Gheorghe Dinică

(sursa foto)

Spunea Gheorghe Dinică:

“Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.”
(…)
“Nu sunt filosof, dar văd excesul de sexualitate dusă până la scârbă, dorinţa de a arăta urâtul şi murdarul din viaţă, toate aceste lucruri de care sunt pline ziarele. Vine iarna acum şi văd o fată în chiloţei care prezintă vremea. Nu are nici o legătură una cu alta, însă e o boală, nu e rău să vezi o pulpiţă, ceva, dar e prea mult... “ (interviu din 2003)

“Zic: "De ce fugiţi mă?" Şi îmi mai strigă: "în nemernicia mea!" Păi, cum nu! N-am maşină, merg numai pe jos. Ce aud eu... “ (interviu din 2004)

Eu cred că ar fi fost stânjenit de atenţia fulgerătoare pe care i-o acordă lumea în aceste zile. Nici titlurile nu îl atrăgeau. "Diplomele sunt mai mult ca să se joace pisica cu ele prin casă" spunea. Putea să aibă multe momente de sarcasm dar îl trăda privirea, care îi rămânea caldă.

Era obişnuit cu o doză de curtoazie din partea publicului dar o primea cu rezerva celui care rămâne modest.

Un actor strălucitor. Replicile lui din filme...de la “Nu trageţi, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” până la fraza din Filantropica, “Mâna întinsă care nu spune o poveste… nu primeşte nimic”... şi astăzi le aud rostite de oameni, în împrejurări care cer un zâmbet.

Când cobora de pe scenă, căuta simplitatea şi prieteni cu care să împartă viaţa. Îmi amintesc de o expresie care cred că i-ar fi plăcut. „A descânta vinul”. E o mare artă. Se întâmplă atunci când vinul nu te bea pe tine (o altă vorbă veche), ci tu îl bei pe el. Îl sorbi pe îndelete şi te aduni cu prietenii din plăcerea de a vorbi (de aici vine „a descânta”). Dinică făcea parte dintre cei care ştiau să preţuiască prietenia şi viaţa.

Despre anii petrecuţi lângă Gheorghe Dinică vorbeşte Gabriela, soţia lui (aici, un interviu din 2007).




GHEORGHE DINICA - COLAJ PETRECERE
Asculta mai multe audio Muzica

Pe 1 ianuarie ar fi împlinit 76 de ani.

Mic îndreptar de filme bune

Mi-a atras atenţia un top întocmit de o doamnă, jurnalistă şi scriitoare, care publică în ziare precum The Times şi The Telegraph.
Lista se ocupă de cărţi care au devenit filme. Mai precis, de cele mai bune ecranizări, fiindcă există cărţi care au fost adaptate nu numai o dată.

Acest top ar putea fi un adevărat ghid pentru filme bune. Filme pe care poţi să le vezi de mai multe ori, de-a lungul anilor. Conţine 25 de locuri şi le voi menţiona pe primele 10. Restul se găsesc aici.

1. Marile speranţe (Charles Dickens) – filmul din 1946, cu John Mills şi Jean Simmons
2. La răscruce de vânturi (Emily Bronte) – filmul din 1939, cu Merle Oberon şi Laurence Olivier
3. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee) – filmul din 1962, cu Gregory Peck
4. Doctor Jivago (Boris Pasternak) – filmul din 1965, cu Omar Sharif şi Julie Christie
5. Ghepardul (Giuseppe Tomasi Di Lampedusa) – filmul din 1963, cu Burt Lancaster şi Claudia Cardinale
6. Tăcerea mieilor (Thomas Harris) – filmul din 1991, cu Jodie Foster şi Anthony Hopkins
7. Legături periculoase (Choderlos de Laclos) - filmul din 1988, cu Glenn Close şi John Malkovich
8. Somnul de veci (Raymond Chandler) – filmul din 1946, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall
9. 39 de trepte (John Buchan) – filmul din 1935, regia Alfred Hitchcock
10. Domnişoara Brodie în floarea vârstei (Muriel Spark) – filmul din 1969, cu Maggie Smith

În final, trailerul de la Rămăşiţele zilei (Kazuo Ishiguro) – filmul din 1993, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson (locul 20 în acest top). Hopkins are o ţinută inegalabilă şi joacă perfect. Mai e nevoie să spun că mi-a plăcut enorm cartea, deşi am citit-o după ce văzusem filmul?!

Breathless: Richard Gere

(sursa foto)

Trebuie să punctez un pic. E posibil ca Antoaneta să spună că, după dispoziţia latino, am alte capricii :) Să vedem…

Un vagabond simpatic, un zănatic fără leac şi îndrăgostit din răsputeri. Îi schimbă unei studente cursul vieţii doar pentru că o iubeşte. Nicio regulă nu îi stă în cale, nimic nu îl face să ezite. Un nebun frumos.
Finalul filmului Breathless. Tocmai în 1983.



Şi ce cânta Jerry Lee Lewis în acelaşi film.

JERRY LEE LEWIS -- Breathless
Asculta mai multe audio Muzica

...Azi Richard Gere împlineşte 60 de ani. Când oare o fi ajuns aici? I-am văzut 90 la sută din filme şi habar n-am când a trecut vremea.

