Niciodată nu e prea târziu

Premiile Costa Book din 2009 parcă ar susţine această vorbă veche.
De ce ?

Scriitoarea nonagenară Diana Athill a câştigat Costa Book Award pentru cea mai bună biografie: Somewhere Towards the End, apărută anul trecut la editura Granta. Tonul sincer dar şi abordarea unor subiecte neaşteptate pentru o vârstă înaintată (dragostea şi dorinţa sexuală sunt doar două dintre ele) au cucerit juriul din acest an.

La categoria roman, câştigătorul se numeşte Sebastian Barry, cu The Secret Scripture. Irlandezul s-a aflat de două ori cât se poate de aproape de Man Booker prize. În 2005 s-a numărat printre finalişti, datorită romanului A Long, Long Way. Cartea a fost tradusă la noi: Calea cea lungă – a apărut în colecţia Cotidianul în noiembrie 2007.
Anul trecut, romanul său The Secret Scripture a fost selectat pentru finala Man Booker Prize. Însă la cea de-a 40-a ediţie a premiului britanic pentru proză din Regatul Unit a câştigat indianul Aravind Adiga, aflat la debut cu romanul The White Tiger.
Totuşi, în acest an, The Secret Scripture a însemnat victorie pentru Sebastian Barry. Coincidenţă: personajul principal, Roseanne McNulty, este o nonagenară!

La această adresă puteţi asculta trei fragmente din romanul The Secret Scripture, citite de Barry însuşi.

Pentru poezie, premiul i-a revenit lui Adam Foulds, datorită volumului The Broken Word, despre revolta Mau Mau din Kenya. Juriul a considerat că este o carte pe care cititorul nu se îndură să o lase din mână. Fragmente pot fi citite aici şi aici .

Lista completă a câştigătorilor Costa Book Awards se găseşte la această adresă.

Cărţi în 2009

(sursa foto)
Editurile din toată lumea încearcă să menţină interesul publicului, chiar dacă în acest an cititorii ar putea strânge cureaua un pic. Strategia editurilor mizează pe numele celebre care vor aduce cumpărători sau pe scriitori ale căror cărţi anterioare s-au vândut foarte bine.
Artileria grea se lansează! De toate pentru toţi. Mai jos (fără a epuiza subiectul) am aşezat o “salată”, din care fiecare poate alege, după gust şi după chef.

Anul începe cu John Grisham şi noul său thriller, The Associate. Se va pune în vânzare începând cu 27 ianuarie. Capitolul 1 este oferit online la această adresă (sunt trei pagini). În limba română, Grisham poate fi găsit la editura RAO. Mă gândesc la Grisham ca la un autor de romane degrabă tranformate în filme : Firma, Dosarul Pelican, Clientul, Camera Morţii, Omul care aduce ploaia etc.

Stephen King, regele scrierilor thriller, care se joacă precum nimeni altul cu mintea cititorului, ne pregăteşte în ianuarie colecţia de povestiri Stephen King Goes To The Movies. El comentează aici filmele făcute după cinci din short story-urile sale şi are şi câteva poveşti din culisele filmărilor. Filmele la care face referire sunt: The Shawshank Redemption (Închisoarea îngerilor), 1408, Disciples of the Crow (bazat pe Children of the Corn), The Mangler şi Hearts in Atlantis (Suflete pierdute în Atlantida). Cărţile sale traduse în limba română sunt, majoritatea, la editura Nemira. Editura Trei i-a publicat La miezul nopţii.

În februarie, Joe Dunthorne soseşte cu un roman (varianta paperback) care aminteşte de JD Salinger, după cum afirma The Observer. Submarine este povestea unui puşti de 14 ani, plin de imaginaţie, şi a familiei sale.

Nicholas Evans a studiat Dreptul la Oxford apoi a lucrat ca jurnalist. El este autorul romanului Îmblânzitorul de cai (transformat de Robert Redford în film) Scriitorul aduce pe piaţă The Brave, în luna februarie. În limba română, Evans apare cu Vieţi încercate, roman publicat de Nemira în 2007.

Josephine Cox, autoare britanică ale cărei romane sentimentale s-au transformat în bestelleruri, lansează Born Bad, în februarie. La noi i-au fost traduse, la editura Orizonturi , patru romane.

