"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
Câţiva artişti din colţurile lumii s-au adunat să cânte împreună. Deşi au rămas acasă, au reuşit – din SUA până în Rusia, trecând prin Africa şi India, melodia continuă.
Un grup de idealişti demonstrează cuminte că muzica anulează geografia ori diferenţele culturale.
La inevitabila întrebare „Ce mai faci?”, politicos este să răspunzi scurt: „Bine, mulţumesc”. Nu are rost să îţi împovărezi interlocutorul cu toate amănuntele zilei sau, mai rău, cu tristeţi; există o excepţie: când vorbeşti cu un prieten apropiat (what are friends for, nu-i aşa?).
Cineva răspundea: „Slavă Domnului, monoton” şi în acest caz „monoton” avea valenţa lui „la adăpost de surprize neplăcute sau de nenorociri”. Cuvântul monoton aducea cu sine o umbrelă mare care ocrotea de ploi sau de arsuri toride.
Din întâmplare am dat peste o posibilă destinaţie pentru 2010, numai bună să anuleze extremele. Se numeşte Miravete de la Sierra şi este cunoscută şi ca « satul în care nu se întâmplă niciodată nimic ».
Iată că undeva există linişte şi parcă nici picior de criză. Se află în provincia spaniolă Teruel (Aragon) şi legenda spune că numără numai 12 suflete. O biserică, un soare, cărămiziul stins al caselor, străduţe pe care nu a călcat vreo roată de maşină… Aşa sunt toate parcă de la începutul lumii iar timpul curge cu altă măsură.
Să ne ocupăm şi de latura practică : turistul găseşte loc de cazare în Casa de la cura, clădire din secolul al XVI-lea (25 euro de persoană) sau în unul din cele două apartamente din Casa rural, cu vedere spre râu (53 de euro pentru 2 persoane, 84 pentru patru persoane).
Să nu uit: cum se ajunge în Miravete de la Sierra, de pe aeroporturile spaniole ; as easy as a pie…
Dacă vă vine greu să credeţi că mai există locuri fără zarvă comercială, fără zeci/sute de turişti în goană, scânteind din aparatele de fotografiat pentru foldere cu amintiri, daţi o raită prin Miravete de la Sierra aflată la un clic depărtare. Pe mine m-a încântat.
Câteva zile în pace, o paranteză de la treburi … avea dreptate Jerome K. Jerome: „E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nici o scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie şi încă una foarte istovitoare. ”
Închei hoinăreala virtuală cu puţin dans tradiţional aragonez: jota.
“Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.” (…) “Nu sunt filosof, dar văd excesul de sexualitate dusă până la scârbă, dorinţa de a arăta urâtul şi murdarul din viaţă, toate aceste lucruri de care sunt pline ziarele. Vine iarna acum şi văd o fată în chiloţei care prezintă vremea. Nu are nici o legătură una cu alta, însă e o boală, nu e rău să vezi o pulpiţă, ceva, dar e prea mult... “ (interviu din 2003)
“Zic: "De ce fugiţi mă?" Şi îmi mai strigă: "în nemernicia mea!" Păi, cum nu! N-am maşină, merg numai pe jos. Ce aud eu... “ (interviu din 2004)
Eu cred că ar fi fost stânjenit de atenţia fulgerătoare pe care i-o acordă lumea în aceste zile. Nici titlurile nu îl atrăgeau. "Diplomele sunt mai mult ca să se joace pisica cu ele prin casă" spunea. Putea să aibă multe momente de sarcasm dar îl trăda privirea, care îi rămânea caldă.
Era obişnuit cu o doză de curtoazie din partea publicului dar o primea cu rezerva celui care rămâne modest.
Un actor strălucitor. Replicile lui din filme...de la “Nu trageţi, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” până la fraza din Filantropica, “Mâna întinsă care nu spune o poveste… nu primeşte nimic”... şi astăzi le aud rostite de oameni, în împrejurări care cer un zâmbet.
Când cobora de pe scenă, căuta simplitatea şi prieteni cu care să împartă viaţa. Îmi amintesc de o expresie care cred că i-ar fi plăcut. „A descânta vinul”. E o mare artă. Se întâmplă atunci când vinul nu te bea pe tine (o altă vorbă veche), ci tu îl bei pe el. Îl sorbi pe îndelete şi te aduni cu prietenii din plăcerea de a vorbi (de aici vine „a descânta”). Dinică făcea parte dintre cei care ştiau să preţuiască prietenia şi viaţa.
