"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
(poza de aici) Emoţii, julituri şi încântare ieri, în Sydney, Australia. 265 de persoane au alergat cale de 80 de metri. Cu tocuri-cui de 3 inchi (7,6 cm). Majoritatea - femei însă şi câţiva bărbaţi au avut curajul să încalţe pantofi cu toc şi să intre în cursă.
Câştigătoarea a fost Brittney McGlone, de 18 ani, alergătoare profesionistă. Încălţată cu pantofi regulamentari cu toc de aproape 8 cm, Brittney a ajuns prima la linia de sosire şi a câştigat premiul: 5000 de dolari australieni şi un trofeu în formă de pantofi. Cu toc cui.
Cursa a reprezentat şi un nou record mondial: la precedentul eveniment, care s-a desfăşurat în Olanda, au participat numai 150 de persoane.
Traveling takes the ink out of one’s pen as well as the cash out of one’s purse, scria Herman Melville, cunoscut îndeosebi ca autor al romanului Moby Dick.
Un enunţ poetic (pentru cei care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre locuri şi oameni întâlniţi într-o călătorie) şi totodată o declaraţie de bun simţ (la o privire mai pragmatică asupra a ceea ce presupune un voiaj: bani).
Iată însă că partea a doua - a economiilor pentru o călătorie - este contrazisă de realitate. Există situaţii în care mergi într-un loc şi cazarea nu costă NIMIC. Exclud ipoteza rudelor sau a prietenilor. Deci… care este secretul?
Am aflat astăzi de existenţa reţelei WWOOF (World Wide Opportunities on Organic Farms). E vorba de un schimb. Concret: ţi se asigură cazare şi masă gratis, în mediul rural, la anumite ferme din întreaga lume (şi în România am văzut că sunt incluse câteva, pare-mi-se prin Ardeal). Cu o condiţie: să îi ajuţi la muncă pe proprietarii fermei, câteva ore pe zi (în grădină, la câmp, la îngrijirea animalelor – în funcţie de nevoile fermei).
Cum funcţionează WWOOF? Te înscrii în filiala din ţara unde vrei să călătoreşti – adică oferi câteva date despre tine şi plăteşti o sumă (modică). Ţi se pune la dispoziţie lista fermelor care primesc voluntari-turişti. Îţi anunţi intenţia cam cu două luni înainte de data preconizatei călătorii şi aştepţi să primeşti un răspuns. Înainte de a ajunge acolo, discuţi cu gazda: ce fel de muncă este, ce ajutor aşteaptă, câte ore pe zi etc. Unii au oi, alţii vaci, unii gâşte, alţii fâneţe. Nu poţi lenevi acolo. E ca şi cum ai merge la ţară şi ai da o mână de ajutor. Doar că “ţara” înseamnă o altă cultură, departe de a ta.
E simplu: ţi se oferă ceva şi dai altceva în schimb. Nu în ultimul rând, reprezintă o adevărată experienţă. Dacă te simţi în stare să trăieşti fără o cameră de hotel, aer condiţionat ori all-inclusive, dacă vrei să iei parte la viaţa unei familii rurale (oferta se întinde pe mai multe continente) şi dacă poţi duce o viaţă simplă, apropiată de natură şi de ceea ce acum se numeşte “organic farm”, acesta ar putea fi un început.
Fericirea a devenit de câţiva ani obiect de studiu. Economişti, sociologi şi psihologi se apleacă asupra căutării şi definirii ingredientelor fericirii, într-o încercare de a afla ce îl face pe un om să se simtă mulţumit şi cum se dobândeşte această stare. E vorba de o privire asupra individului dar şi asupra unei naţiuni.
Profesorul Ed Diener, psiholog la University of Illinois, este unul dintre cercetătorii renumiţi care studiază fericirea. Pe lângă numeroase lucrări în publicaţii de specialitate, el a elaborat un test al fericirii, compus din 5 enunţuri. Pentru fiecare trebuie să acorzi un punctaj (între 1 şi 7). Testul este online şi nu ai nevoie de înregistare pentru a-l face. Rezultatul îl afli imediat, odată ce apeşi butonul „submit”.
