"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
Invazie germană la Sala Polivalentă. O să adulmecăm un strop din parfumul anilor 80, cu aromă de pop.
La Bucureşti vin Bad Boys Blue, pe 13 octombrie. În prezent formula este: John McInerney şi Carlos Ferreira. Jamaicanul Trevor Taylor (solistul de la începuturi) nu se mai află printre noi, şi nici Andrew Thomas.
Ei asigurau fundalul muzical al petrecerilor de acum 20 de ani: You're a woman, Hungry For Love, Kisses And Tears… Petreceri la care părul tapat era obligatoriu, la fel ca şi sacourile/sau bluzele cu mâneci suflecate şi umeri cu pernuţe.
Ia luaţi şi ascultaţi:
Alphaville erau alţi oaspeţi nelipsiţi de la distracţia anilor '80. Big in Japan, Forever Young, Sounds Like a Melody animau amosfera şi se dansa într-o veselie. Era unul din modurile de evadare din cenuşiul acelor ani.
Nu râdeţi de frizuri sau de haine – toate acestea erau cool în anii 80. Oamenii râdeau, flirtau şi se iubeau ca şi acum.
Leonard Cohen a venit iar şi fiindcă era imperativă o doză de visare (da, ştiu, sunt irecuperabilă), m-am dus din nou.
Dintr-o tribună aerisită, la umbra copacilor, am văzut şi auzit cum Cohen desfăşoară încetişor dar fără greş un farmec care cuprinde treptat stadionul. Ca şi cum ar ţese o plasă peste toată lumea. Pe stadion poate să fie tăcere ca în sală de teatru – nu am crezut până nu am văzut!
Un mare profesionist: chiar la ora 20 a început, cam brusc, de nu mă dezmeticisem că sunt din nou martoră la ceva care să mă încarce cu o stare de bine: Dance me to your beauty with a burning violin/ Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in…
Rând pe rând, cântecele au venit dinspre scenă. Publicul amuţise. Doar aplauze. Cei care nu avuseseră loc pe scaune stateau în picioare, legănându-se uşor, în ritm. Un bebeluş (probabil cel mai tânăr spectator) era purtat de tatăl lui în cărucior, de-a lungul stadionului, pe muzică, şi nu protesta. Oameni de 20, de 40 sau de 60 de ani, aşteptând şi primind...
Am văzut cum cei care plătiseră să joace tenis (terenurile erau în spate, pregătite de nocturnă) au lăsat baltă totul şi au stat să asculte concertul. Am mai văzut cum un el şi o ea se iau în braţe şi dansează de parcă erau la începutul lumii.
There ain't no cure for love There ain't no cure for love All the rocket ships are climbing through the sky The holy books are open wide The doctors working day and night But they'll never ever find that cure, That cure for love.
Pauza de 25 de minute a sosit cu o precizie de ceas elveţian. După ea, mi s-a părut că partea a doua a concertului a curs parcă prea repede. Şi totuşi, nu ştiu când au trecut trei ore !
Cânta şi credea în fiecare cuvânt. A îngenuncheat pe scenă la unele strofe. A dăruit totul atât de firesc încât te întrebi cum de mai are putere, după un asemenea concert. … I was waiting/ for the miracle, for the miracle to come.
În final, nu am vrut să îl lăsăm să plece. Aplauze peste aplauze. A revenit şi a cântat. A dat să iasă. Din nou, aplauzele îl cereau pe scenă. Din nou a cântat. A plecat. S-a întors. De abia când am auzit Closing Time mi-am dat seama că, totuşi, spectacolul s-a sfârşit :)
Şi nu a încheiat ca un artist care şi-a făcut treaba şi gata, pleacă la ale lui. Ne-a mulţumit pentru că l-am acceptat – noi, cei care am trecut prin atâtea, care am cunoscut până acum urcuşuri şi coborâşuri (sunt cuvintele lui). Apoi ne-a urat să ne găsim liniştea. Unii şi-o vor găsi alături de prieteni, ne-a spus Cohen. Alţii alături de familie, alţii în singurătate, a continuat el. De fapt, Cohen a rostit mai mult decât o urare. Era un fel de formulă a echilibrului, enunţată de un om care a trăit intens, întotdeauna. Până la capăt.
O femeie matură (să aibă în jur de 60 de ani?) le supraveghează cu ochi de expert pe tinerele care se mişcă în ritm de flamenco, stilul alegría. Doamna are o ţinută impozantă. Le spune - cu autoritate - o frază care adună în ea întreaga poezie a flamenco-ului: „să vi se mişte mâinile precum porumbeii!”
Apoi ea însăşi vine în mijlocul lor, pentru un dans în care concentrează toată frumuseţea anilor care au trecut.
Femeia aceasta a fost cândva zveltă dar şi acum ţinuta îi rămâne elegantă. O doña andaluză cu mândria specifică poporului său. Trăieşte fiecare mişcare. Nu face niciun gest în plus, niciun gest în minus. Poate că a iubit cu pasiune, de aceea chipul i se luminează la fiecare mişcare. Când dansează, are din nou zîmbetul de la 20 de ani şi privirea de atunci.
Dansul o trimite spre timpul în care inima îi bătea într-un fior frumos.
Lecţia aceasta de flamenco îmi demonstrează că muzica schimbă vârstele. Măcar pentru câteva minute.
