cuvinte/calambururile
E o mare desfătare
Să bei vin în crâşma sa!
Când şi crâşmăriţa are
Cum s-ar zice … “vinu-ncoa!”
Păstorel Teodoreanu

Expresii care au ajuns clasice, şi au în ele o doză de umor:
onoarea mea de familist...
e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire
Rezon!
Curat murdar!
Famelie mare... renumeraţie după buget, mică...
IL Caragiale

Tachinarea – când râzi de cineva dar nu cu superioritate ci cu o doză de afecţiune; îi dai un zvâc şi aştepţi să râdă împreună cu tine. Uneori funcţionează!
Deocamdată nu am găsit un exemplu care să mă convingă, aşa că postez aici ceva... înrudit:
CATINDATUL: Să te joc o... conţină oarbă. (râde)
DIDINA (aparte): Conţina oarbă? să mă fi cunoscând? (pleacă să iasă)
CATINDATUL: Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu. (râde) Straşnic tachinez... (o urmăreşte până la uşe)
(...)
CATINDATUL (întorcându-se de la uşe şi coborând) : Straşnic am tachinat-o... (gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e cald... mi-e cald... mi-e foc de cald! (întorcându-se şi zărind pomponul jos.) Iacă! i-a căzut polinezului istoria de la căciulă... (ia pomponul şi şi-l pune-n piept.) Haha! Acu să vezi cum o tachinez. (trage repede paharul de rom şi iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (se aude în bal polca.)
IL Caragiale - D'ale carnavalului

Umorul - de când şi de ce?

În fotografie:
Stop Me If You’ve Heard This:
A History and Philosophy of Jokes, de Jim Holt

Carte publicată recent de W.W. Norton & Company, Inc.

Din Antichitate:
Talkative barber to customer: "How shall I cut your hair?"
Customer: "In silence."

În zilele noastre:
- Knock, knock.
- Who’s there?
- 9/11.
- 9/11 who?
- You said you’d never forget!

Aceasta din urmă poate fi o glumă sinistră pentru unii. Pentru alţii, ea e o dovadă că umorul macabru are o funcţie clară, că ne ajută să trecem mai uşor peste o traumă.

La început am dat două exemple de glume din cartea lui Jim Holt, ce încearcă o perspectivă serioasă asupra umorului. În ultima perioadă umorul a suferit o mutare, afirmă autorul, trecând de la glumele “cu poantă” spre constatări hazlii, în genul celor făcute de Jerry Seinfeld.

Jim Holt caută să afle de ce limbajul, folosit într-un anumit fel, provoacă râsul. Unde se află cauza pentru care găsim că o vorbă este hazlie şi zâmbim sau chiar hohotim? El cercetează, argumentează şi dă exemple în cele 141 de pagini, încercând să facă o istorie a glumei şi să îi găsească motivaţiile.

Autorul spune că glumele au existat din cele mai vechi timpuri, în special glumele fără perdea, şi că modernitatea le-a făcut mai „tabu”. El ne prezintă trei teorii importante ale umorului.
Dacă îl ascultăm pe Freud, scopul umorului este să ne scape de inhibiţii. Conform bătrânului Freud, ne reprimăm impulsurile sexuale. Jim Holt spune că o glumă obscenă e o supapă care ne ajută, prin râs, să eliberăm această energie ţinută în frâu.
Ar mai fi „teoria superiorităţii”, acceptată de Platon, Thomas Hobbes şi Henri Bergson, care spun că râsul este ca o victorie a noastră asupra altora. Eventual umilindu-i. Jim Holt spune că teoria aceasta ar explica glumele cu tentă etnică sau rasială.
Ce-a de-a treia este „teoria neconcordanţei”, susţinută de Blaise Pascal, Immanuel Kant şi Arthur Schopenhauer. Ea afirmă că umorul apare când convenţionalul se transformă în absurd. Adică aşteptările noastre nu sunt hrănite deloc. Mai mult, intervine surpriza finală, care ne face să râdem.

