“Better keep yourself clean and bright; you are the window through which you must see the world”

(În foto: casa lui Shaw din Hertfordshire, Anglia. Şi chioşcul în care îi plăcea să scrie)


Cuvintele din titlu nu îmi aparţin, deşi mi-ar fi plăcut teribil să le aştern eu pe hârtie sau pe net. Ele au fost scrise de George Bernard Shaw, irlandezul care ne-a delectat cu şfichiuiri de bici în cuvinte dar şi cu clopoţei de râs.

Când i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură, în 1925, Shaw a uimit din nou o lume întreagă: a primit premiul dar a refuzat banii.

Shaw a plecat din Dublin când avea 17 ani. Ajuns la Londra, a petrecut mii de ore citind în biblioteca din British Museum. S-a căsătorit, după ce a ezitat o perioadă, cu irlandeza Charlotte Payne-Townshend (domnişoara era înstărită iar scriitorul nu dorea să fie etichetat drept „vânător de avere”).
La începutul lui iunie 1898, în ziarul The Star apărea un mic anunţ:
'As a lady and a gentleman were out driving in Charlotte Street, Covent Garden yesterday, heavy shower drove them to take shelter in the office of the Superintendent Registrar there, and in the confusion of the moment he married them. The lady was an Irish lady named Miss Payne-Townshend and the gentleman was George Bernard Shaw'.

A refuzat cu încrâncenare să povestească despre el, să îşi scrie memoriile. Tot ce a avut de spus, a aşezat pe hârtie:
"People keep asking me why I do not write my own biography.

I reply that I am not at all interesting biographically. I have never killed anybody... Now I have had no heroic adventures. Things have not happened to me: on the contrary it is I who have happened to the world; and all that happening has taken the form of books and plays.

Read them or spectate them and you have my whole story: the rest is only leather and prunella, breakfast, lunch, dinner, buttoning and unbuttoning, sleeping and wakening and washing, my routine being just the same as everybody's routine."

În casa din Hertfordshire, Shaw se retrăgea când se sătura de Londra. Acolo se întâlnea cu pacea care îl ajuta să scrie. Şi numai acolo se găsea, în grădină, un chioşc pe care îl echipase cu rotiţe şi care astfel se rotea după soare, cum s-ar spune în poveşti. Sau, mai pragmatic zis, care putea fi mişcat ca să capteze cât mai mult din lumina zilei. Înăuntru – un scaun, o masă şi inspiraţie.

Acolo, în sătucul Ayot Saint Lawrence, a scris Man and Superman, Major Barbara, Pygmalion şi altele. Când se întuneca, scriitorul nu îşi întrerupea munca: micul chioşc beneficia de curent electric. Ba chiar şi de un telefon, prin care putea vorbi cu cei din casă. Îşi punea ceasul deşteptător să sune la ora prânzului, ca să îi amintească de ora de masă. Şi astfel, graţie ingenioasei construcţii din grădină, oricărui musafir nepoftit i se putea spune cu sinceritate deplină: „Domnul nu se află în casă”.

Mai jos, câteva fraze marca George Bernard Shaw:

People are wise in proportion not to their experience but to their capacity for experience.

The test of a man or woman's breeding is how they behave in a quarrel.

People are always blaming their circumstances for what they are. I don't believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and, if they can't find them, make them.

The only way to avoid being miserable is not to have enough leisure to wonder whether you are happy or not.

The reasonable people adapt themselves to the world; the unreasonable ones persist in trying to adapt the world to themselves.

The only service a friend can really render is to keep up your courage by holding up to you a mirror in which you can see a noble image of yourself.

Progress is impossible without change, and those who cannot change their minds cannot change anything.

A life spent making mistakes is not only more honorable but more useful than a life spent doing nothing.

Youth is a wonderful thing. What a crime to waste it on children.

You have to choose (as a voter) between trusting to the natural stability of gold and the natural stability of the honesty and intelligence of the members of the Government. And, with due respect for these gentlemen, I advise you, as long as the Capitalist system lasts, to vote for gold.

A lifetime of happiness! No man alive could bear it: it would be hell on earth.

You think that you are Ann’s suitor; that you are the pursuer and she the pursued; that it is your part to woo, to persuade, to prevail, to overcome. Fool: it is you who are the pursued, the marked-down quarry, the destined prey.

You see things; and you say “Why?” But I dream things that never were; and I say “Why not?”