- Când e ziua Sfântului Ilie? - Pe 20 iulie. Dar sfântul nu trebuie să ştie, fiindcă atunci s-ar urca în carul lui de foc şi ar petrece. Şi de bucurie ar da cu fulgere şi trăsnete de n-ar mai rămâne nimic pe pământ. - E un sfânt rău? - E un sfânt bun dar e năprasnic la bucurie. - Şi cum de nu află? - Sfântul Ilie îl întreabă din când în când pe Dumnezeu: „Doamne, când e ziua mea?”. Iar Dumnezeu îi răspunde: „Mai e până atunci, Ilie”. Ilie merge atunci la treburile lui. Vine şi ziua când Dumnezeu îi răspunde: „A fost ziua ta, Ilie”. Iar sfântul pleacă supărat şi aruncă ploi peste lume. - Şi dacă ajunge chiar de ziua lui la Dumnezeu, să întrebe? - Asta nu se poate. Fiindcă atunci Ilie ar nimici pământul, de bucurie. Niciodată nu merge, de ziua lui, la Dumnezeu. - Sigur? - Sigur.
Dialogul avea loc cu (prea) mulţi ani în urmă. Eu o descoseam pe bunica în fiecare vară. Primeam în schimb un zâmbet şi legenda unui sfânt aprig dar bun, fiindcă prin ploi ne fereşte de secetă.
În fiecare an, când vine 20 iulie, îmi amintesc de poveste.
Luna trecută a împlinit 70 de ani de când a intrat în serviciu. Dar nu vrea să devină un bătrânel morocănos şi sastisit de toate. Şi pentru că se ţine bine, a sărbătorit prin muncă. S-a lansat într-un nou marş internaţional, început înainte de Paşti (iată harta deplasării).
Este bricul Mircea. În termeni de specialitate - velier tip bark, clasa A. În termen de nespecialitate, el înseamnă vasul cel mai important din copilăria mea (bucata din ea petrecută în Mangalia).
La aniversare, în ziua de 17 mai, Mircea se afla în Santa Cruz de Tenerife, unde s-a dat startul regatei "Tall Ships Challenge 2009", în oceanul Atlantic, pe ruta Tenerife (Spania) –Hamilton (Insulele Bermude)
Mircea duce cu sine în fiecare marş multă tinereţe: studenţi şi studente de la Academia de Marină, alături de elevi şi eleve de la Şcoala de Maiştri Militari. Toţi fac practică îndrumaţi de lupii de mare.
Azi stă ancorat în portul Hamilton, din Insulele Bermude, de unde va pleca luni, după festivitatea de premiere a regatei. Săptămâna trecută a salvat şi un velier britanic (aflat în competiţie), care nu mai putea ajunge în Hamilton – l-a remorcat. Mircea este încă în putere !
Ce va face Mircea până ajunge în Charleston şi în Boston? De aici voi afla - corespondenţe, comunicate etc.
Din comunicatul de la aniversare: La 17 mai 1939 a fost organizata primirea in portul Constanta, moment ramas, de atunci, in traditie ca Ziua navei. La scurt timp, au fost ambarcati cadetii Scolii Navale "Mircea", cu care a plecat in primul sau mars in Marea Mediterana. La 5 septembrie 1944, flota militara a Romaniei a fost in cea mai mare parte indreptata spre U.R.S.S, "Mircea" fiind si el dus in captivitate, unde a ramas doi ani. Din anul 1948 a reluat marsurile de instructie in Marea Neagra (...).
For a slim figure, share your food with the hungry.
For beautiful hair, let a child run his or her fingers through it once a day.
For poise, walk with the knowledge you'll never walk alone.
People, even more than things, have to be restored, renewed, revived, reclaimed, and redeemed; Never throw out anybody.
Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm. As you grow older, you will discover that you have two hands, one for helping yourself, the other for helping others.
The beauty of a woman is not in the clothes she wears, the figure that she carries, or the way she combs her hair. The beauty of a woman must be seen from in her eyes, because that is the doorway to her heart, the place where love resides.
The beauty of a woman is not in a facial mole, but true beauty in a woman is reflected in her soul. It is the caring that she lovingly gives, the passion that she shows, and the beauty of a woman with passing years only grows!
(Sam Levenson)
Sam Levenson, scriitor şi jurnalist american, a scris acest poem pentru nepotul său. Lui Audrey Hepburn îi plăcea să îl citească celor doi fii, Sean şi Luca.
În plus, câteva citate din Sam Levenson care m-au făcut să zâmbesc:
If you want to know how your girl will treat you after marriage, just listen to her talking to her little brother.
You must learn from the mistakes of others. You can't possibly live long enough to make them all yourself.
Just try to be happy. Unhappiness starts with wanting to be happier.
It's so simple to be wise. Just think of something stupid to say and say the opposite.
I'm going to stop putting things off, starting tomorrow!
Scriitură inteligentă, deghizată în povestea unei vieţi. Pasaje care provoacă râsul şi cuvinte care sună un pic a tristeţe, trimiteri literare dar fără preţiozităţi... totul într-o sarabandă concepută de Sam Savage, absolvent de filosofie la Yale (şi doctor în aceeaşi disiciplină).