Jeffrey Archer, autor prolific, anunţă pe blogul său că lansează Paths of Glory în martie. Cititorii de la noi îl cunosc prin O tolbă plină cu săgeţi , Povestiri cu final neaşteptat (ambele apărute la Humanitas), Primul între egali, În linie dreaptă, O duzină de tertipuri, Nici un ban în plus, nici un ban în minus (cărţi publicate de RAO), A patra putere, Jurnalul unui lor întemniţat şi Pisica are nouă vieţi (la editura Vivaldi)

Wilbur Smith este considerat un maestru al romanelor de aventuri. Cel mai recent roman, The Quest, a fost numărul unu la vânzări în Marea Britanie, SUA, Australia, Italia, Cehia. În România, el are numeroase cărţi publicate la editura RAO. Şi iată că Smith loveşte din nou ! În aprilie va lansa romanul Assegai, anunţă autorul pe site-ul său oficial.

Americanca Jodi Picoult scrie despre familie, dragoste şi relaţii dintre oameni, iar romanele sale au fost traduse în 34 de limbi. Are trei copii şi, după ce aceştia pleacă la şcoală (adică la 7.30 dimineaţa) începe să scrie, opt ore pe zi, afirmă ea într-un interviu din Financial Times.
Dintre cele 15 romane publicate până acum, Vanishing Acts (Dispariţii) şi My Sister’s Keeper (O viaţă de rezervă) au apărut anul trecut şi la noi.
Următoarea carte este Handle with Care şi va fi accesibilă publicului în aprilie (un fragment poate fi citit aici).

Suedezul Henning Mankell, regizor şi scriitor, „părintele” inspectorului Wallander, ar putea produce o surpriză plăcută, în aprilie, cu Italian Shoes (traducere în engleză; romanul, scris în suedeză, a fost lansat în septembrie 2008). Iată aici un fragment din versiunea în engleză.

Kazuo Ishiguro, japonezul (după locul naşterii) care scrie ca un adevărat britanic (după spaţiul în care trăieşte), lansează în luna mai volumul Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall . Editura Polirom o va publica în limba română. Tot la Polirom se găsesc traduse numeroase romane ale lui Ishiguro, inclusiv Rămăşiţele zilei, care i-a adus autorului Booker Prize.

Graham Swift, câştigătorul Booker Prize cu Last Orders, soseşte în iunie cu romanul Making an Elephant . Pe piaţa autohtonă se află romanele sale Mâine şi Lumina zilei.

Scoţianul Irvine Welsh, al cărui prim roman a fost Trainspotting (1993), este şi regizor şi scenarist. El se va afla în atenţia cititorilor cu o colecţie de povestiri, Reheated Cabbage, în iulie. Trei romane traduse în română se găsesc la Polirom: Porno, Trainspotting şi Jeg.

Luna august poate fi norocoasă pentru Liam McIlvanney, profesor la University of Aberdeen. Liam are o ascendenţă celebră: tatăl lui este William McIlvanney, un scriitor apreciat în Marea Britanie în special pentru romanele sale poliţiste – precum Laidlaw, pe când unchiul său, Hugh McIlvanney, deţine o rubrică sportivă permanentă în Sunday Times . În august, Liam va lansa All The Colours Of The Town.

În septembrie, scriitoarea Anne Tyler, câştigătoarea premiului Pulitzer în 1989 (cu Breathing Lessons), scoate pe piaţă un nou roman : Noah's Compass. În limba română au apărut : Căsătorie de amatori (în 2007, la Humanitas), Lecţii de respiraţie (în martie 2007, în colecţia Cotidianul) şi Turist de ocazie (1996, editura Univers).

Poezie în epoca Obama

(sursa foto)
Poeta Elizabeth Alexander a fost aleasă pentru a participa la ceremonia de depunere a jurământului de către preşedintele Barack Obama. Ea va compune un poem pe care îl va citi la acest eveniment, pe 20 ianuarie.

Lumea literară din State a fost încântată de opţiunea pentru doamna Alexander. Şi de faptul că poezia va fi prezentă la învestitura preşedintelui (ceea ce nu s-a mai întâmplat din 1997).