If history repeats itself, and the unexpected always happens, how incapable must Man be of learning from experience!

Better keep yourself clean and bright; you are the window through which you must see the world.


Iată-l pe Shaw, într-o înregistrare de acum aproape 80 de ani. În octombrie 1930 George Bernard Shaw a ţinut un mic discurs (after-dinner speech) în onoarea – şi în prezenţa – lui Einstein, la Londra.

Nobel pentru literatură

Câştigătorul premiului Nobel pentru literatură va fi anunţat joi, 9 octombrie. Până atunci, criticii şi cititorii freamătă iar lumea literară îşi dă cu părerea. Nimeni nu ştie cu certitudine nominalizaţii. Numele lor vor fi făcute publice de abia peste 50 de ani, aceasta este regula. Mulţi îl dau ca favorit pe scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clézio. La noi i-au apărut: în 1979 Procesul-verbal (editura Univers), în 1982 Potopul (editura Facla), în 1989 Căutătorul de aur (editura Univers), în 1993 Primăvara şi alte anotimpuri (editura Univers) şi în 2004 Diego şi Frida, la editura Paralela 45. Dacă mai are vreo scriere tradusă în română, aştept completări.

Maria Schotterius, care coordonează paginile culturale din cotidianul suedez "Dagens Nyheter", a întocmit o listă cu posibili laureaţi. O surpriză plăcută pentru români: pe listă se află şi Herta Muller, scriitoare germană de origine română.
Şi site-ul TV5 vorbeşte despre aceasta.
Trei cărţi i-au apărut doamnei Muller, la Polirom. Iar biografia o găsiţi aici
La sfârşitul lui septembrie, Herta Muller s-a aflat la ICR Stockholm, pentru un dialog legat de cel mai recent proiect literar al domniei sale.

Ce frumos ar fi… Pe lângă faptul că, până acum, doar 11 scriitoare au primit Nobelul pentru literatură (din 104 laureaţi), îndrăznesc să mă gândesc la o Românie alăturată Nobelului.
Redau mai jos lista doamnelor cărora li s-a acordat premiul Nobel pentru literatură:
Selma Lagerlöf, Grazia Deledda, Sigrid Undset, Pearl S. Buck, Gabriela Mistral, Nelly Sachs, Nadine Gordimer, Toni Morrison, Wislawa Szymborska, Elfriede Jelinek şi Doris Lessing.

Până acum, ţara noastră a apărut de două ori (dar nu la secţiunea de literatură): prin George Emil Palade (Nobel pentru Medicină în 1974) şi Elie Wiesel (Nobel pentru Pace în 1986).

Să îndrăznim să visăm?…

Biblioterapie cu experţi

(Foto de pe site)

Pentru cei care simt că scot fum de la presiunile vieţii moderne, există acum o anumită scăpare, prin intermediul cărţilor. Câţiva autori, printre care se numără Alain de Botton şi Robert Macfarlane au iniţiat un remediu contra stresului care îl pândeşte pe omul modern.

Pe strada londoneză Marchmont, la numărul 70, a apărut Şcoala vieţii. Din păcate, în limba română deţine o conotaţie…hmm…specială (expresia “io am şcoala vieţii” mi se pare demnă de gura unui manelist al timpurilor noastre), în consecinţă voi recurge la denumirea englezească, “The School of Life”.

După această introducere cam neserioasă, să trecem la aspecte mai consistente.

Noutate absolută: ţi se prescriu cărţi (da, da, e un fel de reţetă) pentru o incursiune într-un anumit domeniu – ideea este că ai nevoie de cărţile potrivite, nu de maculatură. Dar fiindcă în lumea asta mare se publică vreo două cărţi în fiecare minut, de unde ştii pe care să o alegi?! Atunci intră în acţiune un biblioterapeut – faţă în faţă, ori la telefon sau prin mail. Orice nevoi spirituale ai avea, ţi le rezolvă.

La School of Life există şi experţi cu care te poţi întâlni pentru o discuţie în domeniul în care sunt maeştri. Costă 50 de lire pe oră şi ai nevoie de o programare. Ori măcar poţi vorbi cu ei la telefon sau prin intermediul mailului. Advertising, conversaţie, istoria artei, matematică etc. – lista completă a specializărilor se află aici.

Fraţii de peste Ocean ai britanicilor au aflat de iniţiativă. Iată un articol cât se poate de proaspăt, din New York Times.

Şi a fost Leonard Cohen...