Firmin este ceea ce s-ar numi la noi un „şoarece de bibliotecă”. Cărţile reprezintă o parte importantă din viaţa lui. Devorează cărţile, capitol după capitol. Doar că vorbim de sensul propriu. Mai exact, Firmin este un şobolan care a văzut viaţa în subsolul unei librării din Boston. Roade cărţi şi brusc descoperă că le poate citi! Deja gusturile i se rafinează, distinge o carte bună, simte bucuria pe care i-o transmite literatura de calitate. Doar că, deşi a ronţăit ori a citit mii de cuvinte, el nu poate vorbi... Prietenia cu oamenii îi provoacă momente de fericire dar şi deziluzii. Firmin însuşi este un amalgam de vise şi speranţe. Un erou picaresc, care provoacă râsul ori surprinde prin gândurile emise. O mică bijuterie în care vezi scotocirile pe care le aduce lectura. O declaraţie de dragoste către cărţi.
Firmin înseamnă romanul de debut al lui Sam Savage iar debutul literar s-a săvârşit la 67 de ani. Savage a început să scrie primele pagini dintr-o suflare, de parcă erau dictate de o voce interioară. De abia a doua zi a "ştiut" că eroul cărţii era un şobolan. Nu vorbim de Stuart Little, ci de ceva mult mai profund, cu tonuri care se întind de la luminos către înnegurat, trecând prin tot soiul de nuanţe de gri - un fel de David Copperfield al rozătoarelor. Câteodată sarcastic, mai apoi duios - un amestec fascinant. Iertat îmi fie entuziasmul dar nu mă pot abţine :)
Autorul a început Filosofia la Yale, apoi a petrecut câţiva ani la Paris. A urmat Heidelberg, unde şi-a continuat studiile de filosofie. S-a întors la Yale şi şi-a făcut doctoratul. A lucrat într-o tipografie, într-un atelier de biciclete dar cel mai mult i-a plăcut să aibă o ambarcaţiune de pescuit. Străbătea în fiecare zi mile după mile, căutând scoici şi stridii. Se simţea liber. Spune despre el că în tot acest timp "attempted to write, pretended to write, and often really did write."
Acum trăieşte în Madison, Wisconsin, şi îi place să facă lungi plimbări pe malul lacurilor, să vadă filme, să citească. Nu îi place jargonul, mai ales exprimarea ţeapăn-arogant-academică şi visează la o zi când, într-o bună dimineaţă, niciunei maşini din oraş nu îi va porni motorul.
Spania şi Italia sunt ţări în care Firmin (tradus ca Firm-N, respectiv Firmino. Avventure Di Un Parassita Metropolitano) s-a vândut atât de bine încât a ameninţat supremaţia unor autori precum Steven King ori Ken Follett, în vara care a trecut.
Presentación Firmin – en español
and in british
Aştept cu mare interes varianta în limba română, care va fi lansată de Polirom – ieri am văzut că este anunţată pe pagina de „cărţi în pregătire”.
Povestea leului Christian şi reîntâlnirea sa cu foştii stăpâni sunt destul de cunoscute astăzi. Însă la fel de spectaculoasă mi se pare secvenţa următoare, unde "regele junglei" toarce ca o pisică imensă şi, printre gratii, o îmbrătişează felin pe salvatoarea sa, Ana Julia Torres. Maiestuozitatea din sălbăticie ori răgetul dătător de fiori sunt înlocuite de o tandreţe nebănuită şi, în consecinţă, surprinzătoare. Fiindcă în apropiere de Cali, Columbia, se găseşte o inimă care cuprinde toate animalele rănite.
Se numeşte Jupiter şi a fost salvat, când era înfometat şi chinuit. Ana Julia Torres l-a dus în adăpostul ei pentru animale, Villa Lorena. Îl finanţează dintr-un simplu salariu de învăţătoare dar şi din donaţii. Jupiter nu este sigurul locatar din Villa Lorena. Adăpostul numără în jur de 800 de suflete. Unele animale ajung aici din sălbăticie, după ce au fost respinse de către părinţi, altele sunt găsite abandonate pe străzile orăşelului Cali.
Îmbrăţişarea leonină surprinsă pe youtube datează din 2007. Dar îmi place să cred că şi acum, în fiecare zi, Jupiter îşi lasă ţinuta elegantă deoparte, renunţă la voracitate şi devine, pentru câteva secunde, o felină imensă şi afectuoasă în faţa doamnei Torres.
(sursa foto) Sâmbătă seara, chinuind telecomanda, găsesc la TVR 2 un film englezesc din 2003. Se numeşte Castelul (I Capture the Castle). Nu ştiu cum, dar se întâmplă rar să ştiu clar, în câteva minute, că un film îmi va plăcea. Castelul face parte din această categorie – rară!
Are un farmec venit dintr-un desuet încântător (se referă la anii ‘30) şi suprinderea unor personaje greu de încadrat în tipare. Oferă o seninătate (aparentă) în a prezenta momente zbuciumate şi sentimente autentice, uneori ascunse sub masca ironiei.
Începe ca o fotografie romantică: în Anglia, un castel în paragină. În el locuieşte o familie destul de săracă. Înconjuraţi de peisaje cu mult verde (transformat în verde noroios când plouă), ei nu încetează să uimească.
Domnul Mortmain, tatăl, este un scriitor care a avut succes acum 12 ani dar de atunci se află în blocaj literar, nu a mai scris un rând. Cele două fete: Cassandra, naratoarea („I write this sitting in the kitchen sink”), are 17 ani şi se autocaracterizează scurt: „look younger, feel older”. Sora ei mai mare, Rose, 21 de ani, reprezintă frumuseţea pragmatică (până într-un anumit moment). Topaz, mama vitregă, pictează, are părul foarte lung şi haine extravagante, de artistă, şi câteodată aleargă dezbrăcată prin ploaie. „But her kindness is perfectly genuine and so is her cooking” notează Cassandra.