Despre anii petrecuţi lângă Gheorghe Dinică vorbeşte Gabriela, soţia lui (aici, un interviu din 2007).
Invazie germană la Sala Polivalentă. O să adulmecăm un strop din parfumul anilor 80, cu aromă de pop.
La Bucureşti vin Bad Boys Blue, pe 13 octombrie. În prezent formula este: John McInerney şi Carlos Ferreira. Jamaicanul Trevor Taylor (solistul de la începuturi) nu se mai află printre noi, şi nici Andrew Thomas.
Ei asigurau fundalul muzical al petrecerilor de acum 20 de ani: You're a woman, Hungry For Love, Kisses And Tears… Petreceri la care părul tapat era obligatoriu, la fel ca şi sacourile/sau bluzele cu mâneci suflecate şi umeri cu pernuţe.
Ia luaţi şi ascultaţi:
Alphaville erau alţi oaspeţi nelipsiţi de la distracţia anilor '80. Big in Japan, Forever Young, Sounds Like a Melody animau amosfera şi se dansa într-o veselie. Era unul din modurile de evadare din cenuşiul acelor ani.
Nu râdeţi de frizuri sau de haine – toate acestea erau cool în anii 80. Oamenii râdeau, flirtau şi se iubeau ca şi acum.
Leonard Cohen a venit iar şi fiindcă era imperativă o doză de visare (da, ştiu, sunt irecuperabilă), m-am dus din nou.
Dintr-o tribună aerisită, la umbra copacilor, am văzut şi auzit cum Cohen desfăşoară încetişor dar fără greş un farmec care cuprinde treptat stadionul. Ca şi cum ar ţese o plasă peste toată lumea. Pe stadion poate să fie tăcere ca în sală de teatru – nu am crezut până nu am văzut!
Un mare profesionist: chiar la ora 20 a început, cam brusc, de nu mă dezmeticisem că sunt din nou martoră la ceva care să mă încarce cu o stare de bine: Dance me to your beauty with a burning violin/ Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in…
Rând pe rând, cântecele au venit dinspre scenă. Publicul amuţise. Doar aplauze. Cei care nu avuseseră loc pe scaune stateau în picioare, legănându-se uşor, în ritm. Un bebeluş (probabil cel mai tânăr spectator) era purtat de tatăl lui în cărucior, de-a lungul stadionului, pe muzică, şi nu protesta. Oameni de 20, de 40 sau de 60 de ani, aşteptând şi primind...
Am văzut cum cei care plătiseră să joace tenis (terenurile erau în spate, pregătite de nocturnă) au lăsat baltă totul şi au stat să asculte concertul. Am mai văzut cum un el şi o ea se iau în braţe şi dansează de parcă erau la începutul lumii.
There ain't no cure for love There ain't no cure for love All the rocket ships are climbing through the sky The holy books are open wide The doctors working day and night But they'll never ever find that cure, That cure for love.
Pauza de 25 de minute a sosit cu o precizie de ceas elveţian. După ea, mi s-a părut că partea a doua a concertului a curs parcă prea repede. Şi totuşi, nu ştiu când au trecut trei ore !
Cânta şi credea în fiecare cuvânt. A îngenuncheat pe scenă la unele strofe. A dăruit totul atât de firesc încât te întrebi cum de mai are putere, după un asemenea concert. … I was waiting/ for the miracle, for the miracle to come.
În final, nu am vrut să îl lăsăm să plece. Aplauze peste aplauze. A revenit şi a cântat. A dat să iasă. Din nou, aplauzele îl cereau pe scenă. Din nou a cântat. A plecat. S-a întors. De abia când am auzit Closing Time mi-am dat seama că, totuşi, spectacolul s-a sfârşit :)
Şi nu a încheiat ca un artist care şi-a făcut treaba şi gata, pleacă la ale lui. Ne-a mulţumit pentru că l-am acceptat – noi, cei care am trecut prin atâtea, care am cunoscut până acum urcuşuri şi coborâşuri (sunt cuvintele lui). Apoi ne-a urat să ne găsim liniştea. Unii şi-o vor găsi alături de prieteni, ne-a spus Cohen. Alţii alături de familie, alţii în singurătate, a continuat el. De fapt, Cohen a rostit mai mult decât o urare. Era un fel de formulă a echilibrului, enunţată de un om care a trăit intens, întotdeauna. Până la capăt.
Trebuie să punctez un pic. E posibil ca Antoaneta să spună că, după dispoziţia latino, am alte capricii :) Să vedem…
Un vagabond simpatic, un zănatic fără leac şi îndrăgostit din răsputeri. Îi schimbă unei studente cursul vieţii doar pentru că o iubeşte. Nicio regulă nu îi stă în cale, nimic nu îl face să ezite. Un nebun frumos. Finalul filmului Breathless. Tocmai în 1983.