Notă personală în legătură cu teoria neconcordanţei:
aş putea ilustra cu un banc de tipul
- Tată, mai e mult până la sârbi?
- Taci şi înoată!
Poanta e dată de înşelarea aşteptărilor. La o asemenea întrebare, îţi imaginezi de obicei un răspuns care are de-a face cu km sau cu orele, nu?
Încă ceva care mi se pare important este contextul: istoric, social, cultural. E clar că gluma aceasta poate fi gustată la maximum numai de cei care au prins un pic perioada de dinainte de ‘89. Fiindcă vor asocia imediat poanta cu două elemente familiare din acea vreme: dorinţa de a scăpa dintr-o Românie ternă şi trecerea ilegală a frontierei. Deci e vorba de context istoric.
Contextul social: un tânăr poate să râdă cu lacrimi iar un vârstnic nu înţelege de ce. Şi viceversa, ce îl distrează pe un bătrân nu e perceput la fel de altă generaţie. Ori: glumele făcute într-un cerc de prieteni nu au acelaţi impact asupra cuiva din afara cercului.
Cultural: dacă îi spui unui occidental un banc de tipul celui enunţat mai sus, nu îl înţelege complet sau nu i se pare deloc funny. Fiindcă nu îl poate percepe ca atare, el vine din altă cultură şi nu a experimentat acele vremuri. Bancul de mai sus e ancorat într-o anumită realitate istorică şi culturală, aşadar nu este unul de tip universal.

Revenind la Jim Holt: mi-ar plăcea să îi citesc cartea. O să încerc să o cumpăr de pe Amazon.

Postez aici un link spre un fragment din carte.

Cred că o să vă placă ceva din New York Magazine: interviul luat lui Jim Holt, aici şi aici.

Later edit:
Un studiu al cercetătorilor de la University of Wolverhampton arată că cea mai veche glumă a apărut în anul 1900 î.Hr. Mai precis, e vorba de un vechi proverb sumerian: a young woman did not fart in her husband's lap.
Iar cel mai vechi banc din Marea Britanie este: What hangs at a man’s thigh and wants to poke the hole that it’s often poked before? Answer: A key.

Dacă doriţi, aveţi la dispoziţie cele mai vechi 10 glume din lume (pe locul 1 ca vechime aflându-se proverbul sumerian).

De la Mioriţa la hand-made

Citeam astăzi cum o ie românească te poate face să oftezi sau să te revolţi. Motivul? Preţul întâlnit la magazinele tip Artizanat, care totuşi supravieţuiesc într-un mod misterios. Articol scris cu nerv, surprinde foarte bine esenţa a ceea ce se întâmpla “la noi”.
Întrebările mele fără răspuns sunt: de ce Artizanatul nu încearcă să aibă preţuri rezonabile? Cum supravieţuieşte? Doar prinzând câţiva turişti străini şi neinformaţi, care deschid larg băierile cardului ca să se întoarcă acasă cu ceva autentic românesc? Autentic-autentic dar cu preţuri prohibitive??? …Gata, am epuizat toate semnele de întrebare.

Acum câţiva ani, mergând la nişte prieteni din Austria, m-a încercat o mare mirare (nu am mai avut timp de revoltă, că mă grăbeam) când am călcat pragul unui astfel de magazin Artizanat. Încercam să cumpăr o ie românească, pentru doamna care mă găzduia, mare iubitoare de obiecte frumoase din toată lumea. Însă zerourile multe scrise pe mai toate produsele m-au determinat să plec de acolo cu o cămasă de noapte din pânză topită, nu atât de spectaculoasă precum ia românească, dar la un preţ mai suportabil pentru buzunarul meu est-european.
…Revanşa o să mi-o iau într-o bună zi, când voi colinda prin vreun sat românesc şi voi cumpăra, din casa omului, o ie autentică.

Motiv de bucurie: se leagă un pic de cele scrise mai sus. Am descoperit, tot azi, un portal (Breslo se numeşte) care încearcă să strânga ceva autori de produse hand-made (asta o fi denumirea noua pentru meşteşug??), să îi promoveze şi, evident să îi ajute să vândă. Preţuri rezonabile, din câte am răsfoit eu. În plus, cu netul la îndemână, faci comanda şi ai varianta curierului rapid (ca să scapi de eternele cozi la oficiile poştale şi de doamnele prost dispuse de acolo, care mă duc cu gândul la anii ’80; dar despre asta o să scriu cu altă ocazie).
Îmi place să cred că pe Breslo sunt copiii aceia entuziaşti, pasionaţi şi artişti. Şi că se vor strânge din ce în ce mai multi. Ca o contrapondere la kitsch. Nu vă aşteptaţi să găsiţi aici tradiţionalul, în sensul de ciobănaşi cântând din fluier sau mioriţe, ci pregătiţi-vă pentru un suflu nou şi o sarabandă de culori vesele.

Eu am am poftit la câte ceva din categoria bijuterii. Şi m-am decis să adaug bannerul Breslo pe blogul meu; poate aşa, din clic in clic, mai aude lumea de ei.

PS: Poza nu are legătură nici cu Mioriţa, nici cu hand-made. Ci cu vara care se exprimă în luna august.