Nu o să povestesc filmul (spre final mi s-a părut un pic neconvingător). Vreau doar să găsesc şi să citesc cartea, fiindcă am credinţa că regizorul Tim Fywell a făcut o treabă foarte bună.
Castelul reprezintă adaptarea cărţii englezoaicei Dodie Smith, pe care a scris-o când trăia în America iar dorul de Anglia se făcea simţit. Este primul ei roman şi a fost publicat pentru prima dată în 1948. Dodie Smith a devenit mai cunoscută peste câţiva ani, ca autoare a cărţii 101 dalmaţieni. Scriitoarea avea nouă dalmaţieni iar unul din ei se numea...Pongo. Şi uite aşa, Disney a mai făcut un film fermecător.
Dodie Smith a fost un personaj interesant. Născută în Anglia, a studiat arta dramatică dar a renunţat la visul de a deveni actriţă şi s-a angajat la un cunoscut magazin londonez de mobilă, Heal. În 1929 a scris prima piesă de teatru, Autumn Crocus, sub pseudonimul C.L. Anthony, aceasta a avut succes iar reporterii i-au descoperit identitatea. Urmarea? „Shopgirl writes play” – titlu apărut imediat în ziare.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Dodie Smith şi soţul ei, Alec Beesley, cunoscuţi ca pacifişti, s-au mutat în SUA. Dodie a devenit scenaristă şi a început să scrie pentru Studiourile Paramount. S-au întors în Anglia de abia la câţiva ani după ce războiul s-a sfârşit.
Dodie Smith a publicat şi patru autobiografii. Titlurile lor mi se par interesante: Look Back with Love: a Manchester Childhood (1974) Look Back with Mixed Feelings (1978) Look Back with Astonishment (1979) Look Back with Gratitude (1985)
Cele scrise mai jos sunt provocate de o leapşa de la Klara (despre ani şi bătrâneţe).
Bătrâni? Se cere o clarificare: vârstele au fiecare câte un punct din care, când priveşti, vezi pe axa timpului câţiva bătrâni. Sau măcar mult mai bătrâni decât tine.
Aveam 18 ani, mama – 38 şi tata – 40. Apăreau momente în care eu îi consideram „bătrâni”; nu în sensul biologic, ci atunci când ideile mele nu se potriveau cu ale lor. Azi îmi vine să râd de emfaza şi semi-inconştienţa ... tinereţii. Îmi vine să râd şi când rememorez ce spunea GB Shaw: “Youth is a wonderful thing. What a crime to waste it on children.” Dar ce, se poate altfel?...
Am întâlnit oameni care sunt bătrâni încă de tineri. În schimb, am văzut bătrâni cărora tinereţea li se zăreşte printre riduri, atunci când vorbesc. Şi îţi dai seama că, sfidând anii, într-un sipet din interior se află un motor care îi apără de ravagiile bătrâneţii, chiar dacă părul albeşte şi pielea devine brăzdată. Motorul acela croit şi antrenat de ei, acesta e secretul. Biologic vorbind, au îmbătrânit. Însă îşi permit să rămână cu sufletul pe la 40 sau 50 de ani, să înflorească într-un zâmbet frumos, ţinând piept timpului. Fac planuri în care cred şi, de mai multe ori pe zi, gândul la un etern „mâine” îi împrospătează.
Ştiu o doamnă încă frumoasă care, după ce se trezeşte, când se află în faţa oglinzii din baie (deh, cosmeticale femeieşti...) se priveşte şi începe să zâmbească. Nu face greşeala de a-şi căuta noi riduri ori de a-şi aminti de vreo dimineaţă de acum 20 sau 30 de ani. Zâmbetul acela matinal e cel mai frumos lucru pe care şi-l poate dărui. Zâmbetul vine din interior, se oglindeşte pe figură şi apoi o înfăşoară ca într-o armură pentru ziua care începe. Zilele nu sunt compuse numai din secvenţe superbe, evident. Dar ea a învăţat să le întâmpine pe toate: momentele grele vor curge (la finalul zilei) pe lângă ea, iar clipele frumoase le va găzdui în sine, o "provizie" necesară. Mai ştie să zâmbească sincer de mai multe ori şi să râdă din tot sufletul. Totul într-o singură zi. Şi iar, şi iar...
Cred că zâmbetul de dimineaţă e secretul. El reprezintă o armură protectoare. I’m working at it, cum zice englezul/americanul.
PS: Doamna aceea încă frumoasă este mama.
Later edit: ce scrisesem aici (Old versus young, în luna august) merge bine la aceeaşi temă.
Se întâmpla atunci, în zile magice: miroasea a cozonaci rumeniţi frumos (şi frământaţi până la epuizare de bunica), zăpada scrâşnea sub tălpi, soba duduia iar la fereastră se auzeau voci suave de copii care veniseră să colinde. Pe geamul aburit desenasem cu degetul un om de zăpadă. Ieşeam pe prispă şi vedeam copiii rumeni care stăteau sfioşi în faţa casei, cântând. Glasuri limpezi aduceau către noi o felie mare din bucuria Crăciunului. Bunica zâmbea cu lumini în ochi şi îi cuprindea vesel cu privirea, de parcă toţi erau nepoţii ei.