(poza de aici)
Puzderie de lume în zona Caşin-Arcul de Triumf, duminică seara. Cozi lungi la intrare, care se topeau destul de repede către cele trei porţi. Mulţi tineri, adică în jur de 20 de ani, care ar fi putut fi lejer nepoţii cântăreţului. Mi-a fost dat să văd şi extremele: câţiva oameni de vreo 60 de ani dar şi cel mai tânăr spectator, un copil sub un an, adus de părinţi iubitori de muzică, volens-nolens. Control lejer în genţi, ca să nu spun inexistent: am fost întrebată de către domnul de la intrare: „Aveţi cumva vreun aparat foto mai mare?” (mi-a plăcut precizarea „mai mare”...). Am răspuns negativ (chiar nu aveam) şi nici nu m-a verificat. Întreb de vreun chioşc din incintă şi un băiat cu tricoul firmei organizatoare îmi spune, obosit şi cu sinceritate dezarmantă, că habar nu are, să mă orientez în stadion.

Hipercorectitudinea pe care am blestemat-o mai apoi m-a făcut să nu îmi iau nici brichetă, nici umbrelă, că aşa scria pe site-ul cu informaţii despre concertul din România. Noroc cu prietena care m-a însoţit, şi care nu a respectat instrucţiunile, de am putut să fumez câteva ţigări (evident, şi precizările cu fumatul au fost nesocotite).
Coadă la fise pentru băutură (caldă sau rece), preţuri piperate: 4 lei o apă minerală mică, un suc la fel de mic sau un păhărel de nes. Coadă la lichidele respective. Lumea se comportă civilizat, nimeni nu se bagă în faţă, mi se pare că nu sunt în România.

Şi se face ora 7 seara şi se arată acordurile de la „Dance Me To The End Of Love”.


Leonard Cohen - Dance Me
Asculta mai multe audio Muzica

Scena se luminează şi apare maestrul. Într-un costum clasic gri închis, cu pălărie asortată, un fel de Humphrey Bogart atemporal. Începe să cânte şi nimeni nu mai scoate vreun sunet. Tot stadionul este sub vraja unei voce masculine şi totuşi catifelate, care intră prin mii de urechi şi coboară în suflete cu o căldură omenească ce te dezgheaţă instantaneu şi îţi linişteşte orice zbucium.
Stau în picioare, pe gazon şi nu îmi vine să cred când văd o mare de oameni sub hipnoza muzicii şi a cuvintelor rostite de Cohen. Mă trezesc, nu ştiu când, legănându-mă în ritmul melodiei şi văd pe figurile celor din jur seninătatea, cum nu am mai văzut-o de mult.


leonard cohen BIRD ON A WIRE
Asculta mai multe audio Muzica

Ce pune Leonard Cohen în cuvinte şi acorduri, de are un astfel de efect?... Pe ecrane îi văd chipul preocupat, aplecat deasupra microfonului, ochii închişi, rosteşte fiecare cuvânt cu pasiune şi încredere, ca şi cum ar fi ultimul. Ca şi cum ne împărtăşeşte o taină. Iubeşte muzica din toată fiinţa. Iubeşte viaţa. A urcat, a coborât, a aflat, vrea să ne spună. Un trubadur care supravieţuieşte, nu ştiu cum, în secolul XXI.

Vraja aşezată firesc peste un întreg stadion se ţese cuminte în continuare. Maestrul închide ochii, e încremenit pe microfon şi îl auzi:
Like a bird on the wire,
like a drunk in a midnight choir
I have tried in my way to be free.
Like a worm on a hook,
like a knight from some old fashioned book
I have saved all my ribbons for thee.
If I, if I have been unkind,
I hope that you can just let it go by.
If I, if I have been untrue
I hope you know it was never to you.


leonard cohen-take this waltz
Asculta mai multe audio Muzica

La un moment dat, lumea începe să cânte, la sfârşitul unei melodii, un Happy Birthday timid dar sincer. Fiindcă Leonard Cohen a împlinit 74 de ani chiar în ziua concertului din Bucureşti. Cântăreţul mulţumeşte scurt, apoi se întoarce la ale sale. A venit aici să cânte şi să ne arate culoarea sentimentelor. Nu are timp pentru sine.

Se mai sfărşeşte un cântec şi, pe ultimele acorduri, artistul ne anunţă că urmează pauza. Când oare a trecut o oră?!