Cărţi în top

Dacă nu scriu de această chestiune azi (de fapt, intenţionam de ieri), nu o să mai apuc, fiindcă îmi răsar altele în cale; lumea e mare iar netul – şi mai şi.

Am găsit o listă interesantă: un top 100 al celor mai bune romane. De ce e interesantă? Fiindcă reprezintă o compilaţie a clasamentelor din diverse surse credibile: BBC, Telegraph, Time, librării de renume şi multe altele.

Postez în continuare primele 10 locuri.

1. Nineteen Eighty Four - George Orwell
2. The Great Gatsby - F. Scott Fitzgerald
3. The Grapes Of Wrath - John Steinbeck
4. The Catcher in the Rye - J.D. Salinger
5. Catch-22 - Joseph Heller
6. One Hundred Years Of Solitude - Gabriel García Márquez
7. Gone with the Wind - Margaret Mitchell
8. Ulysses - James Joyce
9. On The Road - Jack Kerouac
10. The Lord of the Rings - J.R.R. Tolkien

Restul (până la 100) le găsiţi aici.

PS1: Am citit toată lista, am descoperit că am lacune, sper să le şi corectez.
PS2: poza e luată de aici

"Îmi place munca, mă fascinează. Pot sta ore în şir să mă uit la ea"

(Poza este de aici)

Titlul de mai sus este un citat. Jerome K.Jerome. Trei într-o barcă (1889)

Când citesc Jerome K Jerome, mă apucă râsul. Dar cum?

De obicei, când o carte mă distrează, râd în mine (bucurie interioară) şi, în cele mai bune cazuri, zâmbesc. Nu e nimic controlat, pur şi simplu cuvintele explodează înăuntru şi simt cum colţurile gurii mi se ridică. Atât. Hohotesc undeva departe.

Însă Jerome Klapka Jerome depăşeşte – nu ştiu cum – limita aceasta şi îmi scoate râsul afară. O porţie de Trei într-o barcă sau Trei pe două biciclete (le-am numit doar pe cele mai cunoscute cărţi ale lui) şi gata, mă veselesc cu cartea în braţe.
Aceeaşi reacţie am avut-o la Ilf şi Petrov: la Viţelul de aur şi la Douăsprezece scaune.

În sprijinul celor de mai sus, postez un fragment din Trei pe două biciclete a lui Jerome K Jerome (1900)/Three Men on a Bummel. De fapt, mi-aş dori ca cine ajunge aici să aibă răbdare şi să citească pe îndelete. Efectul se pierde la cititul în fugă! Ce scrie Jerome se soarbe uşor, nu dintr-o înghiţitură - e ca un vin bun.

Întreaga poveste se află aici.

“Your German likes nature, but his idea of nature is a glorified Welsh Harp. He takes great interest in his garden. He plants seven rose trees on the north side and seven on the south, and if they do not grow up all the same size and shape it worries him so that he cannot sleep of nights. Every flower he ties to a stick. This interferes with his view of the flower, but he has the satisfaction of knowing it is there, and that it is behaving itself. The lake is lined with zinc, and once a week he takes it up, carries it into the kitchen, and scours it. In the geometrical centre of the grass plot, which is sometimes as large as a tablecloth and is generally railed round, he places a china dog. The Germans are very fond of dogs, but as a rule they prefer them of china. The china dog never digs holes in the lawn to bury bones, and never scatters a flower-bed to the winds with his hind legs. From the German point of view, he is the ideal dog. He stops where you put him, and he is never where you do not want him. You can have him perfect in all points, according to the latest requirements of the Kennel Club; or you can indulge your own fancy and have something unique. You are not, as with other dogs, limited to breed. In china, you can have a blue dog or a pink dog. For a little extra, you can have a double-headed dog.
(...)
Another passion you must restrain in Germany is that prompting you to throw things out of window. Cats are no excuse. During the first week of my residence in Germany I was awakened incessantly by cats. One night I got mad. I collected a small arsenal—two or three pieces of coal, a few hard pears, a couple of candle ends, an odd egg I found on the kitchen table, an empty soda-water bottle, and a few articles of that sort,—and, opening the window, bombarded the spot from where the noise appeared to come. I do not suppose I hit anything; I never knew a man who did hit a cat, even when he could see it, except, maybe, by accident when aiming at something else.
(…)
Ten minutes afterwards there came a violent ringing of the electric bell. I tried to ignore it, but it was too persistent, and, putting on my dressing gown, I went down to the gate. A policeman was standing there. He had all the things I had been throwing out of the window in a little heap in front of him, all except the egg. He had evidently been collecting them. He said:
“Are these things yours?”
I said: “They were mine, but personally I have done with them. Anybody can have them—you can have them.”
He ignored my offer. He said:
“You threw these things out of window.”
“You are right,” I admitted; “I did.”
“Why did you throw them out of window?” he asked. A German policeman has his code of questions arranged for him; he never varies them, and he never omits one.
“I threw them out of the window at some cats,” I answered.
“What cats?” he asked.
It was the sort of question a German policeman would ask. I replied with as much sarcasm as I could put into my accent that I was ashamed to say I could not tell him what cats. I explained that, personally, they were strangers to me; but I offered, if the police would call all the cats in the district together, to come round and see if I could recognise them by their yaul.
The German policeman does not understand a joke, which is perhaps on the whole just as well, for I believe there is a heavy fine for joking with any German uniform; they call it “treating an official with contumely.” He merely replied that it was not the duty of the police to help me recognise the cats; their duty was merely to fine me for throwing things out of window."
Jerome K Jerome, Three Men on a Bummel