La 46 de ani, poeta Elizabeth Alexander se află în plină carieră literară. Cu volumul American Sublime, s-a numărat printre finaliştii de la premiul Pulitzer, secţiunea poezie, în 2006. Ceilalţi doi: Dean Young, cu Elegy on Toy Piano, şi Claudia Emerson, cu Late Wife – care a şi câştigat). Elizabeth Alexander a publicat patru cărţi de poezie: The Venus Hottentot (1990), Body of Life (1996), Antebellum Dream Book (2001) şi American Sublime (2005).

Fragmente din The Venus Hottentot , unde tratează aspecte legate de race şi gender, se pot citi aici. Iar una din creaţiile cu titlul Ars Poetica se află aici.

De peste 20 de ani, doamna Alexander este profesor la diferite universităţi de prestigiu din SUA. Din iulie va prelua conducerea Departamentului de Studii Afro Americane al Universităţii Yale.

Este pentru a patra oară în istoria Statelor Unite când poezia însoţeşte ceremonia de învestitură în funcţia de preşedinte. Ceilalţi trei poeţi care au participat cu poemele lor la depunerea jurământului sunt:

Robert Frost – la preşedintele John F. Kennedy, în 1961 (a recitat din memorie "The Gift Outright". Deşi compusese alt poem, cu titlul "Dedication", Frost nu a reuşit să vadă cuvintele de pe hârtie, din cauza luminii prea puternice. Avea 87 de ani. De fapt, "Dedication" este poemul de învestitură.)
Maya Angelou – la preşedintele Bill Clinton, în 1993 (poemul se poate citi aici)
Miller Williams – la învestitura din 1997 (poemul "Of History and Hope")

Aşadar, la 20 ianuarie vom asculta/citi poemul compus de Elizabeth Alexander. Ceremonia de învestitură a lui Barack Obama va costa 75 de milioane de dolari (din care oraşul Washington va aloca 47). Aproximativ două milioane de persoane vor participa la eveniment şi la defilare.

Închei cu finalul de la Ars Poetica #100: I Believe, de Elizabeth Alexander:

“Poetry (here I hear myself loudest)
is the human voice,

and are we not of interest to each other?”

Later edit:
Elizabeth Alexander citind câteva din creaţiile sale.
(Bloodaxe Books a lansat o carte-DVD: In Person: 30 Poets)

Ce citeşti ? Când să citeşti ?

(sursa foto)
"Have you ever wished you had more time to read? You may as well wish you had more time to live. You do." (Steve Leveen)

Ce ai citi dacă ai avea timp ? Ce ai învăţa dacă ai şti că poţi înţelege ?

Sunt doar două din întrebările cărora Steve Leveen încearcă să le găsească un răspuns. Pentru aceasta, el a scris o carte cu un titlu mai presus de orice dubii: The Little Guide to Your Well-Read Life. Aici, Steve Leveen adună experienţa lui de cititor dar şi experienţa altora – unii concep o listă de lecturi cerând sfaturi de la prieteni, alţii fac adnotări pe paginile cărţii pentru a reţine pasaje importante (sau scriu un rezumat şi păreri pe o fişă de lectură). Scopul cărţii este de a ajuta un cititor să îşi croiască un drum în marea pădure de cărţi din lume. Şi de a-l convinge că există…da, există !... timp pentru citit.

De obicei nu iau în seamă cărţile de tip "How to"…(de înlocuit punctele de suspensie cu orice năzbâtie). Însă urechile mele au auzit de prea multe ori (şi de la mine, şi de la alţii), fraza : "Aş vrea să am mai mult timp pentru citit".

Am răsfoit site-ul croit pentru The Little Guide to Your Well-Read Life şi am găsit lucruri interesante, pe care aş vrea să le împărtăşesc celor care trec pe aici. Sfaturi, dintre care unele te fac să îţi spui: “Da, aşa mă gândeam şi eu…”. Lucruri spuse cu sinceritate şi direct la ţintă, în manieră tipic americană. Nu cantitatea cărţilor este importantă şi nici viteza cu care citeşti, ci găsirea acelor scrieri care să te alimenteze cu ceva valoros pentru tine. Ceva care poate să îţi îmbogăţească felul în care priveşti lumea.

Trec în revistă câteva idei, mai multe aflaţi din linkurile puse în final.