Citesc „Scrisori către fiul meu” de Gabriel Liiceanu, carte apărută în această toamnă la Humanitas. Nu ştiu nici când se duc paginile şi nici când trece timpul. Curg firesc, cu o sinceritate devastatoare, cuvintele unui om care, deşi s-a îndeletnicit cu filosofia, nu scrie criptic ori cu preţiozităţi. Sunt trăriri mult mai personale decât în „Uşa interzisă”, lansate cu naturaleţe către cititor.
La 25 de ani, întâlnirea cu Noica, al cărui elev devine (participă la un seminar privat pe marginea Fenomenologiei lui Hegel). Noica le cere celor patru tineri să îi aducă „ceva care să ne reprezinte”, când intră în vacanţă. Liiceanu i-a înmânat un „mănunchi de note scrise sub impulsul unor stări sau gânduri”, nouăsprezece pagini la număr, scrise în jurul vârstei de 20 de ani.
Noica a fost cel care, după lectura paginilor, i-a spus unui Liiceanu tânăr să se dăruiască oamenilor – în sensul de a le aduce cadoul minunat al unor gânduri. Dar să îşi pregătească „uneltele” necesare pentru acest dar: „Nu poţi să le propui un simplu ţipăt, oricât de autentic ar fi el. Trebuie să ai mijloacele de a-l modula, de a-l tranforma în melodie”. Secretul reuşitei unei astfel de dăruiri a gândurilor este, după Noica, o incursiune în cărţile importante, „ca să vezi cum şi-au modulat oamenii ţipătul de-a lungul istoriei şi cum a devenit el muzica unei culturi”.
Cred că pentru fiecare există în lumea asta mare cărţi care să modeleze ori să îmbogăţească sufletul. Cărţi-festin, cărţi-pansament, cărţi-desert, cărţi-cheie. Trebuie doar să le găseşti. Sau să aştepţi să vină la tine, la timpul când eşti pregătit pentru ele? Nu am certitudini în acest sens. Ştiu doar că „Scrisori către fiul meu” s-a lipit de mine cu o mare forţă. Şi că îmi va răspunde la unele întrebări, când le voi formula în minte.
Când hoinărea pe malurile lacului Ullswater şi s-a întâlnit cu mii de narcise, William Wordsworth şi-a găsit cuvintele pentru I Wandered Lonely as a Cloud (poezie cunoscută şi ca The Daffodils). Era prin 1802. Poet romantic, Wordsworth a privit episodul cu narcisele ca pe un rezervor de frumuseţe, la care va recurge ori de câte ori se va simţi trist sau singur:
I wandered lonely as a cloud That floats on high o'er vales and hills, When all at once I saw a crowd, A host of golden daffodils; Beside the lake, beneath the trees, Fluttering and dancing in the breeze.
Continuous as the stars that shine and twinkle on the Milky Way, They stretched in never-ending line along the margin of a bay: Ten thousand saw I at a glance, tossing their heads in sprightly dance.
The waves beside them danced; but they Out-did the sparkling waves in glee: A poet could not but be gay, in such a jocund company: I gazed - and gazed - but little thought what wealth the show to me had brought:
For oft, when on my couch I lie In vacant or in pensive mood, They flash upon that inward eye Which is the bliss of solitude; And then my heart with pleasure fills, And dances with the daffodils.
Au trecut peste 200 de ani de atunci. Poezia a căpătat mai multe voci care au dus-o prin lume. Dintre ele, am ales-o pe cea a lui Jeremy Irons: gravă dar caldă, dicţie perfectă. Un cadou virtual pentru oricine trece pe aici. De ascultat şi purtat la ureche, ca pe un cercel.
(poza de aici) Puzderie de lume în zona Caşin-Arcul de Triumf, duminică seara. Cozi lungi la intrare, care se topeau destul de repede către cele trei porţi. Mulţi tineri, adică în jur de 20 de ani, care ar fi putut fi lejer nepoţii cântăreţului. Mi-a fost dat să văd şi extremele: câţiva oameni de vreo 60 de ani dar şi cel mai tânăr spectator, un copil sub un an, adus de părinţi iubitori de muzică, volens-nolens. Control lejer în genţi, ca să nu spun inexistent: am fost întrebată de către domnul de la intrare: „Aveţi cumva vreun aparat foto mai mare?” (mi-a plăcut precizarea „mai mare”...). Am răspuns negativ (chiar nu aveam) şi nici nu m-a verificat. Întreb de vreun chioşc din incintă şi un băiat cu tricoul firmei organizatoare îmi spune, obosit şi cu sinceritate dezarmantă, că habar nu are, să mă orientez în stadion.
Hipercorectitudinea pe care am blestemat-o mai apoi m-a făcut să nu îmi iau nici brichetă, nici umbrelă, că aşa scria pe site-ul cu informaţii despre concertul din România. Noroc cu prietena care m-a însoţit, şi care nu a respectat instrucţiunile, de am putut să fumez câteva ţigări (evident, şi precizările cu fumatul au fost nesocotite). Coadă la fise pentru băutură (caldă sau rece), preţuri piperate: 4 lei o apă minerală mică, un suc la fel de mic sau un păhărel de nes. Coadă la lichidele respective. Lumea se comportă civilizat, nimeni nu se bagă în faţă, mi se pare că nu sunt în România.
Şi se face ora 7 seara şi se arată acordurile de la „Dance Me To The End Of Love”.