Domnul Diener a condus nenumărate studii asupra variabilelor care compun fericirea. El a constatat că, indiferent de cultura din care provin, oamenii fericiţi au ceva în comun: relaţii de viaţă pozitive (prieteni sau parteneri de viaţă). Oamenii fericiţi interacţionază cu ceilalţi - au prieteni şi sunt căsătoriţi ori au o relaţie stabilă. Banii nu rezolvă totul, pentru că venitul nu ţine pasul cu aspiraţiile omului. Câştigi mai mult şi vrei mai mult. Nu e nimic rău în a visa să ai diverse lucruri. Dar dacă rămâi blocat numai în acea zonă, aspiraţia în sine devine o sursă de frustrări. Pentru că întotdeauna va exista un lucru material pe care nu îl poţi avea, pentru că altcineva poate avea lucrul la care tânjeşti în zadar şi - poate cel mai important aspect - pentru că toate bunurile din lume nu înlocuiesc relaţiile interpersonale. Să fii singur într-o casă luxoasă, cu tehnologie ultramodernă?!
Profesorul Diener a demonstrat aceasta calculând indicele de satisfacţie. El a constatat că membrii tribului african Maasai, care trăiesc în colibe şi nu beneficiază de electricitate ori apă curentă, s-au situat (pe baza propriilor lor estimări) la acelaţi nivel de satisfacţie cu unii dintre cei mai bogaţi americani. Şi cu membrii comunităţii Amish din Pennsylvania.
(foto de aici) Luna trecută, University of Michigan a dat publicităţii un studiu care a cuprins 97 de ţări reprezentând 90 la sută din populaţia lumii. S-au prelucrat date ale sondajelor reprezentative desfăşurate între 1981 şi 2007. Oamenii au fost întrebaţi cât sunt de fericiţi şi de mulţumiţi de viaţa pe care o duc.
Partea bună a rezultatelor: lumea de azi este mai fericită. Partea şi mai bună: libertatea, nu banii, se asortează cu fericirea.
Pe primul loc se situează Danemarca. Pe 2 şi 3…surpriză: Puerto Rico şi Columbia. România se află mai departe, la coada clasamentului (nu cred că vă şochează această informaţie). În continuare, primele 10 locuri: 1. Denmark 2. Puerto Rico 3. Colombia 4. Iceland 5. N Ireland 6. Ireland 7. Switzerland 8. Netherlands 9. Canada 10. Austria
Întreg tabelul se află aici. Iar aici există comunicatul de presă.
Danemarca ocupă un loc 1 meritat, în opinia mea. Este o ţară cu taxe destul de mari, însă cetăţenii ei le plătesc fără bombăneli. În schimb, în societate lucrurile esenţiale funcţionează bine (spitalizare gratuită, medici specialişti - la fel), bani de la stat care merg pentru folosul copiilor şi al bătrânilor (cam 20 la sută din PIB). În concluzie, replica lui Hamlet, “E ceva putred în Danemarca” nu mai are substanţă…
Acum doi ani, a apărut prima “hartă a fericirii”. Ea a fost întocmită de Adrian White, psiholog la University of Leicester. Pe locul 1 s-a situat Danemarca (care rămâne şi în 2008 pe acest loc), pe locul 2 – Elveţia iar “medalia de bronz” a luat-o Austria. Starea de bine/nivelul de fericire înseamnă, în linii mari, cât de mulţumită este o persoană de viaţa pe care o duce, în general şi în particular.
Life is trouble. Only death is not. To be alive is to undo your belt and “look” for trouble, mai spunea Alexis Zorba.
“Teach me to dance”, i-a cerut lui Zorba englezul interiorizat, cu autocontrolul fixat de-a lungul secolelor în celulele unei naţii.
Ieşea timid în soarele unei Grecii exuberante, se dezgheţa şi începea să înveţe să râdă din tot sufletul. Să se scuture de colbul oricărui eşec fără să privească înapoi. Să muşte câte o felie din viaţă cu pofta flămândului, indiferent de gustul cu care era răsplătit. Să simtă minunea de a fi viu - rădăcina oricărui vis şi-ar ţese în gând. Să sărbătorească viaţa încă din prima secundă, după fiecare trezire.
De obicei, cartea se transformă în film. Dar iată o situaţie unică: secvenţa care provoacă apariţia cărţii! Sau cum o scenă dintr-un film bine cotat la box office redeşteaptă interesul pentru lectură.