A doua parte începe de parcă nu s-ar fi terminat nicicând prima. Parcă el ar fi fost mereu aici, cu noi. Ajunge la „I’m Your Man”:

If you want a lover
I'll do anything you ask me to
And if you want another kind of love
I'll wear a mask for you
If you want a partner
Take my hand
Or if you want to strike me down in anger
Here I stand
I'm your man.

If you want a boxer
I will step into the ring for you
And if you want a doctor
I'll examine every inch of you
If you want a driver
Climb inside
Or if you want to take me for a ride
You know you can
I'm your man.


"I'm Your Man" - Leonard Cohen
Asculta mai multe audio Muzica

Şi te trezeşti deodată într-un ocean de cuvinte pe care ştii că le-ai căutat dar nu le găseai forma şi timpul. Nimeni nu vorbeşte, ar fi o impietate, cel mult cântă discret împreună cu artistul.
Se arată câţiva stropi de ploaie dar nimeni nu se clinteşte.
Spectacolul s-a sfârşit şi, după alte prezentări ale instrumentiştilor (o reverenţă firească spre echipa sa), Cohen spune că e ploaie şi ne înţelege dacă vrem să plecăm. Dar noi aplaudăm şi aşteptăm. El revine şi fără vreo urmă de oboseală, ca un vechi prieten care reia o conversaţie, începe „So long, Marianne”.


leonard cohen SO LONG, MARIANNE
Asculta mai multe audio Muzica

...Sunt doar câteva impresii pe care le-am aşternut, „la cald”, un pic după miezul nopţii. O imensă pace m-a copleşit pe stadionul unde Leonard Cohen ne-a oferit o bucată din sine. Şi o lecţie: că poţi să fii frumos indiferent de ani şi de riduri. Că poţi să încălzeşti suflete fără să ceri nimic în schimb.

A Book of Ages – un fel de “Ştiaţi că…?”

(poza de aici)
A Book of Ages ar putea fi numită o carte a anilor, fiindcă din ea aflăm ce făcea Cutare (a se înlocui românescul Cutare cu un nume de personalitate artistică, politică etc) la o anumită vârstă. “Time is an accumulation of facts and moments”, ne spune autorul, Eric Hanson, scriitor şi ilustrator.

Nu avem de a face cu o lucrare stufoasă dar nici cu o lectură plictisitoare. E menită să ne facă să zâmbim ori să ne minunăm. Ne arată cum au curs anii, de la 1 la 100.

Când avea şapte ani, micul Eric a descoperit biografia lui Kit Carson, a citit-o pe nerăsuflate şi de atunci tot a adunat date despre oameni celebri. Cum găsea o “măsură” a faptelor ori vieţii unei personalităţi, Hanson nota imediat. De-a lungul anilor, jurnale ori scrisori ale scriitorilor, ba chiar şi necrologurile i-au furnizat materie primă. Anecdotele – la fel.

Tot acest material a dospit în timp iar într-o bună zi Eric Hanson şi-a dat seama că poate corela diverse date despre oamenii cunoscuţi. Notiţele începuseră să dialogheze între ele. Nu era vorba doar despre: cine, ce, la câţi ani? Ci şi despre coincidenţe ori fapte care se legau cumva între ele: de exemplu, Shakespeare şi Cervantes au încetat din viaţă în aceeaşi zi (23 aprilie 1616) iar Darwin şi Lincoln au împărţit data naşterii (12 februarie 1809).

Într-o zi, scriitorul i-a făcut cadou unui prieten care împlinea 30 de ani, trei cărţi: Shelley, Keats şi Stephen Crane. Era şi o ironie ascunsă în cadoul lui: cei trei autori aveau în comun că scriseseră lucruri remarcabile dar şi pieriseră înainte de a împlini 30 de ani.

De acolo i-a venit ideea. De ce nu ar aşterne pe hârtie toate datele adunate, care aveau deja o mulţime de conexiuni? Şi astfel s-a născut "A Book of Ages: An Eccentric Miscellany of Great and Offbeat Moments in the Lives of the Famous and Infamous, Ages 1 to 100". Fiecare capitol reprezintă o vârstă.