Gata. A fost un călcâi al lui Ahile. Ce vreţi, naturelul simţitor ;)

Banderas dar nu macho

(sursa foto)

La începutul anilor '90 am văzut două filme regizate de Pedro Almodóvar. În ambele, rolul principal masculin fusese încredinţat unui tânăr talentat. Era Antonio Banderas, înainte de a ajunge vedetă.

1988
Mujeres al borde de un ataque de nervios (Women on the Verge of a Nervous Breakdown/ Femei în pragul unei crize de nervi). Carlos are o figură de nevinovat, este un pic şovăielnic... Multe, prea multe femei, cu încurcăturile lor.

1990
¡Átame! (Tie Me Up! Tie Me Down!/ Leagă-mă strâns) Ricky, îndrăgostit până la obsesie de o actriţă care jucase în filme deocheate (Marina, interpretată de Victoria Abril). Avuseseră o aventură de o noapte. Proaspăt ieşit de la psihiatrie, Ricky o răpeşte şi o sechestrează. Are un singur scop: ea trebuie să se îndrăgostească de el.

...Anii au trecut, tânărul a fost confiscat de Hollywood (începutul s-a produs cu Mambo Kings) şi transformat preponderent în sex-symbol de tip latino, numai bun de expus pe marele ecran. Celebritate, box office, filme comerciale etc. Mă întreb dacă în Desperado actorul se distrează cu clişeul care l-a îmbrăcat şi înclin să cred ca da, fiindcă intră mult prea bine în rol.

Dar ca să vă convingeţi că Banderas este mai mult decât latin lover-ul cu aer macho, merită să îi vedeţi filmele din Spania. Măcar pe cele amintite la început.

Mă prăpădesc de râs ori de câte ori văd clipul Desperado. Banderas ştie perfect ce face. Asta a vrut Hollywoodul, asta îi oferă! Dar cântă cu pasiune.


Îmi place secvenţa de la TVE: un Banderas matur, care cântă o melodie foarte frumoasă (No Sé Por Que Te Quiero) alături de concitadina sa Pasión Vega (amândoi au crescut în Málaga). Iniţial a cântat-o cu Ana Belen dar parcă se asortează mai bine cu Pasión.

Pui de la nori

(sursa foto)

La sfârşitul lunii mai a fost lansat un scurt metraj Pixar: Partly Cloudy.
Ce te faci când eşti barză iar treaba ta este să livrezi bebeluşi şi pui de animale? Ce te faci dacă norul cu care lucrezi furnizează pui periculoşi pentru tine, curierul?

Filmul durează aproximativ 5 minute. Finalul e încântător (nu spun mai multe, să nu stric surpriza).

Film european - HannaHannaH

Să spui despre HannaHannaH (regia Annemarie van de Mond) că e doar o comedie romantică nu înseamnă mare lucru. Multe adevăruri pot fi rostite în glumă, de aceea etichetarea de mai sus ar însemna să îi pui doar o amprentă de film uşurel, la care te uiţi şi râzi. Totuşi, nu apare nimic sumbru în tot filmul (de aceea am şi ales, după ce am citit sinopsisul, să îl văd – a rulat ieri la Muzeul Ţăranului Român). Momentele care ar putea fi apăsătoare sunt tratate într-o cheie ironică.

O familie numeroasă, de şapte copii (toţi maturi) se pregăteşte pentru aniversarea părinţilor – 40 de ani de căsnicie. Cea mică, Hannah, este o răzvrătită, greu de mulţumit, însă nu antipatică. Are dificultăţi în a păstra o relaţie. Întâmplător, un iubit „de-o noapte” nimereşte în zăpăceala familiei care se agită pentru aniversare. Fraţi, surori, fiecare cu „jumătatea” corespunzătoare, copilaşi care zbiară – nimic nu îl sperie pe iubitul Hannei, ba chiar îl amuză.

Unul din fraţi descoperă întâmplător un sms compromiţător al soţiei. Până în acel moment părea un dur. După criza de nervi inerentă, îi spune Hannei, dezarmat: „ O iubesc. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Asta ca să vezi ce ratat sunt”.

Părinţii celor şapte încearcă să înregistreze un mesaj video pentru copii. Stau acasă, pe canapeaua din sufragerie, şi chiar la început tatăl se ridică să meargă la toaletă. Mama îl aşteaptă răbdătoare. Camera înregistrează. Mai apoi vor să le transmită copiilor reţeta unei căsnicii reuşite. Declară amândoi că este important să ştii când să faci un compromis dar şi când să îţi păstrezi calmul.
- Tu ai fost vreodată îndrăgostită de altcineva, în aceşti 40 de ani? întreabă soţul
- Chiar vrei să ştii?
- Nu, răspunde el.
- Dar tu? întreabă soţia.
- Da, de profesoara aceea de desen, răspunde soţul.
În acel moment ea se ridică brusc de pe canapea şi merge la bucătărie. Se aude zgomot de vase manevrate.
- E tot geloasă, spune „capul familiei”, către camera. Îmi place.

Filmul merită văzut. Are mult firesc în el şi momente în care râzi sau măcar zâmbeşti.
Festivalul Filmului European se desfăşoară în Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Iaşi.