În Sex and the City, lansat în luna mai, Carrie Bradshaw apare la un moment dat întinsă în pat lângă Mr Big, cu o carte din care citeşte fragmente. Cartea se numeşte Love Letters of Great Men. Imediat, fanii filmului au năvălit în librării căutând volumul respectiv însă au ieşit, la fel de repede, cu mâna goală. Cartea nu exista, cu toate că pasajele citite şi citate sunt veritabile. Cea mai apropiată lucrare putea fi considerată Love Letters of Great Men and Women: From the Eighteenth Century to the Present Day, antologie tipărită prima dată prin anii 20 şi reluată anul trecut de Kessinger Publishing.
Aflând de rumoarea apărută printre iubitorii de Sex and the City şi, implicit, de cererea de pe piaţă, oamenii de la Macmillan au intuit potenţialul unei asemenea afaceri. Prin urmare, la sfârşitul lunii iulie a ieşit de sub tipar… ce credeţi? Love Letters of Great Men. Pentru aproape 10 lire, ne putem adânci în scrisorile de dragoste ale unor figuri celebre precum Pliniu, Henric al VIII-lea, Mozart, Napoleon, Byron, Oscar Wilde, Darwin şi mulţi alţii.
Keats - sărac şi iubit de o tânără misterioasă (după moartea poetului şi după dispariţia ei s-a aflat că era vorba de Fanny Brawe) care i-a fost muză, Lordul Byron - îndrăgostit de o femeie căsătorită, Mozart - scriind cuvinte înflăcărate soţiei lui (da, se poate…). Oameni importanţi pe care dragostea îi aduce în rând cu ceilalţi muritori. Cuvinte neaşteptate uneori dar puternice şi pasionate.
“While I was writing the last page, tear after tear fell on the paper. But I must cheer up - catch! - An astonishing number of kisses are flying about - The deuce! - I see a whole crowd of them! Ha! Ha!...I have just caught three - They are delicious!” (Mozart către soţia lui, Constanze)
"Wishing myself (specially an evening) in my sweetheart's arms, whose pretty dukkys I trust shortly to kiss. Written with the hand of him that was, is, and shall be yours by his will." (Henric al VIII-lea către Anne Boleyn)
Şi pentru că trăim în secolul vitezei (nu avem mereu timpul şi tihna pentru o carte citită în culcuşul unui fotoliu), şi pentru că salvăm planeta (încercăm să reducem volumul de tipăritură, nu?) a apărut recent varianta audio a Love Letters of Great Men. Numai bună de încărcat în iPod iar apoi, cu căştile pe urechi şi cu cuvintele oamenilor mari susurând în auz, putem merge spre serviciu: "It is true you are not handsome, for you are a woman, and think you are not, but this good humour and tenderness for me has a charm that cannot be resisted." (Alexander Pope către iubita sa, Martha Blount)
În Marea Britanie, preţurile crescute ale unor alimente au făcut ca în câteva grădini din spatele caselor să apară... mini-văcuţele. Sau văcuţele pitice. Numite în acte văcuţe rasa Dexter (pentru cei cu reacţii alergice la diminutive: dimensiunea impune aici şi această formă de exprimare - da, mă feresc de diminutive, în mod normal).
Nu exagerez şi nu e o farsă: până şi prestigiosul The Times a tratat recent acest subiect.
Dacă mergeţi prin Albion şi vedeţi pe o pajişte britanică o cornută cu înălţimea situată între cea a unui câine-lup şi cea a unui Dog german, atunci vă aflaţi în faţa unei văcuţe Dexter. Pentru detalii în UK, consultaţi aici.
Puţină istorie: strămoşii ei au păscut prin sudul Irlandei încă din 1800 şi se pare că, la rândul lor, aceştia provin din vitele celţilor. Revenind în prezent: cine are o grădină şi dispune de minimum 200 de lire sterline (preţul unei super-Dexter ajunge şi la 2000 de lire), poate deveni proprietarul unei văcuţe care nu reclamă o îngrijire specială, este prietenoasă cu cei mici, „tunde” iarba şi oferă cam 7 litri de lapte zilnic. Unii spun că, în ultimă instanţă, ea poate ajunge şi în farfurie dar prefer să ignor acest aspect şi să mă gândesc doar la o mini-văcuţă- animal de companie rumegând placidă pe o pajişte, în amurg, aşteptând să vină ora mulsului.