şi un fragment din Viţelul de aur, de Ilf şi Petrov (1931)- este chiar începutul cărţii.

"ECHIPAJUL ANTILOPEI
Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.
(Regulă de circulaţie)
CAPITOLUL I
CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA

Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.

Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.

Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.

În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.

În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei."

Ilf şi Petrov, Viţelul de aur

Old versus young

(în poză este Mark Twain)

Eseul publicat de Mary Schmich in rubrica ei din Chicago Tribune, în 1997, se numea Advice, like youth, probably just wasted on the young. Ea spunea atunci că acestea ar fi sfaturile pe care le-ar da unor absolvenţi de facultate, dacă aceştia i le-ar cere.

Peste doi ani, potenţialul discurs a fost transformat într-un single, cu sprijinul lui Baz Luhrmann; şi astfel, sub numele Everybody's free (to wear sunscreen) mesajul jurnalistei a zburat mult mai rapid către un public internaţional. Bine-bine, Internetul a contribuit şi el, drept dovadă că am putut găsi ce am postat mai jos. Câteva fragmente:

Enjoy the power and beauty of your youth. Nevermind. You will not understand the power and beauty of your youth until they have faded. (…)

Don’t worry about the future. Or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum. (…)

Don’t waste your time on jealousy. Sometimes you’re ahead, sometimes you’re behind. The race is long, and in the end, it’s only with yourself. (…)

Accept certain inalienable truths, prices will rise, politicians will philander, you too will get old, and when you do you'll fantasize that when you were young prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders. (…)

Şi întreaga piesă:

Există un loc…(Wigtown)

(către toţi cei care iubesc să răsfoiască şi să citească o carte)

Ce vedeţi mai sus înseamnă Wigtown, un orăşel scoţian şi un adevărat paradis al cărţilor (noi-nouţe şi second hand). Mai precis, vedeţi câteva din locurile unde se vând cărţi. Librării tihnite şi anticariate impregnate de parfumul anilor trecuuuuţi, în care poţi răsfoi pe îndelete (eventual cu o cafea alături), şi un aer patriarhal asezat peste toţi şi toate. Peste un sfert de milion de cărţi aşteaptă să fie degustate.

Ce nu auziţi, sunt câteva oftaturi adânci, emise de mine. Fiindcă pe la sfârşitul lui septembrie (cu exactitate, în intervalul 26 septembrie-5 octombrie) acolo se va întîmpla ceva. Acel “ceva” mă face să înţeleg ce simte o persoană bulimică aflată în faţa unui platou cu prăjituri: doamnelor şi domnilor… Wigtown Book Festival!

Wigtown reprezintă booktown-ul Scoţiei, adică o aşezare (plină de librării şi de anticariate) care atrage iubitorii de cărţi şi unde se desfăşoară în fiecare an festivalul de literatură. Dacă cineva ajunge prin acest colţ de rai, să-mi dea de ştire…

Wigtown se află în Dumfries and Galloway, ţinutul care l-a găzduit pe Robert Burns. Poetul naţional al Scoţiei a trăit în Ellisland şi în Dumfries; cred că mai toată lumea a auzit de Auld Lang Syne (versuri aici, pentru cine vrea), care ulterior a devenit cântec pentru Hogmanay şi noaptea Anului Nou.

Închei cu Mairi Campbell, cântând cu o voce cristalină Auld Lang Syne.

Pozele sunt luate de aici.



Mairi Campbell & Dave Francis - Auld lang syne
Asculta mai multe audio Muzica »