La începutul anilor '90 am văzut două filme regizate de Pedro Almodóvar. În ambele, rolul principal masculin fusese încredinţat unui tânăr talentat. Era Antonio Banderas, înainte de a ajunge vedetă.
1988 Mujeres al borde de un ataque de nervios (Women on the Verge of a Nervous Breakdown/ Femei în pragul unei crize de nervi). Carlos are o figură de nevinovat, este un pic şovăielnic... Multe, prea multe femei, cu încurcăturile lor.
1990 ¡Átame! (Tie Me Up! Tie Me Down!/ Leagă-mă strâns) Ricky, îndrăgostit până la obsesie de o actriţă care jucase în filme deocheate (Marina, interpretată de Victoria Abril). Avuseseră o aventură de o noapte. Proaspăt ieşit de la psihiatrie, Ricky o răpeşte şi o sechestrează. Are un singur scop: ea trebuie să se îndrăgostească de el.
...Anii au trecut, tânărul a fost confiscat de Hollywood (începutul s-a produs cu Mambo Kings) şi transformat preponderent în sex-symbol de tip latino, numai bun de expus pe marele ecran. Celebritate, box office, filme comerciale etc. Mă întreb dacă în Desperado actorul se distrează cu clişeul care l-a îmbrăcat şi înclin să cred ca da, fiindcă intră mult prea bine în rol.
Dar ca să vă convingeţi că Banderas este mai mult decât latin lover-ul cu aer macho, merită să îi vedeţi filmele din Spania. Măcar pe cele amintite la început.
Mă prăpădesc de râs ori de câte ori văd clipul Desperado. Banderas ştie perfect ce face. Asta a vrut Hollywoodul, asta îi oferă! Dar cântă cu pasiune.
Îmi place secvenţa de la TVE: un Banderas matur, care cântă o melodie foarte frumoasă (No Sé Por Que Te Quiero) alături de concitadina sa Pasión Vega (amândoi au crescut în Málaga). Iniţial a cântat-o cu Ana Belen dar parcă se asortează mai bine cu Pasión.
O femeie matură (să aibă în jur de 60 de ani?) le supraveghează cu ochi de expert pe tinerele care se mişcă în ritm de flamenco, stilul alegría. Doamna are o ţinută impozantă. Le spune - cu autoritate - o frază care adună în ea întreaga poezie a flamenco-ului: „să vi se mişte mâinile precum porumbeii!”
Apoi ea însăşi vine în mijlocul lor, pentru un dans în care concentrează toată frumuseţea anilor care au trecut.
Femeia aceasta a fost cândva zveltă dar şi acum ţinuta îi rămâne elegantă. O doña andaluză cu mândria specifică poporului său. Trăieşte fiecare mişcare. Nu face niciun gest în plus, niciun gest în minus. Poate că a iubit cu pasiune, de aceea chipul i se luminează la fiecare mişcare. Când dansează, are din nou zîmbetul de la 20 de ani şi privirea de atunci.
Dansul o trimite spre timpul în care inima îi bătea într-un fior frumos.
Lecţia aceasta de flamenco îmi demonstrează că muzica schimbă vârstele. Măcar pentru câteva minute.
Anii 90, cam prima jumătate. Mă trezeam în acorduri de Vanilla Ice: Ice Ice Baby. Fratele meu era fanul hotărât al primului alb care cânta şi dansa ca un negru. Avea grijă să care casetofonul în bucătărie pentru ca micul dejun să îi fie condimentat de Vanilla Ice. Ori pereţii erau prea subţiri, ori volumul era prea mare, cert este că ştiam cântecul pe de rost, împotriva voinţei mele.
Am dat azi de melodie pe net, de aceea a sosit articolul de faţă:
În unele zile în bucătărie era invitat MC Hammer, cu U Can't Touch This.
După ce se sfârşea cântecul, ripostam cu ceea ce consideram la vremea respectivă a fi artileria grea. Câteva elemente îmi vin acum în minte:
Să presupunem că cineva închide uşa peste degetul tău. Nu e o acţiune obişnuită (nici plăcută sau dorită) dar nici nemaiîntâlnită. După ce îţi trece durerea şi după ce se duce furia, condamni neglijenţa omului acela. Dar când tu însuţi/însăţi (ca să nu discriminez) faci asta, cum este?
