Armură din zâmbet

(foto de aici)

Cele scrise mai jos sunt provocate de o leapşa de la Klara (despre ani şi bătrâneţe).

Bătrâni? Se cere o clarificare: vârstele au fiecare câte un punct din care, când priveşti, vezi pe axa timpului câţiva bătrâni. Sau măcar mult mai bătrâni decât tine.

Aveam 18 ani, mama – 38 şi tata – 40. Apăreau momente în care eu îi consideram „bătrâni”; nu în sensul biologic, ci atunci când ideile mele nu se potriveau cu ale lor. Azi îmi vine să râd de emfaza şi semi-inconştienţa ... tinereţii. Îmi vine să râd şi când rememorez ce spunea GB Shaw: “Youth is a wonderful thing. What a crime to waste it on children.” Dar ce, se poate altfel?...

Am întâlnit oameni care sunt bătrâni încă de tineri. În schimb, am văzut bătrâni cărora tinereţea li se zăreşte printre riduri, atunci când vorbesc. Şi îţi dai seama că, sfidând anii, într-un sipet din interior se află un motor care îi apără de ravagiile bătrâneţii, chiar dacă părul albeşte şi pielea devine brăzdată. Motorul acela croit şi antrenat de ei, acesta e secretul. Biologic vorbind, au îmbătrânit. Însă îşi permit să rămână cu sufletul pe la 40 sau 50 de ani, să înflorească într-un zâmbet frumos, ţinând piept timpului. Fac planuri în care cred şi, de mai multe ori pe zi, gândul la un etern „mâine” îi împrospătează.

Ştiu o doamnă încă frumoasă care, după ce se trezeşte, când se află în faţa oglinzii din baie (deh, cosmeticale femeieşti...) se priveşte şi începe să zâmbească. Nu face greşeala de a-şi căuta noi riduri ori de a-şi aminti de vreo dimineaţă de acum 20 sau 30 de ani. Zâmbetul acela matinal e cel mai frumos lucru pe care şi-l poate dărui. Zâmbetul vine din interior, se oglindeşte pe figură şi apoi o înfăşoară ca într-o armură pentru ziua care începe. Zilele nu sunt compuse numai din secvenţe superbe, evident. Dar ea a învăţat să le întâmpine pe toate: momentele grele vor curge (la finalul zilei) pe lângă ea, iar clipele frumoase le va găzdui în sine, o "provizie" necesară. Mai ştie să zâmbească sincer de mai multe ori şi să râdă din tot sufletul. Totul într-o singură zi. Şi iar, şi iar...

Cred că zâmbetul de dimineaţă e secretul. El reprezintă o armură protectoare. I’m working at it, cum zice englezul/americanul.

PS: Doamna aceea încă frumoasă este mama.


Later edit: ce scrisesem aici (Old versus young, în luna august) merge bine la aceeaşi temă.

De Crăciun

Se întâmpla atunci, în zile magice: miroasea a cozonaci rumeniţi frumos (şi frământaţi până la epuizare de bunica), zăpada scrâşnea sub tălpi, soba duduia iar la fereastră se auzeau voci suave de copii care veniseră să colinde. Pe geamul aburit desenasem cu degetul un om de zăpadă. Ieşeam pe prispă şi vedeam copiii rumeni care stăteau sfioşi în faţa casei, cântând. Glasuri limpezi aduceau către noi o felie mare din bucuria Crăciunului. Bunica zâmbea cu lumini în ochi şi îi cuprindea vesel cu privirea, de parcă toţi erau nepoţii ei.

Colindele copiilor sunt întotdeauna minunate.

Să sărbătoriţi cum se cuvine! Crăciun fericit!

„…E pe potriva omului”

Însemnarea de azi este pentru prietena A. şi pentru prietenele (necunoscute, dar tot prietene le socotesc) Amalia ,Donazz ,Ina,Sisiphe şi Simona
De fapt, pentru oricine trăieşte undeva, departe.

Caminante
Antonio Machado

(…)
Caminante, son tus huellas
el camino y nada más;
caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.

Al andar se hace camino
y al volver la vista atrás
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.

Caminante, no hay camino
sino estelas en el mar...


Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.

Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.

Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

(în româneşte de Darie Novăceanu)

După cum spunea Machado tocmai în anul 1912, nu există un drum prestabilit – nu se prepară o reţetă care să fie bună negreşit pentru toată lumea. Cum ar fi să ţi se recomande: pune două grame de hotărâre, unul de noroc, unul de prudenţă şi unul de prieteni şi ai poţiunea reuşitei!

De fapt, tu îţi croieşti o cărare, care se lasă apoi cuminte undeva, în spatele tău. În aceste versuri poţi citi şi despre timp, ani ori alegerile făcute în viaţă, nu e doar un simplu „camino”. „Drumul se face mergând”...

Te aşterni la o asemenea călătorie, străbaţi o viaţă. Ajungi la o întretăiere – o iei la dreapta, la stânga? Nu poţi să te opreşti, chiar dacă plouă ori ninge viscolit. Ai o datorie faţă de tine: „drumul se face mergând”.