Scena se luminează şi apare maestrul. Într-un costum clasic gri închis, cu pălărie asortată, un fel de Humphrey Bogart atemporal. Începe să cânte şi nimeni nu mai scoate vreun sunet. Tot stadionul este sub vraja unei voce masculine şi totuşi catifelate, care intră prin mii de urechi şi coboară în suflete cu o căldură omenească ce te dezgheaţă instantaneu şi îţi linişteşte orice zbucium. Stau în picioare, pe gazon şi nu îmi vine să cred când văd o mare de oameni sub hipnoza muzicii şi a cuvintelor rostite de Cohen. Mă trezesc, nu ştiu când, legănându-mă în ritmul melodiei şi văd pe figurile celor din jur seninătatea, cum nu am mai văzut-o de mult.
Ce pune Leonard Cohen în cuvinte şi acorduri, de are un astfel de efect?... Pe ecrane îi văd chipul preocupat, aplecat deasupra microfonului, ochii închişi, rosteşte fiecare cuvânt cu pasiune şi încredere, ca şi cum ar fi ultimul. Ca şi cum ne împărtăşeşte o taină. Iubeşte muzica din toată fiinţa. Iubeşte viaţa. A urcat, a coborât, a aflat, vrea să ne spună. Un trubadur care supravieţuieşte, nu ştiu cum, în secolul XXI.
Vraja aşezată firesc peste un întreg stadion se ţese cuminte în continuare. Maestrul închide ochii, e încremenit pe microfon şi îl auzi: Like a bird on the wire, like a drunk in a midnight choir I have tried in my way to be free. Like a worm on a hook, like a knight from some old fashioned book I have saved all my ribbons for thee. If I, if I have been unkind, I hope that you can just let it go by. If I, if I have been untrue I hope you know it was never to you.
La un moment dat, lumea începe să cânte, la sfârşitul unei melodii, un Happy Birthday timid dar sincer. Fiindcă Leonard Cohen a împlinit 74 de ani chiar în ziua concertului din Bucureşti. Cântăreţul mulţumeşte scurt, apoi se întoarce la ale sale. A venit aici să cânte şi să ne arate culoarea sentimentelor. Nu are timp pentru sine.
Se mai sfărşeşte un cântec şi, pe ultimele acorduri, artistul ne anunţă că urmează pauza. Când oare a trecut o oră?!
A doua parte începe de parcă nu s-ar fi terminat nicicând prima. Parcă el ar fi fost mereu aici, cu noi. Ajunge la „I’m Your Man”:
If you want a lover I'll do anything you ask me to And if you want another kind of love I'll wear a mask for you If you want a partner Take my hand Or if you want to strike me down in anger Here I stand I'm your man.
If you want a boxer I will step into the ring for you And if you want a doctor I'll examine every inch of you If you want a driver Climb inside Or if you want to take me for a ride You know you can I'm your man.
Şi te trezeşti deodată într-un ocean de cuvinte pe care ştii că le-ai căutat dar nu le găseai forma şi timpul. Nimeni nu vorbeşte, ar fi o impietate, cel mult cântă discret împreună cu artistul. Se arată câţiva stropi de ploaie dar nimeni nu se clinteşte. Spectacolul s-a sfârşit şi, după alte prezentări ale instrumentiştilor (o reverenţă firească spre echipa sa), Cohen spune că e ploaie şi ne înţelege dacă vrem să plecăm. Dar noi aplaudăm şi aşteptăm. El revine şi fără vreo urmă de oboseală, ca un vechi prieten care reia o conversaţie, începe „So long, Marianne”.
...Sunt doar câteva impresii pe care le-am aşternut, „la cald”, un pic după miezul nopţii. O imensă pace m-a copleşit pe stadionul unde Leonard Cohen ne-a oferit o bucată din sine. Şi o lecţie: că poţi să fii frumos indiferent de ani şi de riduri. Că poţi să încălzeşti suflete fără să ceri nimic în schimb.
Hachiko are statuie într-o gară din Tokyo. Hachiko simbolizează pentru japonezi (şi îndrăznesc să sper că pentru toţi cei care i-au aflat povestea) fidelitatea, devotamentul şi ataşamentul necondiţionat.
Cine a fost Hachiko? Un câine din rasa Akita, care s-a trezit, când era doar un ghem pufos, în casa profesorului Ueno. În fiecare zi dimineaţă, ţopăia voios pe lângă stăpân, până la gara Shibuya din Tokyo. Urma ritualul de seară: Hachiko îşi făcea apariţia în gară, la ora la care ştia că soseşte trenul care îi aduce stăpânul şi prietenul.
Într-o zi din luna mai a anului 1925, profesorul a făcut un infarct, în timp ce preda la facultate. Hachiko, pe atunci în vârstă de un an şi jumătate, l-a aşteptat ca de obicei. Dar stăpânul nu a mai sosit. Şi nu avea să mai sosească niciodată. Hachiko nu a crezut asta. Prietenii nu abandonează niciodată. Stăpânul nu poate să dispară, pur şi simplu. Trebuie să vină. Poate mâine?... L-a aşteptat zilnic, la aceeaşi oră, timp de zece ani, în gara Shibuya. Până la sfârşitul vieţii sale (istoria a devenit cunoscută datorită unuia dintre studenţii profesorului Ueno).