Bătrânul din Cojimar şi marea

(foto: casa lui Hemingway - Cojimar, Cuba)

Andy Garcia are planuri mari: vrea să regizeze Hemingway & Fuentes, povestea anilor petrecuţi de scriitorul american în Cojimar, Cuba.
Garcia a scris deja scenariul, împreună cu nepoata autorului. Dacă totul va merge bine, Hemingway va fi interpretat de Anthony Hopkins iar Fuentes – de Andy Garcia.

Cojimar: un sătuc liniştit de pescari, în apropiere de Havana. Acolo a poposit un om care văzuse cu ochii lui ambele războaie mondiale şi Războiul Civil din Spania. Îi plăcea să scrie, să stea la taclale cu localnicii şi să pescuiască. A rămas. Vreo 20 de ani. A scris şi a pescuit.

Pescarul Gregorio Fuentes nu mai era tânăr când Hemingway l-a angajat pe ambarcaţiunea sa Pilar. Mare amator de trabuc, el este cel care l-a învăţat pe american cum se pescuieşte peştele spadă şi îi depăna tot soiul de istorii. Unii spun că Fuentes reprezintă modelul pentru Santiago din Bătrânul şi marea.

Când a împlinit 103 ani, Fuentes a urmat ritualul iniţiat cu zeci de ani în urmă: a mers la bustul prietenului său şi a turnat pe el rom, mărturisind că ar fi preferat să îl bea împreună. Un an mai târziu, în 2002, Gregorio Fuentes s-a sfârşit.

Statuia lui Hemingway (ridicată în 1962) priveşte spre apă şi este făcută din metal. Se spune că fiecare pescar din sat a contribuit cu câte un element (şuruburi, elice vechi) ca să se adune suficient material. Omul care stătea alături de ei în cârciuma La Terraza dispăruse. Le era dor de el.

Un fragment din reportajul lui Michael Palin, aflat pe urmele lui Hemingway. Fuentes, în vârstă de 101 ani, răspunde în forţă întrebărilor, simţind nevoia să apere memoria unui prieten. The Old Man...



O prietenie frumoasă. Înclin să cred că Gregorio Fuentes este Santiago.

Bonus: Hemingway's Cuba, Cuba's Hemingway – un articol scris de Valerie Hemingway. A fost secretara personală a autorului şi a locuit o jumătate de an în Cojimar.

Zâmbetul care nu dispare

(sursa foto)

Are un zâmbet imens. Are şi multe kilograme în plus dar face haz pe seama taliei care stă să îi dispară (spre deosebire de zâmbet).

Prima dată am văzut-o în seria French şi Saunders, difuzată la tv.
Dawn French şi Jennifer Saunders alcătuiesc un duet comic irezistibil, încă de la începutul anilor 80. Au parodiat numeroase filme celebre (Tăcerea mieilor, Titanic, Exorcistul, Războiul stelelor etc) dar şi vedete (de la ABBA până la Amy Winehouse).

Să parodiezi nu e uşor, fiindcă trebuie să descoperi puncte slabe pe care să le tratezi cu inteligenţă şi umor. Să exploatezi clişeele, ticurile sau să râzi de ceea ce lumea a găsit cândva fermecător. Pe muchie de cuţit, aşadar. Ele două ştiu să se strecoare printre obstacole pentru a ajunge la ţintă: un râs ori măcar un zâmbet.

Prima parte din Harry Potter parodiat şi produs de French şi Saunders. Iar aici - partea a 2a, a 3a şi a 4a.


În toamna trecută, Dawn French şi-a lansat autobiografia: "Dear Fatty" (Fatty este porecla pe care i-a dat-o partenerei de comedie, Jennifer, deşi aceasta nu este rubicondă – sau poate tocmai de aceea). A fost publicata de Random House, care permite citirea câtorva pagini.

În carte a scris lucruri despre care nu mai vorbise vreodată. Mai multe piese ale unui puzzle, adunate pentru a o defini pe actuala Dawn French. Autobiografia este compusă din scrisori adresate mamei, tatălui (care s-a sinucis când Dawn avea 19 ani), fetiţei pe care a adoptat-o, soţului, cititorului, Madonnei (pe care a parodiat-o cu sârguinţă), lui Jennifer şi aşa mai departe...

...La graniţa dintre râs şi lacrimi, depinde în ce cheie o citeşti. Îmi place să cred că pe joviala Dawn French au călit-o toate hopurile şi că zâmbetul său larg se trage dintr-o putere enormă. Nu îi e teamă de ani (acum are 51) şi spune că dacă îmbătrâneşti, ai un avantaj: nu mai trebuie să îi tratezi politicos pe oamenii nesuferiţi.

Promovare inedită Dear Fatty: autoarea agresează lumea într-un supermarket :)


Soţul lui Dawn French este Lenny Henry, un excelent actor de comedie (a avut la BBC, ani în şir, seria Lenny Henry in Pieces). Mai jos se află un monolog al său, în care explică de ce femeile sunt telepate şi bărbaţii – nu.