Întocmeşte o listă de candidaţi. Partea frumoasă : candidaţii nu vor deveni toţi, obligatoriu, cărţi citite. Ai nevoie de selectivitate.

Selectează-ţi cărţile pe care le vei parcurge. Priveşte în tine şi cântăreşte ce pasiuni şi interese ai. Apoi caută hrană pentru ele. Cu cât eşti un cititor mai pasionat, cu atât ai şanse mai mari să găseşti cartea potrivită. Fii un atlet, nu un spectator.

Adună şi citeşte cărţile care sunt în rezonanţă cu structura ta. Se poate întâmpla să nu îţi placă un clasic sau o carte de succes a unui autor celebru. Nu e nicio problemă să laşi la o parte cartea respectivă. Pur şi simplu ea nu îţi comunică ţie mare lucru. Şi apoi, nu ai tot timpul din lume la dispoziţie.

"Cărţile vorbite" - audiobook-urile - nu sunt de neglijat. Poţi sesiza nuanţe (după ton) care îţi scapă atunci când citeşti o carte în formatul clasic.

Când ai terminat o carte bună, nu o abandona. Deschide-o a doua zi şi vezi ce ţi-a spus, ce ai învăţat din ea. Mai apoi, la intervale mai lungi de timp, răsfoieşte-o şi vei vedea că o parte din ea se află în tine. Este şi un bun exerciţiu pentru memorie: găseşti şi recunoşti pasaje al căror mesaj ţi-a devenit cunoscut.

Semne pentru adnotări - fiindcă unii îşi fac însemnări chiar pe paginile cărţii. Asta mi-a plăcut: un document pdf cu tot soiul de simboluri, pentru cititori.

Mi-a atras atenţia următoarea formulare a lui Leveen: “Think about what it's like to be in romantic love and what happens to your schedule when you are. You do what you need to but you make time for love. Book love is similar: it makes it easy to find the time, because that time finds you.”

Extras din carte, la această adresă.

Interviu cu autorul, pe site-ul cărţii.

Un capitol din carte există aici.

Se poate cumpăra de pe site-ul Amazon. Se găseşte şi în variantă audio.

Cai, mustangi şi 2009

(sursa foto)

Aer nou, de 2009. L-am aruncat pe 2008 la coş cât ai clipi. Nu am cumpărat globuleţe, beteală, panglici ci am scotocit după cele din anii trecuţi. În îmbulzeala zilelor de sărbători, nu mi-a surâs perspectiva de a fi tasata-călcată-îmbrâncită de lumea care simte nevoia să demonstreze că sprijină economia naţională cumpărând. Orice. Precizare: aici am vrut să fiu ironică, nu cred că oamenii care ieşeau din magazine cu cărucioare/pungi ticsite s-ar fi gândit la înflorirea economiei naţionale.

Bilanţul nu mă interesează, că doar am păşit în 2009 şi restul...e istorie. O prietenă îmi spunea că va trage o linie verticală pe o coală de hârtie, în stânga va scrie ce a realizat în 2008 şi în dreapta – ce îşi propune pentru acest an. Posibil să funcţioneze o asemenea vizualizare în unele cazuri, te „focusează pe target”.

Planuri? Astea nu lipsesc niciodată. Un proiect bun te ţine în priză. Te ia de mână şi te face să visezi. Şi ce mai contează atunci când nu iese?... Important e să ai motoarele turate şi să hoinăreşti cu ele prin idei, evitând o stare legumicolă.

Aş vrea ca 2009 să aducă pentru mine şi pentru toţi cei care trec pe aici, râsul. Voioşia e contagioasă. În al doilea rând, aş vrea să nu mai uit unde pun diverse lucruri (fiindcă mă gândesc la nu-ştiu-ce în secunda respectivă, nu fiindcă aş da dovadă de senilitate prematură. Sper). Casa mea înghite câteodată diverse obiecte, pe care mi le returnează numai când vrea ea.

Tocmai am terminat de citit "Catedrala", de Raymond Carver, volum de povestiri publicat în 1983 şi nominalizat la premiul Pulitzer şi la National Book Critics Circle Award. Un stil simplu şi curat, cu finaluri destul de deschise, te lasă să îţi imaginezi ce vrei. O carte de citit într-o singură zi.