Mă gândesc aici la prietene care au avut curajul să cutreiere mii de kilometri şi să se aşeze undeva, departe. Da, curajul. S-au urcat într-un anumit tren, la un timp anume. Au traversat distanţe şi se află (sau vor ajunge) în ţări unde limba lor maternă o vorbesc doar acasă (dând un nou sens conceptului de „acasă”). Trebuie să fii puternic pentru a ajunge într-o depărtare şi mai ales pentru a rămâne acolo. Obstacole se înalţă peste tot: şi aici, şi acolo. Contează doar cum le ţii piept. Bucuriile, la fel – cresc brusc şi le întâmpini, te impregnezi de ele, indiferent de meridiane.

Închei cu vorbele scrise de Nikos Kazantzakis în Zorba Grecul. Le aştern în semn de preţuire şi de gând bun trimis tuturor celor care se află „acolo” :
"Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului."

Later edit:

Mitul irlandezului care a plecat în lume să îşi găsească norocul e ilustrat, printre altele, de o înregistrare de acum 40 de ani cu The Dubliners. Muirsheen Durkin, un cântec despre emigrare. Solistul, Luke Kelly, a făcut parte din trupă încă din 1962, de la înfiinţare.

Colind printre blocuri

Azi de dimineaţă, la o oră când încerci să conştientizezi că e sâmbătă şi, în consecinţă, să te bucuri ori să lâncezeşti, se aude un vuiet surd pe afară. Ciulesc urechile, zgomotul se apropie, de fapt înseamnă nişte bubuituri de tobă şi fluierături dintr-un ţignal ca al arbitrului de fotbal (după tonalitate).
Ce să fie? Îl ia la oaste pe bădia Vasile? Vreo maşinărie care vesteşte nu-ştiu-ce mesaj publicitar? O ginte străină a ocupat capitala? Sau începe sfârşitul lumii?

Nu, nimic din toate opţiunile de mai sus. Ci colindători urbani, în maxima lor splendoare. Zgomot pur, care te ia din moliciunea dimineţii de sâmbătă, muzică lipsă, versuri ioc. Nu i-aş fi băgat în seamă însă, după ce s-au îndepărtat (conform decibelilor), au revenit cu vioiciune, în vreo trei rânduri. Mă întreb cum o fi reacţionat vreun maidanez care se plimba nevinovat prin parc - s-a ascuns, ca la zgomotul de petarde, ori a început să latre nervos şi acoperit de bubuiturile care au invadat aerul?

Aş dori un colind liniştitor, dacă nu vă e cu supărare. Ceva clasic, care să vestească începutul sărbătorilor. Oldies but goldies – am găsit omăt, copii îmbujoraţi şi sfioşi, colaci. Să anihileze poluarea fonică orăşenească. Să aducă miros de iarnă şi zâmbet de oameni buni.

Îl dăruiesc cu drag tuturor celor care trec pe aici.



Şi fiindcă suntem cetăţeni universali, iată şi Oiche Chiuin (adică Silent Night) – Enya. Picură în suflet linişte.

Voiaj în timp

(sursă foto)

Filmul Highlander.
“You must leave her, brother” i-a spus Ramirez (interpretat de Sean Connery) lui Connor MacLeod (Christopher Lambert). Amândoi purtau blestemul plimbatului prin secole. Ramirez, care dăduse piept cu mai multe trăiri, încerca să îl ferească pe Connor de durerea clipei când cei dragi, atinşi firesc de scurgerea timpului, vor îmbătrâni şi se vor stinge, rând pe rând. El avea să treacă prin vreme cu o tinereţe veşnică. Connor nu l-a ascultat şi a trăit prima durere intensă.

Versuri scrise de Brian May (din Queen), special pentru Highlander şi cântate aici de Freddie Mercury; sunt şi scene din filmul iniţial, din 1986, înainte să apară celelalte părţi ori serialul.

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams yet slips away from us?
Who wants to live forever?



Mai spune Brian May prin vocea lui Freddie:

But touch my tears with your lips
Touch my world with your fingertips
And we can have forever
And we can love forever
Forever is our today

Mă gândesc că pentru noi, oamenii de rând, valabilă este doar situaţia inversă – adică today is our forever. Fiindcă mereu trăim ziua prezentă, nu trecutul şi nici viitorul. Doar în gând poţi face incursiuni în trecut ori îţi croieşti planuri menite să apropie un viitor. În rest… ancora se află în today. Şi este minunat astfel.

Grozav îmi place netul !!! Am găsit secretul călătoriei în timp pentru oricine, merită să postez aici cuvintele:

“We all have our time machines. Some take us back, they're called memories. Some take us forward, they're called dreams.”

Nu a spus-o un filosof şi nici un scriitor, ci un actor: Jeremy Irons (da, da, recunosc, e unul din actorii mei favoriţi).

Frumuseţea prezentului e conţinută şi într-o prelungire a sa care ne este promisă : ziua de mâine. Romancierul englez Arnold Bennett a sintetizat foarte bine darul dat de ideea de acum:

“You wake up in the morning, and lo! your purse is magically filled with twenty-four hours of the magic tissue of the universe of your life. (…)You can only waste the passing movements. You cannot waste tomorrow. It is kept for you. ”

Aşa că să ne bucurăm de ACUM. Care găzduieşte şi cadoul unor veselii viitoare. Îmi place să cred aceasta.