Mi-a plăcut că cei doi, prin organizaţia de caritate Comic Relief, strâng fonduri pentru copiii din Africa (prevenirea malariei, şcolarizare) şi pentru persoanele cu probleme din UK. Cu ajutorul Red Nose Day (a avut loc pe 13 martie) dar şi prin alte metode, care au tot comedia în centru. Folosesc sloganul Do Something Funny For Money şi încearcă să deschidă inima oamenilor pentru a face o donaţie, cât de mică.

To Sir, with Love – mai există aşa ceva?

(foto: cartea The Freedom Writers Diary)

Când am văzut Domnului profesor, cu dragoste - To Sir, with Love mi-am dat seama că trebuie să ai vocaţia de a fi dascăl, altfel te vor învinge adolescenţii turbulenţi. Demnitatea şi eleganţa lui Sidney Poitier sunt inegalabile iar elevii „de cartier”, „cu probleme” se îmblânzesc treptat. Tema a mai fost reluată dar pentru mine acest film rămâne de referinţă.

Aflu acum de un episod destul de asemănător, derulat în viaţa reală. Dacă în filmul din 1967 era vorba de tineri din East End-ul londonez, iată că în 1994 profesoara Erin Gruwell s-a confruntat cu adolescenţi mai mult decât rebeli, din Wilson High School (Long Beach, California).

Aflată la prima experienţă cu sistemul de învăţământ, Erin Gruwell s-a trezit faţă în faţă cu cei numiţi „unteachable”, „at-risk”. Avea în clasă un amestec grăitor pentru diversitatea secolului: afro-americani, latino, cambodgieni, vietnamezi şi albi. Toţi crescuţi în cartiere unde a fi rănit de glonţ nu vezi doar la televizor. În primele săptămâni i-au demonstrat că nu aveau niciun chef de cursuri şi puneau pariuri: oare când va pleca? Violenţa nu era doar un cuvânt pentru ei.

Erin Gruwell le-a dat să citească Diary of a Young Girl, de Anne Frank. Timp de doi ani (între 1942 şi 1944) fetiţa a scris într-un jurnal (primit cadou de ziua ei) despre viaţa din Olanda ocupată de nazişti. Se ascundeau şi sperau că vor rezista până la sfârşitul războiului. Cartea a intrat în circuitul internaţional după ce a fost tradusă în engleză, în 1952.

Apoi A Child's Life in Sarajevo, jurnal scris de Zlata Filipović, o fetiţă de 11 ani din Sarajevo, şi care acoperă doi ani din timpul războiului din Bosnia (cartea a apărut în limba română la editura RAO, în 1996).

Viaţa care merge alături de crime, teroare, frică, inocenţa celor doi copii... elevii din Long Beach, reticenţi la început, au fost absorbiţi de cele două jurnale. Mai mult, au pornit să scrie despre viaţa lor (spectaculoasă, în pofida puţinilor ani). Fiecare a început câte un jurnal. Puterea cuvintelor i-a schimbat. Brusc, a luat fiinţă The Freedom Writers. Scrisul lor a generat o carte: The Freedom Writers Diary.

Filmul, cu Hillary Swank în rolul principal, a apărut şi el (fix la 30 de ani după To Sir, with Love).

Tânăra profesoară, oricât de fragilă ar fi părut, a reuşit. I-a acceptat şi i-a înţeles pe acei adolescenţi. Reacţia lor a fost similară, în cele din urmă. Cărţile şi scrisul: două instrumente benefice, mai puternice decât violenţa din cartierele mărginaşe. Foştii “unteachable” “below average” au absolvit liceul şi s-a îndreptat spre colegii. Unii au făcut câte un master ba câţiva au ajuns chiar la doctorat. Printre ei se numără profesori şi oameni care împrăştie mesajul „to teach others to write what needs to be written”.

Împreună cu Erin Gruwell, au creat The Freedom Writers Foundation. Pe site se află un top al cărţilor care le-au plăcut (citite în liceu) precum şi Ms. G's Teacher Tips.

Povestea lor merge mai departe. Inspiră alţi profesori şi alţi elevi. Mi-a plăcut - violenţa supusă de cărţi...

În loc de final neaşteptat:
O doamnă din Independence (Iowa) a împrumutat cartea de la biblioteca locală. În aprilie 2008. De atunci, nu a returnat-o. Luna trecută, ea a fost arestată (şi eliberată, între timp) pentru întârzierea nemaivazută şi nemaiauzită. Happy ending: Erin Gruwell a auzit de păţanie şi va sosi în Independence (cam departe... o să străbată peste 2000 de km, din California). Ea se va întâlni cu această cititoare, care este acum în al nouălea cer!

Moment muzical, nostalgic şi fermecător: Lulu cântă „To Sir, with Love” (la ceva ani după ce a jucat în film).

Pe aripile vinului, spre oraş

O parte din România rurală, văzută cu luciditate şi umor, fără menajamente şi fără bucolicul mioritic. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai... în secolul XXI fuga din zona rustică îmbracă şi gândul muncii într-o ţară îndepărtată. E doar un vis?

Pe aripile vinului, scenariul şi regia Corneliu Porumboiu. Scurtmetraj realizat în 2002. Nouă minute care condensează o realitate. Excelent.



În plus: Călătorie la oraş
Aventura aducerii unui computer într-o şcoală de la ţară. Acelaşi râs dulce-amar. Acelaşi regizor: Corneliu Porumboiu.