Căpăstrul se încheie cu proprietăreasa care descoperă acest obiect, uitat într-un sertar. Chiriaşii (Holits, Betty şi cei doi copii ai lor) locuiseră o perioadă în apartamentul respectiv. Holits si familia avuseseră o fermă în Minnesota însă ideea lui paguboasă de a creşte un cal de curse îi împinsese pe toţi într-o existenţă nesigură. Căpăstrul făcuse parte din bagajele lor.

„un căpăstru vechi din piele neagră. Nu ştiu prea multe despre căpestre. (...) Zăbala e rece şi grea. Dacă ar trebui să porţi lucrul ăsta între dinţi, bănuiesc că te-ai supune numaidecât. Când ai simţi că e trasă, ştii că a venit momentul. Ştii că te duci undeva”.

Mi s-a părut o imagine interesantă: zăbala ar însemna un oarecare control sau chiar o limitare a libertăţii. Însă finalul: „ştii că te duci undeva” înseamnă că ai plecat totuşi la un drum, că nu stagnezi.

...Nu e mai bine să fii mustang? Uite, americanii îi protejează atât de bine încât în 1971 au dat şi o lege ca ei să poată hoinări după pofta inimii. Nu ai voie să împuşti sau să otrăveşti un mustang aflat în sălbăticie. E drept că, pentru a controla gradul de răspândire, unii dintre ei sunt capturaţi şi oferiţi spre adopţie. Dar aceasta e altă discuţie.

...Aşadar, să fiţi în 2009 ce vreţi voi: cai ori mustangi. Sau câte puţin din fiecare. Pe perioade determinate. De voi.

În încheiere, Noa cântă “Beautiful that way”. Vă mai amintiţi de filmul "Viaţa e frumoasă"? Te învaţă că umorul este o salvare. O centură de siguranţă pusă de tine.

Smile, without a reason why
Love, as if you were a child,
Smile, no matter what they tell you
Don't listen to a word they say
Cause life is beautiful that way.

(…)

We'll forget about our sorrows
And think about a brighter day,
Cause life is beautiful that way
There's still another game to play
And life is beautiful that way.

Armură din zâmbet

(foto de aici)

Cele scrise mai jos sunt provocate de o leapşa de la Klara (despre ani şi bătrâneţe).

Bătrâni? Se cere o clarificare: vârstele au fiecare câte un punct din care, când priveşti, vezi pe axa timpului câţiva bătrâni. Sau măcar mult mai bătrâni decât tine.

Aveam 18 ani, mama – 38 şi tata – 40. Apăreau momente în care eu îi consideram „bătrâni”; nu în sensul biologic, ci atunci când ideile mele nu se potriveau cu ale lor. Azi îmi vine să râd de emfaza şi semi-inconştienţa ... tinereţii. Îmi vine să râd şi când rememorez ce spunea GB Shaw: “Youth is a wonderful thing. What a crime to waste it on children.” Dar ce, se poate altfel?...

Am întâlnit oameni care sunt bătrâni încă de tineri. În schimb, am văzut bătrâni cărora tinereţea li se zăreşte printre riduri, atunci când vorbesc. Şi îţi dai seama că, sfidând anii, într-un sipet din interior se află un motor care îi apără de ravagiile bătrâneţii, chiar dacă părul albeşte şi pielea devine brăzdată. Motorul acela croit şi antrenat de ei, acesta e secretul. Biologic vorbind, au îmbătrânit. Însă îşi permit să rămână cu sufletul pe la 40 sau 50 de ani, să înflorească într-un zâmbet frumos, ţinând piept timpului. Fac planuri în care cred şi, de mai multe ori pe zi, gândul la un etern „mâine” îi împrospătează.