Aflăm astfel că:
- la şapte ani Shirley Temple a încetat să mai creadă în Moş Crăciun – fiindcă un Santa Claus a venit la ea, într-un magazin, şi i-a cerut un autograf.
- la 15 ani, Jack London era oyster pirate.
- Orson Welles a regizat şi a apărut în Cetăţeanul Kane când avea 25 de ani.
- la 36 de ani, în timpul marii crize economice din SUA, Walt Disney a cheltuit un milion şi jumătate de dolari pentru a produce Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici.
- Sir Winston Churchill, după eşecul operaţiunii Dardanele, a demisionat şi a pictat primul tablou. Trecuse de 40 de ani.
- Jane Austen s-a stins la 41 de ani, necăsătorită şi fără să fi cunoscut celebritatea pe care o merita.
- la 50 de ani, Victor Flemng a regizat atât Pe aripile vântului cât şi Vrăjitorul din Oz.
- când a împlinit 72 de ani, Einstein a făcut celebra fotografie cu limba scoasă.

Autorul ne sugerează să deschidem cartea la capitolul corespunzător vârstei pe care o avem – just for fun. Mai putem să citim capitolele la întâmplare. Anii se leagă într-un mod ingenios. Şi vom vedea cum se învârtea Pământul pentru toţi aceşti oameni, la diferite vârste.

Mostră: un fragment din capitolul/vârsta 24.

Câteva momente se află în The Atlantic.

Cartea se poate cumpăra de aici.

Ca să ne distrăm un pic, autorul a pus pe site şi o scurtă Book of Ages pentru sine.

O altă librărie pe apă – prima din Marea Britanie

(poza de aici)

După povestea navei Doulos, am găsit încă un vas care s-a transformat în librărie pe apă. De această dată, librăria navighează doar pe canalele şi râurile din Marea Britanie.

Vasul se numeşte Frenchlands II. Proprietarii, Colin şi Rosemary Muge, au avut timp de 10 ani o navă de canal: Frenchlands I (purta numele unei ferme din zona Wolverhampton), cu care făceau călătorii pe apele din UK. În 2002 au vândut ambarcaţiunea şi au cumpărat Frenchlands II (nu au găsit un alt nume, probabil fiindcă se obişnuiseră cu primul).

Din 2005 Colin şi Rosemary vând cărţi (mai mult second hand) de toate tipurile: de la cărţi poliţiste, romance şi până la poezie şi cărţi pentru copii. Sursele sunt diverse: târguri ad-hoc, sărbători şcolare, prieteni ori chiar cititori care cumpără cărţi şi aduc altele în loc, pentru librăria călătoare. Când timpul se arată frumos, cărţile stau afară, răspândite pe mese, iar dacă vremea e capricioasă, potenţialii cumpărătorii sunt invitaţi să intre în Frenchlands II şi să răsfoiască.

Catherine, fiica lor, i-a ajutat cu un website. Doritorii de lectură nu au decât să le scrie pe mail, şi vor afla astfel dacă vor găsi o anumită carte ori se vor lămuri unde o pot întâlni pe Frenchlands. Fiindcă – nu-i aşa? – important e să vii şi să te uiţi la cărţi şi prin cărţi. Imposibil să pleci cu mâna goală!

Cea mai mare librărie pe valuri

(pozele de aici şi aici)

Construită la doi ani după Titanic. În tinereţe, a fost navă comercială şi transporta mărfuri. A lucrat în Garda de Coastă americană, apoi a fost navă de pasageri. A transportat emigranţi. A străbătut Mediterana în croaziere. Acum are 94 de ani, se ţine bine (a beneficiat din când în când de ceva tratamente de întinerire) şi aduce cărţi (peste 6000 de titluri) în diverse porturi ale lumii. Va ieşi la pensie peste doi ani.

MV Doulos, care a intrat în Cartea Recordurilor, este în prezent o librărie călătoare. De vreo 30 de ani aparţine unei organizaţii caritabile din Germania. La bordul său se află voluntari dar şi un echipaj care cunoaşte tainele navigaţiei. Nimeni nu primeşte salariu, nici măcar căpitanul. Voluntariatul înseamnă că stai la bord cel mult doi ani, pui piciorul pe pământ doar în porturi şi duci cărţi în lume. Oameni din vreo 50 de ţări au vrut să aibă o astfel de experienţă. Un soi de întâlnire a culturilor?...

Când ajunge în port, MV Doulos îşi deschide librăria. Cărţile care au călătorit pe apă sunt răsfoite de mâini din întreaga lume şi citite de ochi… internaţionali. Ficţiune, literatură clasică, cărţi de religie (cred că e vorba de o organizaţie creştină caritabilă), cărţi de bucate, dicţionare etc.