Partea întâi şi partea a doua.

Un triunghi de efect : carte – film – e-book

Masterul cărţilor de spionaj, maestrul thriller-ului, autor de bestseller-uri…Tom Clancy abordează internetul. Poate fi o încercare de a ajunge cât mai repede la cât mai mulţi cititori. Strategie bine gândită.

De ieri, un e-book este disponibil de descărcat (contra cost) direct de pe site-ul editurii Penguin ori de pe site-ul Sony: Vânătoarea lui Octombrie Roşu. Un roman intrat deja în istorie...

Este prima carte a lui Tom Clancy şi a fost transformată într-un film devenit clasic, în regia lui John McTiernan (1990), cu Sean Connery şi Alec Baldwin în rolurile principale. Remember ?... Vânătoarea lui Octombrie Roşu a început seria aventurilor lui Jack Ryan. Urmează Patriot Games, Clear and Present Danger, The Sum of All Fears… şi filmele respective. În roluri de Jack Ryan-i: Alec Baldwin, Harrison Ford, Ben Affleck.
Acum, Vânătoarea lui Octombrie Roşu (publicată iniţial în 1984) se află doar la un click depărtare de vreun Reader pofticios.

Oare cartea e mai bună decât filmul? Că The Hunt for Red October, la vremea lui, m-a ţinut cu sufletul la gură şi cu privirea pironită pe ecran.

Benjamin Button dat în judecată

Italianca Adriana Pichini a înaintat o plângere în justiţie. Ea susţine că filmul Strania poveste a lui Benjamin Button are la bază o povestire pe care a scris-o acum 15 ani, Il ritorno di Arthur all'innocenza. Un judecător de la Tribunalul din Roma va citi povestirea, va viziona filmul şi va decide dacă se va deschide o anchetă.

Eu ştiam că filmul are la bază povestirea lui Francis Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button. A fost publicată prima dată în 1921 iar peste un an a făcut parte din antologia Tales of the Jazz Age.

Furtună într-un pahar cu apă…

Filmul merită premiile de până acum. Şi pe cele viitoare. Brad Pitt a jucat excelent – cu mare economie de mijoace, pentru a nu cădea în teatral. A sfidat, conform scenariului, regulile timpului. A arătat cum trăieşte un om al cărui ceas biologic merge invers, când exteriorul este bătrân dar înauntru se află doar un copil. Şi cealaltă faţă a medaliei – când aparenţele încercau să contrazică procesul de îmbătrânire.

"Castelul" care a precedat "101 dalmaţieni"

(sursa foto)
Sâmbătă seara, chinuind telecomanda, găsesc la TVR 2 un film englezesc din 2003. Se numeşte Castelul (I Capture the Castle). Nu ştiu cum, dar se întâmplă rar să ştiu clar, în câteva minute, că un film îmi va plăcea. Castelul face parte din această categorie – rară!

Are un farmec venit dintr-un desuet încântător (se referă la anii ‘30) şi suprinderea unor personaje greu de încadrat în tipare. Oferă o seninătate (aparentă) în a prezenta momente zbuciumate şi sentimente autentice, uneori ascunse sub masca ironiei.

Începe ca o fotografie romantică: în Anglia, un castel în paragină. În el locuieşte o familie destul de săracă. Înconjuraţi de peisaje cu mult verde (transformat în verde noroios când plouă), ei nu încetează să uimească.

Domnul Mortmain, tatăl, este un scriitor care a avut succes acum 12 ani dar de atunci se află în blocaj literar, nu a mai scris un rând. Cele două fete: Cassandra, naratoarea („I write this sitting in the kitchen sink”), are 17 ani şi se autocaracterizează scurt: „look younger, feel older”. Sora ei mai mare, Rose, 21 de ani, reprezintă frumuseţea pragmatică (până într-un anumit moment). Topaz, mama vitregă, pictează, are părul foarte lung şi haine extravagante, de artistă, şi câteodată aleargă dezbrăcată prin ploaie. „But her kindness is perfectly genuine and so is her cooking” notează Cassandra.

Nu o să povestesc filmul (spre final mi s-a părut un pic neconvingător). Vreau doar să găsesc şi să citesc cartea, fiindcă am credinţa că regizorul Tim Fywell a făcut o treabă foarte bună.

Castelul reprezintă adaptarea cărţii englezoaicei Dodie Smith, pe care a scris-o când trăia în America iar dorul de Anglia se făcea simţit. Este primul ei roman şi a fost publicat pentru prima dată în 1948. Dodie Smith a devenit mai cunoscută peste câţiva ani, ca autoare a cărţii 101 dalmaţieni. Scriitoarea avea nouă dalmaţieni iar unul din ei se numea...Pongo. Şi uite aşa, Disney a mai făcut un film fermecător.

Dodie Smith a fost un personaj interesant. Născută în Anglia, a studiat arta dramatică dar a renunţat la visul de a deveni actriţă şi s-a angajat la un cunoscut magazin londonez de mobilă, Heal. În 1929 a scris prima piesă de teatru, Autumn Crocus, sub pseudonimul C.L. Anthony, aceasta a avut succes iar reporterii i-au descoperit identitatea. Urmarea? „Shopgirl writes play” – titlu apărut imediat în ziare.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Dodie Smith şi soţul ei, Alec Beesley, cunoscuţi ca pacifişti, s-au mutat în SUA. Dodie a devenit scenaristă şi a început să scrie pentru Studiourile Paramount. S-au întors în Anglia de abia la câţiva ani după ce războiul s-a sfârşit.