Mai jos este povestea lui Hachiko - compusă din câteva momente extrase din filmul făcut în 1987 (Hachiko Monogatari).
Revenim în prezent: în acest an se va lansa un remake după Hachiko Monogatari, cu Richard Gere în rolul profesorului Ueno. Un reportaj difuzat la CNN ne arată un Richard Gere impresionat de această istorie precum şi imagini de la filmări, cu diverse talente patrupede, care de care mai simpatice. Avem şi un reprezentant al protecţiei animalelor, care se asigură că “personajul principal” este bine tratat! Şi...da, am o slabiciune pentru Richard Gere...
Când l-au văzut la un magazin de animale londonez, avea câteva luni şi era cât un ciobănesc german. L-au cumpărat fără să mai stea pe ganduri. Se întâmpla în 1969. Era ceva nemaiauzit să ai un astfel de animal de companie! Puiul de leu a fost botezat Christian. Cei doi stăpâni, australienii John Rendall şi Anthony Bourke, trăiau in Londra în acea vreme, unde aveau un magazin de antichităţi. Un vicar le-a pus la dispoziţie grădina bisericii iar Christian alerga în voie pe acolo în fiecare zi, fugărind o minge sau hârjonindu-se cu proaspeţii stăpâini. Zilele treceau şi, inevitabil, Christian creştea într-o zi cât un căţel într-o lună. Era clar că nu mai putea locui în apartament, aşa că John şi Anthony, cu inima strânsă, ajutaţi de fundaţia lui George Adamson (supranumit şi “tatăl leilor”) l-au trimis în Kenya, să işi regăsească spiritul sălbatic ciuntit de traiul în apartament, alături de oameni.
Peste un an, cei doi au vrut să îl vadă. Era animalul pe care îl crescuseră o bună bucată de vreme, jucaseră fotbal împreună, trăiseră în aceeaşi casă. Le era dor de el. “Tatăl leilor” nu a fost de acord: Christian este mare de acum, a devenit liderul unui grup de lei, sunt şanse să vă atace. La urma-urmei, a trecut un an de cînd nu v-a văzut! John şi Anthony nu l-au ascultat. Au plecat fără ezitare în rezervaţia din Kenya şi l-au aşteptat preţ de câteva ore pe Christian. Care şi-a facut aparitia, păşind maiestuos pe stânci. Cum a fost întâlnirea? Clipul urmator este mai grăitor decât orice cuvinte!
Cine vrea să cumpere dvd-ul cu povestea lui Christian (durează cam o ora şi jumatate), îl găseşte la Fundaţia Born Free .
Later edit: Ce mică e lumea! Aceeaşi fundatie (Born Free) are şi o mică legatură cu România: în vara anului trecut, l-a scăpat pe leul Sinbad dintr-o cuşcă mult prea mică din Bacău, şi încearcă să il pună pe picioare într-o rezervaţie din Africa de Sud. Sinbad poate fi adoptat, timp de un an. Adică o donaţie de 24 de lire sterline sau 48 de dolari ajută la plata hranei şi a eventualelor tratamente medicale. În schimb, donatorul primeşte un certificat personalizat, o fotografie a leului şi este informat cu regularitate despre starea “protejatului” său. Dar mai presus de toate, are sentimentul că a facut o faptă bună, nu?
Later later edit: Am mai gasit cateva minute cu leul Christian - aici e ceva mai mult din "copilăria" lui alături de oameni. În final, noua familie a leului.
If you can keep your head when all about you Are losing theirs and blaming it on you; If you can trust yourself when all men doubt you, But make allowance for their doubting too:
If you can wait and not be tired by waiting, Or being lied about, don’t deal in lies, Or being hated, don’t give way to hating, And yet don’t look too good, nor talk too wise;
If you can dream—and not make dreams your master; If you can think—and not make thoughts your aim, If you can meet with Triumph and Disaster And treat those two imposters just the same:
If you can bear to hear the truth you’ve spoken Twisted by knaves to make a trap for fools, Or watch the things you gave your life to, broken, And stoop and build ’em up with worn-out tools;
If you can make one heap of all your winnings And risk it on one turn of pitch-and-toss, And lose, and start again at your beginnings And never breathe a word about your loss:
If you can force your heart and nerve and sinew To serve your turn long after they are gone, And so hold on when there is nothing in you Except the Will which says to them: "Hold on!"
If you can talk with crowds and keep your virtue, Or walk with Kings—nor lose the common touch, If neither foes nor loving friends can hurt you, If all men count with you, but none too much:
If you can fill the unforgiving minute With sixty seconds’ worth of distance run, Yours is the Earth and everything that’s in it, And—which is more—you’ll be a Man, my son!
“You cannot change the cards you are dealt. Just how you play the hand”
“If I only had three words of advice, they would be, Tell the Truth. If got three more words, I'd add, all the time”
“The brick walls are there for a reason. The brick walls are not there to keep us out; the brick walls are there to give us a chance to show how badly we want something. The brick walls are there to stop the people who don't want it badly enough” Randy Pausch – “The Last Lecture”
Acum câteva luni, am aflat de Randy Pausch dintr-un ziar – era vorba despre faimoasa lui prelegere, din care am citat la inceput. Am căutat-o pe net şi astfel l-am găsit (ca alte milioane de oameni) pe youtube. Mi-a oferit din bucuria lui de a gusta din viaţă, ca şi cum ar muşca dintr-un măr dulce-acrişor şi ar savura fiecare inghiţitură.