Nu mi s-a întâmplat mie; ok, eu am o poveste cu un deget cât se poate de traumatizat, la vremea lui. Din vina mea. Dar simt nevoia să trec cu eleganţă peste acest episod.... Să aruncăm la coş episoadele negre. Îmi asum capul în nori, periodic.
Britanicii (uite ca am prins drag să îi tot citez) au mai comis un studiu, comandat de Mobigel Paineze Spray. Cam 7.000 de oameni chestionaţi. Concluzia: nu te răneşti doar eşti afară sau când practici un sport. Casa e pliiină de pericole :).
O vorbă din bătrâni (englezi) spune că “there is no gain without pain”.
Până la "gain", să vedem de unde vine durerea, când vine:
- de la dormit în poziţie ţeapănă (cam jumătate din subiecţi recunosc că se trezesc cu dureri fiindcă nu schimbă poziţia în timpul somnului)
- de la un pas împiedicat pe scări
- de la o întoarcere riscantă în timpul somnului, terminată la podea
- de la un pas necugetat, la ieşirea din cadă
- de la lucrul la computer – daaaaa, ştiam eu că e dăunator, acum am dovada
- de la câinele-prietenul-omului, care ţi se încurcă pe lângă glezne. În casă. Urmarea firească: într-o secundă, eşti la nivelul câinelui. Adică priveşti pardoseala de aproape. Cunosc o doamnă care are acum o mână în atele - dar nu pentru multă vreme.
- de la o uşă de sticlă, prea curată, plasată imprudent în drumul tău
(foto din carte: Jodell, chelneriţă la Pie 'N Burger, Pasadena)
Cafenea. Ce se ascunde în spatele zâmbetului profesional? Cine este femeia care de ani de zile aduce o cafea şi o plăcintă?
Candacy A. Taylor şi-a împlinit visul de a scrie despre existenţa chelneriţelor profesioniste. A colindat 43 de state americane şi a intervievat 59 de femei care de-o viaţă fac această meserie. Toate au peste 50 de ani. Pentru a se documenta, autoarea a străbătut mai mult de 26.000 de mile de-a lungul şi de-a latul SUA.
Ca în cazul oricărui vis, nici lui Candacy nu i-a fost uşor să îl finalizeze. După o muncă de opt ani, a primit refuzuri din partea mai multor edituri. De fiecare dată când era pe punctul să renunţe, mama ei o încuraja, în stil american: să nu se dea bătută, va reuşi. Şi a reuşit. Cartea Counter Culture: The American Coffee Shop Waitress va fi publicată în toamna acestui an de către Cornell University Press.
Ideea cărţii i-a venit după o zi de muncă grea. Era frântă de oboseală şi o dureau picioarele. La acea vreme, Candacy lucra ca chelneriţă în San Francisco, la Blowfish Sushi. Făcea în paralel un masterat în Visual Criticism. S-a întrebat cum de rezistă chelneriţele care de o viaţă iau comenzile clienţilor din cafenele.
Şi a început cercetările. A vorbit cu „subiecţii”, a făcut fotografii şi a încercat să înţeleagă. A întâlnit femei mulţumite de sine, zâmbitoare, unele tip bunicuţă. Toate au ţesut un soi de camaraderie cu clienţii. Cartea cuprinde bucăţi din viaţa lor.
Ce m-a surprins: majoritatea covârşitoare a celor intervievate au spus că le place meseria aceasta şi că dacă ar fi să o ia de la capăt, tot chelneriţe s-ar face. Ruthie, 64 de ani, Nevada : “I just wish I had another thirty-five years to do it all over again.”
O posibilă concluzie: să ştii să te simţi împlinit. Poţi să cunoşti mulţumirea în orice meserie, dacă o faci cu plăcere. Life is what you make it, spune Candacy în finalul unui interviu.
De pe Amazon: “Career waitresses do more than just serve food. They are part psychiatrist, part grandmother, part friend, and they serve every walk of American life: from the retired and the widowed, to the wounded and the lonely, and from the working class to the wealthy. The classic diner waitress is an icon of American culture.”
Ieri, un scop nobil: să ajut pe cineva. O prietenă are un copil. Copilul NU are câine. Puştiul de 12 ani e mare iubitor de animale. Mama este iubitoare de curăţenie deci, înainte de a capitula, pune o condiţie: în casă va intra numai un câine care să nu lase păr.
Booon. Caniche aşadar, toată lumea ştie că nu năpârleşte. Cu vioiciunea caracteristică rasei, va fi un bun tovarăş de joacă.