Dodie Smith a publicat şi patru autobiografii. Titlurile lor mi se par interesante:
Look Back with Love: a Manchester Childhood (1974)
Look Back with Mixed Feelings (1978)
Look Back with Astonishment (1979)
Look Back with Gratitude (1985)

În 1990, cu ceva vreme înainte de a se stinge, Dodie Smith l-a desemnat pe Julian Barnes drept executor literar.

Bonus: primele zece minute din I Capture the Castle.



La această adresă se află celelalte.

Cărţi în 2009

(sursa foto)
Editurile din toată lumea încearcă să menţină interesul publicului, chiar dacă în acest an cititorii ar putea strânge cureaua un pic. Strategia editurilor mizează pe numele celebre care vor aduce cumpărători sau pe scriitori ale căror cărţi anterioare s-au vândut foarte bine.
Artileria grea se lansează! De toate pentru toţi. Mai jos (fără a epuiza subiectul) am aşezat o “salată”, din care fiecare poate alege, după gust şi după chef.

Anul începe cu John Grisham şi noul său thriller, The Associate. Se va pune în vânzare începând cu 27 ianuarie. Capitolul 1 este oferit online la această adresă (sunt trei pagini). În limba română, Grisham poate fi găsit la editura RAO. Mă gândesc la Grisham ca la un autor de romane degrabă tranformate în filme : Firma, Dosarul Pelican, Clientul, Camera Morţii, Omul care aduce ploaia etc.

Stephen King, regele scrierilor thriller, care se joacă precum nimeni altul cu mintea cititorului, ne pregăteşte în ianuarie colecţia de povestiri Stephen King Goes To The Movies. El comentează aici filmele făcute după cinci din short story-urile sale şi are şi câteva poveşti din culisele filmărilor. Filmele la care face referire sunt: The Shawshank Redemption (Închisoarea îngerilor), 1408, Disciples of the Crow (bazat pe Children of the Corn), The Mangler şi Hearts in Atlantis (Suflete pierdute în Atlantida). Cărţile sale traduse în limba română sunt, majoritatea, la editura Nemira. Editura Trei i-a publicat La miezul nopţii.

În februarie, Joe Dunthorne soseşte cu un roman (varianta paperback) care aminteşte de JD Salinger, după cum afirma The Observer. Submarine este povestea unui puşti de 14 ani, plin de imaginaţie, şi a familiei sale.

Nicholas Evans a studiat Dreptul la Oxford apoi a lucrat ca jurnalist. El este autorul romanului Îmblânzitorul de cai (transformat de Robert Redford în film) Scriitorul aduce pe piaţă The Brave, în luna februarie. În limba română, Evans apare cu Vieţi încercate, roman publicat de Nemira în 2007.

Josephine Cox, autoare britanică ale cărei romane sentimentale s-au transformat în bestelleruri, lansează Born Bad, în februarie. La noi i-au fost traduse, la editura Orizonturi , patru romane.

Jeffrey Archer, autor prolific, anunţă pe blogul său că lansează Paths of Glory în martie. Cititorii de la noi îl cunosc prin O tolbă plină cu săgeţi , Povestiri cu final neaşteptat (ambele apărute la Humanitas), Primul între egali, În linie dreaptă, O duzină de tertipuri, Nici un ban în plus, nici un ban în minus (cărţi publicate de RAO), A patra putere, Jurnalul unui lor întemniţat şi Pisica are nouă vieţi (la editura Vivaldi)

Wilbur Smith este considerat un maestru al romanelor de aventuri. Cel mai recent roman, The Quest, a fost numărul unu la vânzări în Marea Britanie, SUA, Australia, Italia, Cehia. În România, el are numeroase cărţi publicate la editura RAO. Şi iată că Smith loveşte din nou ! În aprilie va lansa romanul Assegai, anunţă autorul pe site-ul său oficial.

Americanca Jodi Picoult scrie despre familie, dragoste şi relaţii dintre oameni, iar romanele sale au fost traduse în 34 de limbi. Are trei copii şi, după ce aceştia pleacă la şcoală (adică la 7.30 dimineaţa) începe să scrie, opt ore pe zi, afirmă ea într-un interviu din Financial Times.
Dintre cele 15 romane publicate până acum, Vanishing Acts (Dispariţii) şi My Sister’s Keeper (O viaţă de rezervă) au apărut anul trecut şi la noi.
Următoarea carte este Handle with Care şi va fi accesibilă publicului în aprilie (un fragment poate fi citit aici).

Suedezul Henning Mankell, regizor şi scriitor, „părintele” inspectorului Wallander, ar putea produce o surpriză plăcută, în aprilie, cu Italian Shoes (traducere în engleză; romanul, scris în suedeză, a fost lansat în septembrie 2008). Iată aici un fragment din versiunea în engleză.