Ştiu o doamnă încă frumoasă care, după ce se trezeşte, când se află în faţa oglinzii din baie (deh, cosmeticale femeieşti...) se priveşte şi începe să zâmbească. Nu face greşeala de a-şi căuta noi riduri ori de a-şi aminti de vreo dimineaţă de acum 20 sau 30 de ani. Zâmbetul acela matinal e cel mai frumos lucru pe care şi-l poate dărui. Zâmbetul vine din interior, se oglindeşte pe figură şi apoi o înfăşoară ca într-o armură pentru ziua care începe. Zilele nu sunt compuse numai din secvenţe superbe, evident. Dar ea a învăţat să le întâmpine pe toate: momentele grele vor curge (la finalul zilei) pe lângă ea, iar clipele frumoase le va găzdui în sine, o "provizie" necesară. Mai ştie să zâmbească sincer de mai multe ori şi să râdă din tot sufletul. Totul într-o singură zi. Şi iar, şi iar...

Cred că zâmbetul de dimineaţă e secretul. El reprezintă o armură protectoare. I’m working at it, cum zice englezul/americanul.

PS: Doamna aceea încă frumoasă este mama.


Later edit: ce scrisesem aici (Old versus young, în luna august) merge bine la aceeaşi temă.

De Crăciun

Se întâmpla atunci, în zile magice: miroasea a cozonaci rumeniţi frumos (şi frământaţi până la epuizare de bunica), zăpada scrâşnea sub tălpi, soba duduia iar la fereastră se auzeau voci suave de copii care veniseră să colinde. Pe geamul aburit desenasem cu degetul un om de zăpadă. Ieşeam pe prispă şi vedeam copiii rumeni care stăteau sfioşi în faţa casei, cântând. Glasuri limpezi aduceau către noi o felie mare din bucuria Crăciunului. Bunica zâmbea cu lumini în ochi şi îi cuprindea vesel cu privirea, de parcă toţi erau nepoţii ei.

Colindele copiilor sunt întotdeauna minunate.

Să sărbătoriţi cum se cuvine! Crăciun fericit!

„…E pe potriva omului”

Însemnarea de azi este pentru prietena A. şi pentru prietenele (necunoscute, dar tot prietene le socotesc) Amalia ,Donazz ,Ina,Sisiphe şi Simona
De fapt, pentru oricine trăieşte undeva, departe.

Caminante
Antonio Machado

(…)
Caminante, son tus huellas
el camino y nada más;
caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.

Al andar se hace camino
y al volver la vista atrás
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.

Caminante, no hay camino
sino estelas en el mar...


Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.

Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.

Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

(în româneşte de Darie Novăceanu)

După cum spunea Machado tocmai în anul 1912, nu există un drum prestabilit – nu se prepară o reţetă care să fie bună negreşit pentru toată lumea. Cum ar fi să ţi se recomande: pune două grame de hotărâre, unul de noroc, unul de prudenţă şi unul de prieteni şi ai poţiunea reuşitei!

De fapt, tu îţi croieşti o cărare, care se lasă apoi cuminte undeva, în spatele tău. În aceste versuri poţi citi şi despre timp, ani ori alegerile făcute în viaţă, nu e doar un simplu „camino”. „Drumul se face mergând”...

Te aşterni la o asemenea călătorie, străbaţi o viaţă. Ajungi la o întretăiere – o iei la dreapta, la stânga? Nu poţi să te opreşti, chiar dacă plouă ori ninge viscolit. Ai o datorie faţă de tine: „drumul se face mergând”.

Mă gândesc aici la prietene care au avut curajul să cutreiere mii de kilometri şi să se aşeze undeva, departe. Da, curajul. S-au urcat într-un anumit tren, la un timp anume. Au traversat distanţe şi se află (sau vor ajunge) în ţări unde limba lor maternă o vorbesc doar acasă (dând un nou sens conceptului de „acasă”). Trebuie să fii puternic pentru a ajunge într-o depărtare şi mai ales pentru a rămâne acolo. Obstacole se înalţă peste tot: şi aici, şi acolo. Contează doar cum le ţii piept. Bucuriile, la fel – cresc brusc şi le întâmpini, te impregnezi de ele, indiferent de meridiane.

Închei cu vorbele scrise de Nikos Kazantzakis în Zorba Grecul. Le aştern în semn de preţuire şi de gând bun trimis tuturor celor care se află „acolo” :
"Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului."

Later edit:

Mitul irlandezului care a plecat în lume să îşi găsească norocul e ilustrat, printre altele, de o înregistrare de acum 40 de ani cu The Dubliners. Muirsheen Durkin, un cântec despre emigrare. Solistul, Luke Kelly, a făcut parte din trupă încă din 1962, de la înfiinţare.