Nu disperaţi dacă vă aflaţi în America, Australia sau în Noua Zeelandă . Există şi aici asociaţii de profil care vă ajută să vă cumpăraţi o văcuţă pitică, pentru că miniona Dexter a reuşit să depăşească graniţele Marii Britanii.
De ce m-a atras povestea văcuţei Dexter? Pentru că este un fel de vis devenit realitate, dar pe coordonate un pic diferite de cele iniţiale.
Explicaţie: în copilărie, tata îmi croia zilnic o poveste sau măcar o secvenţă fantastică. Mă refer la vârsta când trăieşti cu basme şi nu vrei să separi imaginarul de realitate. Într-o bună zi, tata mi-a spus că o să îşi facă rost de un ponei. Dar în miniatură. Adică un mini-ponei. Şi că îl va aşeza pe biroul de acasă. De ce? am întrebat imediat (încă de atunci aveam de ce-urile la mine) Fiindcă după ce el, tata, scrie (da,da, a fost o vreme în care hârtia şi cerneala erau uneltele de bază ale scrisului), poneiul va tropăi pe birou, purtând pe copite sugativă (pentru cei crescuţi alături de computer, mă tem că sugativă e un arhaism).
Am clipit de vreo două ori şi am văzut scena în minte. Era un mini-ponei alb, cu părul la fel de alb, ochii negri şi o mini-şa roşie. Urma să stea pe birou, printre hârtii şi câteva cărţi. Am fost fericită. Aveam ceva unic, chiar dacă numai în imaginaţie. Nici măcar nu l-am aşteptat, eram mulţumită de poveste. Care poate nu e chiar atât de imposibilă, din moment ce am aflat azi că există văcuţa Dexter... Important e să crezi în poveşti, nu-i aşa?
Come by the hills to the land where fancy is free And stand where the peaks meet the sky and the rocks reach the sea Where the rivers run clear and the bracken is gold in the sun And cares of tomorrow must wait till this day is done.
Un fost James. James Bond. La cel mai mare festival. De carte. Astăzi.
Întrebare: La care eveniment al Edinburgh Book Festival s-au vândut toate biletele în mai puţin de o oră (vorbesc aici de luna iunie, când au fost puse în vânzare)? Răspuns: La lansarea cărţii lui Sean Connery, pe care acesta a scris-o împreună cu prietenul său Murray Grigor - regizor şi scenarist. Scoţian, bineînţeles.
Being a Scot se numeşte volumul. Este vorba de autobiografia acestui "post-war Clark Gable", după cum a fost numit actorul de origine scoţiană. Indiana Jones, Casa Rusia, James Bond şi câte şi mai câte filme ... însă aceeaşi eleganţă de a juca plus masculinitate exprimată (fără stridenţă) prin voce, privire şi aplomb. Iar dacă Edinburgh înseamnă şi oraşul natal al lui Sir Sean, pentru ca Being a Scot să ajungă la cititori nici că se putea găsi o ocazie mai bună decât festivalul de carte.
O coincidenţă (oare?): lansarea autobiografiei coincide cu ziua de naştere a lui Sir Sean – el împlineşte astăzi 78 de ani ! Când i-o fi adunat?! Cei doi autori au înregistrat şi un filmuleţ(durează cu puţin peste 3 minute) care să trezească interesul publicului pentru Being a Scot (dacă mai era nevoie...)
În carte există un Sean Connery într-o ipostază neaşteptată – s-a îndeletnicit şi cu distribuţia laptelui, când locuia în Edinburgh – dar şi elemente de adâncime, cum ar fi studierea vieţii culturale scoţiene, reprezentată de poetul Robert Burns, romancierul Sir Walter Scott şi Maria Stuart, Regina Scoţilor.
Se cuvine în încheiere ca, alături de clasicul La mulţi ani, să se găsească şi un pic de muzică scoţiană. Scotland the Brave, imn neoficial al Scoţiei, spune:
Hark, when the night is falling Hear! Hear the pipes are calling, Loudly and proudly calling, Down thro' the glen. There, where the hills are sleeping, Now feel the blood a-leaping, High as the spirits of the old Highland men.