Kazuo Ishiguro, japonezul (după locul naşterii) care scrie ca un adevărat britanic (după spaţiul în care trăieşte), lansează în luna mai volumul Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall . Editura Polirom o va publica în limba română. Tot la Polirom se găsesc traduse numeroase romane ale lui Ishiguro, inclusiv Rămăşiţele zilei, care i-a adus autorului Booker Prize.

Graham Swift, câştigătorul Booker Prize cu Last Orders, soseşte în iunie cu romanul Making an Elephant . Pe piaţa autohtonă se află romanele sale Mâine şi Lumina zilei.

Scoţianul Irvine Welsh, al cărui prim roman a fost Trainspotting (1993), este şi regizor şi scenarist. El se va afla în atenţia cititorilor cu o colecţie de povestiri, Reheated Cabbage, în iulie. Trei romane traduse în română se găsesc la Polirom: Porno, Trainspotting şi Jeg.

Luna august poate fi norocoasă pentru Liam McIlvanney, profesor la University of Aberdeen. Liam are o ascendenţă celebră: tatăl lui este William McIlvanney, un scriitor apreciat în Marea Britanie în special pentru romanele sale poliţiste – precum Laidlaw, pe când unchiul său, Hugh McIlvanney, deţine o rubrică sportivă permanentă în Sunday Times . În august, Liam va lansa All The Colours Of The Town.

În septembrie, scriitoarea Anne Tyler, câştigătoarea premiului Pulitzer în 1989 (cu Breathing Lessons), scoate pe piaţă un nou roman : Noah's Compass. În limba română au apărut : Căsătorie de amatori (în 2007, la Humanitas), Lecţii de respiraţie (în martie 2007, în colecţia Cotidianul) şi Turist de ocazie (1996, editura Univers).

Voiaj în timp

(sursă foto)

Filmul Highlander.
“You must leave her, brother” i-a spus Ramirez (interpretat de Sean Connery) lui Connor MacLeod (Christopher Lambert). Amândoi purtau blestemul plimbatului prin secole. Ramirez, care dăduse piept cu mai multe trăiri, încerca să îl ferească pe Connor de durerea clipei când cei dragi, atinşi firesc de scurgerea timpului, vor îmbătrâni şi se vor stinge, rând pe rând. El avea să treacă prin vreme cu o tinereţe veşnică. Connor nu l-a ascultat şi a trăit prima durere intensă.

Versuri scrise de Brian May (din Queen), special pentru Highlander şi cântate aici de Freddie Mercury; sunt şi scene din filmul iniţial, din 1986, înainte să apară celelalte părţi ori serialul.

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams yet slips away from us?
Who wants to live forever?



Mai spune Brian May prin vocea lui Freddie:

But touch my tears with your lips
Touch my world with your fingertips
And we can have forever
And we can love forever
Forever is our today

Mă gândesc că pentru noi, oamenii de rând, valabilă este doar situaţia inversă – adică today is our forever. Fiindcă mereu trăim ziua prezentă, nu trecutul şi nici viitorul. Doar în gând poţi face incursiuni în trecut ori îţi croieşti planuri menite să apropie un viitor. În rest… ancora se află în today. Şi este minunat astfel.

Grozav îmi place netul !!! Am găsit secretul călătoriei în timp pentru oricine, merită să postez aici cuvintele:

“We all have our time machines. Some take us back, they're called memories. Some take us forward, they're called dreams.”

Nu a spus-o un filosof şi nici un scriitor, ci un actor: Jeremy Irons (da, da, recunosc, e unul din actorii mei favoriţi).

Frumuseţea prezentului e conţinută şi într-o prelungire a sa care ne este promisă : ziua de mâine. Romancierul englez Arnold Bennett a sintetizat foarte bine darul dat de ideea de acum:

“You wake up in the morning, and lo! your purse is magically filled with twenty-four hours of the magic tissue of the universe of your life. (…)You can only waste the passing movements. You cannot waste tomorrow. It is kept for you. ”

Aşa că să ne bucurăm de ACUM. Care găzduieşte şi cadoul unor veselii viitoare. Îmi place să cred aceasta.

Haruki Murakami inspiră (cel puţin) două filme

(foto: Tony Takitani – coperta)

After the Quake/ După cutremur, scrisă de Haruki Murakami, a fost tradusă acum doi ani în limba română, la editura Polirom.
Din cele şase povestiri care o compun, una anume (All God's Children Can Dance/ Toţi copiii Domnului dansează ) l-a inspirat pe regizorul suedez Robert Logevall. La începutul lui noiembrie, filmul a fost lansat. În Olanda...

Trailerul:


Acum patru ani, tot după un short story marca Murakami, Tony Takitani, s-a făcut filmul cu acelaşi nume, în regia japonezului Jun Ichikawa. Aflaţi aici (pe scurt) povestea lui Tony Takitani. Povestirea face parte din colecţia "Salcia oarbă, fata adormită", apărută anul trecut la Polirom.
Se pare că scriitorul a cumpărat, cu un dolar, un tricou secondhand imprimat cu acest nume, creat de adevăratul TT (candidase - şi a eşuat- pentru un loc în Senat). Murakami şi-a găsit astfel un punct de inspiraţie.
Film (site oficial) impregnat de melancolie şi singurătate, după pierderea cuiva drag. Finalul unei cronici sună astfel:
„That such a slim (only 75 minutes), understated movie can support such depths of feeling is nothing short of thrilling. It'd make you cry, if you weren't rejoicing at its beauty.”