Randy Pausch, profesor la Carnegie Mellon University, a vorbit anul trecut unei lumi întreagi despre cât de senin poţi lupta pentru visele tale. Graţie Internetului, prelegerea lui, ţinută în faţa a 400 de persoane, a fost auzită sau citită de milioane de oameni, pe care i-a învăţat astfel că visele frumoase nu sunt doar un abur şi că ele pot fi transformate în realitate.
Era o tradiţie ca profesorii să ţină o “Last Lecture”, prin care sa dăruiasca celor prezenţi un gând preţios şi bine argumentat, din care oricine s-ar putea hrăni ulterior. O idee care a contat enorm în viaţa profesorului respectiv. Prelegerea lui Randy a fost spectaculoasă. Ştia că are cancer la pancreas, ştiau şi colegii ori studenţii din sală despre suferinţa lui; şi totusi, vorbele lui au arătat doar poftă de viaţă, umor şi un optimism iremediabil. Randy Pausch le-a impărtăşit celor prezenţi crezul lui: să îţi împlineşti visele din copilarie. Şi le-a vorbit despre drumul parcurs pentru ca un vis să înceteze de a fi doar o himeră. Le-a vorbit despre cum poţi să îţi atingi gândurile.
Randy s-a dus din viaţa asta, azi dimineaţă. Avea 47 de ani. Omul care a făcut să spere milioane de oameni… nu mai este. Vorbele lui însă au rămas la îndemână. “Last Lecture” va continua să inspire o lume întreagă, şi va spune mereu cât de mult poţi lua de la viaţă, şi cu cât nesaţ. Închei tot cu un citat din “Last Lecture”: “It's not about how to achieve your dreams, it's all about leading your life. If you lead your life in a right way, karma will take care of itself. And dreams will come to you”. Prelegerea merită auzită. Este in continuare. Iar scriptul poate fi citit.
De cateva zile, e cert. Eu personal nu speram ca, la cei 74 de ani ai sai, contemplativul poet si cantaret, posesorul unei voci atat de particular timbrate, cel care s-a retras o perioada la o manastire Zen, cel care nu a mai avut un turneu de 15 ani... asadar Leonard Cohen (fiindca de el e vorba) sa ajunga si la Bucuresti. Culmea, concertul va avea loc chiar de ziua lui (daca Wikipedia e exacta cu data nasterii). Cine vrea sa guste din gandurile sale trebuie doar sa citeasca unele din cartile care ii poarta semnatura - cateva au aparut in limba romana la Polirom. Fragmente din fiecare sunt disponibile online. Penduland intre o sensibilitate care nu il impovareaza dar pe care o vrea reprimata cand si cand, si un soi de razvratire fara succes, Leonard Cohen intra fara ocolisuri in cele mai profunde unghere ale inimii oricui il citeste sau il aude. Ca tot am vorbit de auzit, probabil ca urmatoarea piesa este cea mai cunoscuta publicului de la noi.
Un cantec scris de John Connolly acum aproape 50 de ani. Porneste de la o veche legenda irlandeza – Fiddler’s Green este un loc mirific, unde merg marinarii obositi de cutreieratul marilor, un fel de capat al drumului lor ce a fost candva numai pe apa. Fiddler’s Green este raiul care i se cuvine fiecarui marinar ostenit, la sfarsitul existentei. Legenda spune ca orice marinar poate gasi un sat paradisiac atunci cand, mergand pe uscat cu o vasla pe umar, ajunge intr-un loc unde oamenii il intreaba ce cara cu el. Barney McKenna, un veteran al The Dubliners (trupa aparuta…hat…odinioara… tocmai in 1962) simte fiecare cuvant si canta cu demnitate si cu acceptare senina. Senin. Intelept. Isi asuma sensul legendei. Si totusi, cu o sapca pusa hatru pe-o ureche. Superb.
In continuare, Fiddler's Green: As I walked by the dockside one evening so fair To view the still water and take the salt air I heard an old fisherman singing a song "Oh, take me away boys, my time is not long."
Wrap me up in me oil skins and jumpers No more on the docks I'll be seen Just tell me old shipmates I'm taking a trip, mates And I'll see you some day on Fiddler's Green
Now Fiddler's Green is a place I've heard tell Where the fishermen go when they don't go to hell Where the sky is all clear and the dolphins do play And the cold coast of Greenland is far, far away
Where the skies are all clear and there's never a gail And the fish jump on board with one swish of their tail Where you lie at your leisure, there's no work to do And the skipper's below making tea for the crew.
Now when you get back on docks and the long trip is through There's pubs and there's clubs and there's lassies there too And the girls are all pretty and the beer is all free And there's bottles of rum growing on every tree.
Now I don't want a harp nor a halo, not me Just give me a breeze and a good rolling see I'll play me old squeeze-box as we sail along With the wind in the riggin' to sing me a song
Si acum, un mic salt in trecut. The Dubliners in Norvegia, in vara lui 1980. Induiosator Barney, cand il vezi si acum 28 de ani, cantand la fel. Neschimbat in pasiunea lui, doar parul nealbit si barba neagra il situeaza in alt timp. De privit, ascultat, comparat. Cred ca Barney are nevoie de o singura rasplata: un zambet mare, bun si cald. Aplauzele le poate primi doar la concert. Apropo, The Dubliners vor fi pe scena la Vicar Street, in Dublin, la sfarsitul lui decembrie.