Acum, nava se plimbă de-a lungul coastelor australiene. O trecere în revistă a porturilor unde a acostat, aici.

Iar aici, porturile unde îşi va arunca ancora.

Am găsit o scurtă poveste a lui Ashley McDonald – cel care, de aproape şapte ani, este căpitanul vasului. Pe navă se află şi familia lui.

Ştefan Iordache – sfârşitul unei călătorii

(foto de aici)

Azi dimineaţa s-a stins din viaţă Ştefan Iordache, la o clinică din Viena. Discret, aşa cum a fost toată viaţa. 67 de ani. Amănuntele medicale nu contează. Contează doar cariera artistică începută în 1963 şi încheiată în 2008. A dăruit privirii şi minţilor ce ştia să facă cel mai bine – jocul impecabil al unui actor. A dăruit auzului, pe calea unor melodii, vocea sa plăcut timbrată. Din aprilie, juca la Teatrul Naţional, era Prinţul Potemkin în Ecaterina cea Mare, de Bernard Shaw.

Strălucea pe scenă. Ardea totul pe scenă, într-o lume croită din poveşti, din care împărţea cu generozitate spectatorilor.

Când se stingeau reflectoarele, nu avea nimic din preţiozitatea unei vedete ci un firesc şi o modestie care - cu uimire – realizezi că pot acompania un mare actor.

Povestea frumos în interviuri, cu naturaleţea omului care a hoinărit mult pe străzile vieţii. Nu putea să fie banal, cuvintele sale formau imediat o imagine, un gând, o bucată de suflet.

I s-ar fi cuvenit fastul actorului de valoare. Nu l-a avut şi nici nu l-a reclamat. Azi şi mâine cu siguranţă vor fi remember-uri în presă. Mi-aş fi dorit – şi cred că nu sunt singura – să citesc mai des depre Ştefan Iordache sau să văd mai multe materiale la televizor legate de domnia sa.

Un evantai din culorile unei vieţi se află în cartea Regele scamator, de Ludmila Patlanjoglu, apărută acum patru ani la editura Nemira. Cu Ştefan Iordache şi despre Ştefan Iordache. Fragmente de viaţă dăruite cititorilor.

Din ultimul său interviu: "Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?"
(...)
„Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.”

Sunt multe de învăţat şi multe prilejuri de reflecţie, în vorbele domniei sale.

Interviul integral se află aici.

Filmografia marelui actor este aici.

Ştefan Iordache: un cântec – Trecătorul.

Stefan Iordache - Trecatorul
Asculta mai multe audio Muzica

Later edit:
un material apărut anul trecut
iar anul acesta, când a împlinit 67 de ani, interviuri:
în Adevărul
şi Cronica Română (partea I şi partea a II-a)

Chipurile Angliei rurale

(foto de aici şi aici)

Icons of England înseamnă o antologie publicată la începutul lunii septembrie, care conţine o porţie îndestulătoare de frumuseţe.

Să fie cutiile poştale roşii? Vechile borne kilometrice? Livezile de meri? Conacele englezeşti? Pârleazurile?

Şi-au exprimat (argumentat) preferinţele: Michael Palin (il ştiţi precis din Monty Python), David Lodge, tradus în România mai întâi la editura Univers şi mai apoi la Polirom, Bill Bryson (americanul care a locuit aproape 20 de ani în Anglia; la noi i-a apărut cartea De la Big Bang la ADN), Eric Clapton, Kevin Spacey şi mulţi alţii, în recenta Icons of England, o îmbinare de artă fotografică şi cuvinte potrivite la locul potrivit.

O parte din banii obţinuţi din vânzarea cărţii vor sprijini campaniile dezvoltate de CPRE (Campaign to Protect Rural England), organizaţie înfiinţată pentru a proteja în Anglia tot ce înseamnă rural şi frumos.

Vizitatorii site-ului CPRE sunt sfătuiţi să voteze online câte o “Icon of England”, dintr-un top de 25, prezente în cartea de mai sus sau chiar să trimită o propunere proprie (bănuiesc că se adresează doar locuitorilor din UK).

Merită să daţi o raită pe site-ul CPRB (preşedintele organizatiei este Bill Bryson, scriitorul american care iubeşte Anglia), măcar pentru a vă odihni privirea pe câteva din chipurile Angliei rurale.

Câteva cuvinte despre carte şi un extras se găsesc la Pan Macmillan.