Colind printre blocuri

Azi de dimineaţă, la o oră când încerci să conştientizezi că e sâmbătă şi, în consecinţă, să te bucuri ori să lâncezeşti, se aude un vuiet surd pe afară. Ciulesc urechile, zgomotul se apropie, de fapt înseamnă nişte bubuituri de tobă şi fluierături dintr-un ţignal ca al arbitrului de fotbal (după tonalitate).
Ce să fie? Îl ia la oaste pe bădia Vasile? Vreo maşinărie care vesteşte nu-ştiu-ce mesaj publicitar? O ginte străină a ocupat capitala? Sau începe sfârşitul lumii?

Nu, nimic din toate opţiunile de mai sus. Ci colindători urbani, în maxima lor splendoare. Zgomot pur, care te ia din moliciunea dimineţii de sâmbătă, muzică lipsă, versuri ioc. Nu i-aş fi băgat în seamă însă, după ce s-au îndepărtat (conform decibelilor), au revenit cu vioiciune, în vreo trei rânduri. Mă întreb cum o fi reacţionat vreun maidanez care se plimba nevinovat prin parc - s-a ascuns, ca la zgomotul de petarde, ori a început să latre nervos şi acoperit de bubuiturile care au invadat aerul?

Aş dori un colind liniştitor, dacă nu vă e cu supărare. Ceva clasic, care să vestească începutul sărbătorilor. Oldies but goldies – am găsit omăt, copii îmbujoraţi şi sfioşi, colaci. Să anihileze poluarea fonică orăşenească. Să aducă miros de iarnă şi zâmbet de oameni buni.

Îl dăruiesc cu drag tuturor celor care trec pe aici.



Şi fiindcă suntem cetăţeni universali, iată şi Oiche Chiuin (adică Silent Night) – Enya. Picură în suflet linişte.

Voiaj în timp

(sursă foto)

Filmul Highlander.
“You must leave her, brother” i-a spus Ramirez (interpretat de Sean Connery) lui Connor MacLeod (Christopher Lambert). Amândoi purtau blestemul plimbatului prin secole. Ramirez, care dăduse piept cu mai multe trăiri, încerca să îl ferească pe Connor de durerea clipei când cei dragi, atinşi firesc de scurgerea timpului, vor îmbătrâni şi se vor stinge, rând pe rând. El avea să treacă prin vreme cu o tinereţe veşnică. Connor nu l-a ascultat şi a trăit prima durere intensă.

Versuri scrise de Brian May (din Queen), special pentru Highlander şi cântate aici de Freddie Mercury; sunt şi scene din filmul iniţial, din 1986, înainte să apară celelalte părţi ori serialul.

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams yet slips away from us?
Who wants to live forever?



Mai spune Brian May prin vocea lui Freddie:

But touch my tears with your lips
Touch my world with your fingertips
And we can have forever
And we can love forever
Forever is our today

Mă gândesc că pentru noi, oamenii de rând, valabilă este doar situaţia inversă – adică today is our forever. Fiindcă mereu trăim ziua prezentă, nu trecutul şi nici viitorul. Doar în gând poţi face incursiuni în trecut ori îţi croieşti planuri menite să apropie un viitor. În rest… ancora se află în today. Şi este minunat astfel.

Grozav îmi place netul !!! Am găsit secretul călătoriei în timp pentru oricine, merită să postez aici cuvintele:

“We all have our time machines. Some take us back, they're called memories. Some take us forward, they're called dreams.”

Nu a spus-o un filosof şi nici un scriitor, ci un actor: Jeremy Irons (da, da, recunosc, e unul din actorii mei favoriţi).

Frumuseţea prezentului e conţinută şi într-o prelungire a sa care ne este promisă : ziua de mâine. Romancierul englez Arnold Bennett a sintetizat foarte bine darul dat de ideea de acum:

“You wake up in the morning, and lo! your purse is magically filled with twenty-four hours of the magic tissue of the universe of your life. (…)You can only waste the passing movements. You cannot waste tomorrow. It is kept for you. ”

Aşa că să ne bucurăm de ACUM. Care găzduieşte şi cadoul unor veselii viitoare. Îmi place să cred aceasta.