Un trailer - traiască youtube-ul!

Poveste suprarealistă: Dali - Banderas - Pacino

(credit foto Carl Van Vechten)

Salvador Dali va fi prezent din nou pe marile ecrane. De data aceasta asistăm la o inflaţie de producţii despre viaţa pictorului: la anul încep filmările la Dali (regia Simon West, englezul care a făcut Con Air şi Lara Croft: Tomb Raider), cu Antonio Banderas în rolul principal. Spaniolul se află într-un stadiu avansat al negocierilor, afirmă Variety. Pelicula va înfăţişa cei opt ani pe care pictorul i-a trăit în America (1940-1948), precum şi scandalurile din ultima perioadă a vieţii lui.

Fac un mic popas în "perioada SUA": acolo, Dali a lucrat cu Disney la Destino (cred că este un caz unic – producţia, care durează şapte minute, a fost lansată după 58 de ani). Întâlnirea cu Hitchcock s-a concretizat în colaborarea la Spellbound (Fascinaţie este numele sub care a fost difuzat în România), cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck în rolurile principale. Dali a conceput imaginile visului pe care îl povesteşte Gregory Peck în film.

În 2009, un alt film, Dali & I: The Surrealist Story, îl va avea pe Al Pacino în chip de Dali. El va fi văzut şi prin ochii lui Stan Lauryssens, un negustor de artă care i-a fost prieten. Dali & I cuprinde perioada anilor '60-'80. Regia: Andrew Niccol (vă mai amintiţi de S1m0ne? Niccol a scris şi scenariul de la Gattaca şi The Truman Show).

Dacă vă gândeaţi că doua biografii înseamnă destul de mult, aflaţi ca vine şi al treilea Dali, mai precis Little Ashes, interpretat de Robert Pattinson. Nu ştiţi cine e Robert Pattinson? Cedric Diggory din Harry Potter şi pocalul de foc. Al treilea Dali se va îndeletnici cu perioada de tinereţe a pictorului.

Şi dacă tot au în comun Banderas şi Al Pacino această aglomeraţie de filme despre excentricul şi suprarealistul Dali, m-am gândit să mai găsesc un element care îi uneşte.

Am descoperit, graţie generosului youtube, că amândoi dansează tango. Banderas (în Take the Lead) vibrează cu sânge fierbinte latino, smucit şi pasional. Pacino (în Parfum de femeie) urmăreşte ritmul "Por una cabeza" cu o graţie tristă, pentru a-şi demonstra că încă mai poate fi bărbat, chiar dacă vederea l-a părăsit.

“Vă e milă?...V-am luat banii” (personajul Pepe, în Filantropica)

(foto de aici)

Filantropica, 2002

Pepe: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic!

Pepe: Gândeşti mărunt: nu-i nici o ruşine să ceri, ruşine e să nu primeşti.

Taie cu precizie chirurgicală Nae Caranfil în trupul unei societăţi năucite de tranziţie. Cu toate acestea, nimic revanşard şi nici un discurs post revoluţionar clişeizat, steril şi negru, de tipul: “securiştii/îmbogăţiţii versus oamenii simpli, săraci şi cinstiţi”. Lucrurile grele pot fi povestite şi zâmbind.

Filantropica râde cu o amărăciune suportabilă, fără frustrări şi fără un deget acuzator; te lasă pe tine, telespectator, să tragi o concluzie după ce vezi defilând diverse personaje: liceeni, descurcăreţi, copii de bani gata, recuperatori, pensionari, cerşetori etc. O peliculă acid - inteligentă.

Povestea lui Ovidiu (interpretat de Mircea Diaconu), profesor de liceu (sărac şi îndrăgostit până peste puterile lui băneşti – căci se cer în context) se împleteşte cu cea a lui Pepe (Gheorghe Dinică), textier pentru cerşetori simpli dar şi de lux – o meserie extrem de profitabilă, din câte se vede în film.

Dialog cu vânzătorul:
Ovidiu: Aveaţi o carte aici, "Nimeni nu moare pe gratis". S-a epuizat?
Vânzătorul: Bătaie a fost pe ea! S-a vândut fix trei exemplare.

Ovidiu încearcă să câştige un ban din volumul lui şi îndrăzneşte să ceară scriitorilor din vechea generaţie să i-l cumpere:


Profesorul se trezeşte în clasă cu doi recuperatori care îi caută un elev:


Intrat într-un sistem căruia nu îi aparţine, Ovidiu îşi joacă rolul:


Iar aici, arta lui Pepe de a găsi frazele care să deschidă instantaneu portofelul oamenilor:


Scenariul integral al filmului se găseşte la această adresă. În dreapta, la “Descărcaţi în format pdf”. Merită citit.

PS: Nae Caranfil spunea, cu puţin timp înainte ca Filantropica să intre în cinematografe: “Filmul meu este un film despre cerşetori, dar nu trebuie luat atît de direct, de aceea îl şi încep cu sintagma "A fost odată". E un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm.”