A fi american printre britanici - greeeeu

(poza de pe Amazon, acolo unde se vinde cartea)

Anglia şi America sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă, au spus cândva şi Oscar Wilde şi George Bernard Shaw.

Sarah Lyall, născută şi crescută în SUA dar căsătorită în Anglia, afirmă acelaşi lucru.

Când l-a întîlnit pe viitorul său soţ, singura barieră a fost una de ordin lingvistic: "I could barely understand half of what he said, but I was hooked by his charismatic arrogance, glinting brown eyes, and expert way around the English language".

De peste 10 ani, americanca Sarah Lyall se află la Londra, în calitate de corespondent al publicaţiei New York Times. Între timp, s-a căsătorit cu un englez sadea (Robert McCrum, scriitor şi editor) şi are doi copii.

Luna trecută şi-a publicat prima carte. Pentru ochiul acerb de reporter, viaţa ei în UK i-a furnizat suficient material cât să ia naştere The Anglo Files: A Field Guide to the British. Sarah nu încetează să se minuneze, să se distreze ori să se înfioare de unele diferenţe culturale. Prea directă şi exteriorizată, îi intrigă pe oamenii din jur, care sunt supuşi astfel unui “bombardament” de comportament american.

Autoarea rezumă diferenţele dintre SUA şi Marea Britanie într-un pasaj edificator:
“Opposites, in some ways. We look to the future; they look to the past. We run for election; they stand for it. We noisily and proudly proclaim our Americanness; they shuffle their feet and apologize for their Britishness. We trumpet our successes; they brag about their failures. When they say they are pleased to meet you, they often mean nothing of the kind. Unlike Americans, they do not want to tell you their life story minutes after making your acquaintance; it takes some time to get that far, but if you do, it means you’re friends for life.”

Sarah îi critică pe britanici dar recunoaşte că începe să ţină la ţara ei adoptivă. Nu înţelege de ce vasele nu se clătesc cum trebuie, de ce în metrou unii nu au auzit de deodorant, de ce câteodată e nevoie de o distanţă nevăzută pentru ca oamenii să se simtă confortabil (i-a salutat pe vecinii ei - un Sir şi o Lady – de vreo două ori, pe la începutul anilor 90, în rest comunică prin scrisori deşi au un perete comun). Nu pricepe de ce britanicii nu se laudă cu realizările lor, aşa cum fac americanii.

Ea simte că nu va înţelege niciodată anumite aspecte însă ştie să trateze cu umor nepotrivirile. Mai mult, a depistat 10 semne că începe să se integreze într-o existenţă britanică:

"10. I greet people by kissing them twice, once on each cheek, and
asking, “How was your journey?”

9. I care whether the English soccer team wins the World Cup (not
that it ever does), and sometimes, if I am concentrating, I can
explain the offside rule.

8. I recognize that Dick Van Dyke’s fake Cockney accent in "Mary
Poppins" was a travesty and a disgrace.

7. I am no longer afraid that if I cross the street a car will suddenly
emerge from the wrong direction at one hundred miles per hour
and mow me down.

6. I recoil when people in social situations ask direct questions about
one’s salary or the price of one’s home.

5. I sometimes use the word “one” as a first-person singular.

4. I often call dishtowels “tea towels” and math, “maths,” and I
once wrote an article in which I used the phrase “to scupper an
agreement”—“scupper” being the British equivalent of “scuttle”—
having forgotten what people say back home.

3. I cushion my statements with qualifications, disclaimers, apologies,
unnecessarily modifying adverbs, and backhanded ironic remarks. I am “quite upset,” “slightly depressed,” “a little unhappy”;
I think that Hitler was “not exactly the nicest person in the world.”
When I dislocated my shoulder and lay in a heap at the bottom
of a fl ight of stairs at the hairdresser, with hair-dyeing foil all over
my hair, feeling pain that was worse than anything I have ever
felt before—not even when I had the children—my overwhelming
emotion was embarrassment. I said, “Sorry” in a meek little voice.
Then, “I think I’m in a bit of pain,” and: “I might possibly at some
point need an ambulance.”

2. I realize that history did not start in the year 1492.

1. No matter what happens—I come home; the telephone rings;
there is a lull in the conversation; nuclear war is declared—I put
the kettle on and start making tea."

Dacă vreţi să vă aruncaţi privirea pe câteva pagini din carte şi să vă amuzaţi - fragmentele se află aici