În varianta instrumentală (cimpoi, tobe etc):
Later edit:
Anul trecut am văzut Finding Forrester, cu un Sean Connery morocănos, scriitor retras din lume, aproape acrit şi sastisit de toate, care devine mentorul unui tânăr de culoare şi învaţă din nou să interacţioneze cu oamenii. Literatură, prietenie şi o lecţie de viaţă. Merită văzut. De mai multe ori. Trailerul:
“Era o după amiază fierbinte de vară; în compartimentul de tren domnea zăpuşeala corespunzătoare iar până la prima staţie, Templecombe, mai era cale de o oră. În compartiment, o fetiţă, altă fetiţă şi mai mică şi un băieţaş. Mătuşa aparţinând copiilor ocupa un colţ; în colţul opus şedea un domn singur, separat de grupul celor de mai sus, deşi fetiţele şi băieţaşul umpleau cu energia lor întreg compartimentul. Şi mătuşa şi copiii se dedau la o conversaţie de un caracter monoton dar persistent, precum o muscă ce nu cunoaşte oboseala. Majoritatea replicilor mătuşii începeau cu un ‘nu e voie’ iar ale copiilor cu un ‘de ce ?’ Domnul singur se abţinea de la orice comentariu cu glas tare. (…) -Dar dacă n-ar fi fost aşa de cuminte, n-o salvau ? se interesă cea mai mare dintre fetiţe, formulând exact întrebarea ce-i stătea pe buze şi domului singur. -Ba da, admise jalnic mătuşa, dar nu cred că mai săreau atât de repede s-o apere dacă n-ar fi iubit-o atât de tare. -Cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o, fu sentinţa fetiţei cele mai mari, rostită cu o imensă convingere. -Nici nu am ascultat decât o bucăţică la început, aşa de tâmpită era, o susţinu Cyril.”
„It was a hot afternoon, and the railway carriage was correspondingly sultry, and the next stop was at Templecombe, nearly an hour ahead. The occupants of the carriage were a small girl, and a smaller girl, and a small boy. An aunt belonging to the children occupied one corner seat, and the further corner seat on the opposite side was occupied by a bachelor who was a stranger to their party, but the small girls and the small boy emphatically occupied the compartment. Both the aunt and the children were conversational in a limited, persistent way, reminding one of the attentions of a housefly that refuses to be discouraged. Most of the aunt's remarks seemed to begin with "Don't," and nearly all of the children's remarks began with "Why?" The bachelor said nothing out loud. (...) "Wouldn't they have saved her if she hadn't been good?" demanded the bigger of the small girls. It was exactly the question that the bachelor had wanted to ask. "Well, yes," admitted the aunt lamely, "but I don't think they would have run quite so fast to her help if they had not liked her so much." "It's the stupidest story I've ever heard," said the bigger of the small girls, with immense conviction. "I didn't listen after the first bit, it was so stupid," said Cyril.”
În schiţa de mai sus (pe care vă invit să o citiţi în întregime) se află o mostră de Hector Hugh Munro (devenit Saki în lumea scriitoricească): satirizarea convenţionalului şi situaţii la care nu te aştepţi. Aici se ocupă de tendinţa de a spune copiilor poveşti moralizatoare. L-aş compara cu o şampanie: e înţepător şi te face să râzi.
L-am descoperit pe Saki acum mulţi ani, prin intermediul The Open Window. Ştiu că atunci m-a frapat arta lui de a satiriza normele, acel „aşa se cade” al societăţii, împingând totul către un umor care putea deveni şi macabru.
Apoi am constatat că el însuşi sfidase graniţe de toate felurile. Graniţe geografice: născut în Burma, apoi trimis în copilărie în Anglia şi crescut de mătuşi prea severe; s-a înrolat în poliţia militară şi s-a întors în Burma timp de un an. Mai apoi a fost jurnalist (în Londra). Peste patru ani devenea corespondent în Balcani. Au urmat Varşovia, St Petersburg şi Paris. Saki a înfruntat şi limitele impuse de trecerea timpului: la 44 de ani, chiar dacă depăşise vârsta pentru înrolare, a insistat să fie trimis pe front, ca simplu soldat, în primul război mondial. Sfârşitul lui, într-o bătălie din Franţa, are în el ceva neaşteptat: se spune că tocmai strigase "Put that damned cigarette out!", înainte de a fi împuşcat.
Replicile lui spirituale îmi aduc aminte de Oscar Wilde. Saki nu poate fi îmblânzit, şi ştie să disece cu cruzime orice înţepeneală şi ipocrizie. Cunoaşte arta de a pregăti surprize cititorului, evadând din convenţional şi oferindu-i ceva la care nu se aşteaptă. Poate fi caustic, poate fi amar dar nu este tern. Pentru Saki, viaţa reprezintă o înlănţuire de surprize şi de situaţii interesante, pe care simte nevoia să le ofere mai departe.
...Şi un mic bonus:
"The sacrifices of friendship were beautiful in her eyes as long as she was not asked to make them."
"He's simply got the instinct for being unhappy highly developed."
"We all know that Prime Ministers are wedded to the truth, but like other wedded couples they sometimes live apart."
Cu un titlu ca acesta, unii poate că se vor gândi la scena politică (cred că tot românul cunoaşte cui îi este atribuită celebra poreclă). Dar nu. Eu stau departe de asemenea subiecte. La politică şi la fotbal tot românul se pricepe, aşa că las pe mâna altora domeniile amintite anterior.
Bunicuţa este un nume afectuos pentru Tina Turner. Anna Mae Bullock (numele real) se joacă mereu cu timpul şi nici nu ţine seama că va împlini 69 de ani pe 26 noiembrie. Arde pe scenă totul şi o ia de la capăt neobosită, ca o pasăre Phoenix în căutarea muzicii care să vindece. Transmite energie prin voce şi mişcare. Este un foc de artificii.
Pe 1 octombrie Tina Turner îşi începe turneul, în America cea îndepărtată, mai precis în Kansas City, şi îl va încheia la anul, cu show-ul din 3 aprilie, în Manchester (da, vine şi în Europa dar nu speraţi că în România, ci prin Germania, Belgia, Austria, Elveţia şi Anglia).
Cine locuieşte în SUA, are noroc. În primul rând că poate să îşi cumpere bilete şi în al doilea rând că poate câştiga două bilete la concertul Tinei din Chicago (3 octombrie); trebuie doar să introducă o adresă de mail, un nume şi un cod în nişte rubrici, după care aşteaptă cuminte tragerea la sorţi din septembrie (pentru detalii există secţiunea „See Contest Rules”).
S-a bucurat de succes în anii 60, alături de Ike. Au mai trecut 20 de ani. La 37 de ani, Tina Turner a avut curajul să o ia de la capăt – o carieră solo, bani puţini, cânta în cluburi şi hoteluri, un album care nu a cunoscut un mare succes etc. Urmează întâlnirea cu Roger Davies, managerul Oliviei Newton John, de bun augur. La 41 de ani, Tina Turner a cântat la un faimos club new-yorkez, The Ritz (graţie lui Roger). I-a urmat sfatul: avea cântece noi, o trupă nouă, până şi ţinuta de scenă era cu totul alta. Presa a iubit-o din nou.
Revenise în atenţia lumii. Rod Stewart a văzut-o şi i-a propus să cânte împreună Hot Legs. Mick Jagger a luat-o alături de el pe scenă, la Honky Tonk. Tina Turner a avut curajul să treacă şi la film. Avea 46 de ani când a jucat în Mad Max (partea a treia), cu Mel Gibson.
În decembrie 2000, la 61 de ani, Tina ţine ultimul spectacol, în cadrul 24/7 Millenium Tour, şi anunţă că nu va mai cânta în concerte. Fanii oftează şi se consolează cu înregistrările. Este cântăreaţa cu cel mai mare număr de bilete vândute la concerte. La urma-urmei, poate că are nevoie de o perioadă de odihnă...
Însă pauza nu a durat prea mult. Anul trecut, Tina Turner spunea că un album sau un turneu mondial se vor materializa înainte să împlinească 70 de ani. Şi s-a ţinut de cuvânt. Albumul Tina se va lansa în State pe 30 septembrie. Iar în ziua următoare, începe turneul! Ziua de naştere (69 de ani) şi-o va sărbători cântând (atunci se va afla pe scenă la Newark, New Jersey).
Secretul ei?
"Physical strength in a woman - that's what I am."
"I never felt sorry for myself. Once you start the self-pity, you're dead - you're in the box. I didn't allow myself to go in that friggin' box. That's the message. Don't accept it. Keep going."