Experienţa e rudă cu înţelepciunea (sper), aşa că după ce am scotocit pe diverse site-uri, am constatat următoarele:
Câinii de rasă sunt contra cost, de obicei. Excepţiile: când stăpânul călătoreşte des în străinătate sau când în casă a apărut un copil. Atunci câinele ia drumul unui site pe care i se postează poza, în aşteptarea unui alt domiciliu. Va fi dat fără niciun leu, doar să se ivească un stăpân rezonabil.
Aflu fără să vreau „bursa” puilor de bichon – între 800 si 1000 lei. Vorbim de lei noi! Un credit de nevoi personale ar rezolva o asemenea achiziţie. Rottweilerii sunt ceva mai ieftini: 500 lei şi transport asigurat. Un pui de chihuahua se vinde pentru 100 de euro, şi urgent. El habar nu are. Alt chihuahua, tot urgent, costă 80 lei. Ce diferenţă o fi?!
Găsesc cu duiumul metişi de toate dimensiunile, culorile şi vârstele. Nu costă nimic şi sunt foarte simpatici. Păcat că aceştia au obiceiul de a lăsa fire de păr pe covor (nimeni nu-i perfect, ce să faci?). Cu un oftat, îi exclud, fiindcă îmi dau seama că nu ar avea nicio şansă în faţa mamei-cerber.
După vreo jumătate de oră în care mi-am încercat dibăcia de a căuta prin cotloanele netului, iată-l! Un caniche adolescent. Numai bun să alerge cu puştiul prin casă şi prin parcuri. Se stabileşte happy-end-ul peste două săptămâni, când vine copchilul acasă (deocamdată are un traseu de vacanţă). Sper să nu se schimbe nimic.
Rămâne o umbră de întrebare: dacă tânărul caniche va face năzbâtii câineşti (cum ar fi ferfeniţirea papucilor), eu voi încasa reproşurile mamei? Că doar eu l-am adus în viaţa lor!
Sau înfrăţirea între popoare :) Muzică, dans şi veselie. Este atât de simplu... Îmi vine să ţopăi ascultând. Carlos Nunez şi The Chieftains. Cadou pentru cine trece pe aici.
Omul din Galicia se păstrează în tempo irlandez. Exclamaţii iberice de încântare, din public.
Cu soarele în faţă, cu o briză toridă în păr m-am îndreptat plină de hotărâre spre Romexpo, în după-amiaza zilei de 20 a anului 2009. Ţinta pe care nu aveam voie să o ratez se numea Bookfest. Puhoi de oameni nu am văzut, în schimb grupuri răzleţe veneau din sensul opus legănând pungi victorioase, cu sigle de edituri.
O surpriză plăcută: aerul din interiorul clădirii se putea respira. Poate şi fiindcă numărul de oameni pe metru pătrat era rezonabil. Văd un fundal cu sigla Humanitas şi un fotoliu însoţit de o măsuţă. În fotoliu - un domn intervievat de un reporter de televiziune. Scotocesc prin memorie, figura mi se pare vag cunoscută dar când dau cu ochii de cartea de pe măsuţă, mă lămuresc. Domnul în cauză era Gheorghe Florescu, supranumit firesc Cafegiul după apariţia cărţii sale Confesiunile unui cafegiu.
Zona Humanitas m-a făcut să îmi dau seama, pentru a mia oară, că îmi lipseşte orientarea în spaţiu. Intram pe o parte, ieşeam pe alta, credeam că mă aflu într-un punct pe care îl mai vizitasem şi mă trezeam ca într-un episod SF în alt spaţiu, în altă dimensiune… După vreo două încercări nereuşite, m-am lăsat pe mâna destinului.
Ce a spus destinul? A spus că voi da cu ochii şi voi cumpăra două produse Humanitas. Ele sunt: Opere cumplite de Florin Piersic jr (cele câteva pagini citite pe site-ul editurii, acum câteva zile, m-au surprins şi m-au convins că am dat de un stil spontan, proaspăt şi sentimental-bine-camuflat) şi Armele secrete de Julio Cortazar (cinci povestiri ale argentinianului care ştie să jongleze perfect cu realitatea şi fantasticul; pentru mine e ca un magnet şi nu îi rezist).
Paranteză: Jurnal, de Oana Pellea, stă pe masa mea de săptămâna trecută şi savurez din el o pagină-două pe zi. Că am prostul obicei de a NU citi o singură carte, ci două în paralel.
Tot destinul a dictat ca, ajunsă la editura Vremea, să văd fabuloasa colecţie Planeta Bucureşti, care nu m-a dezamăgit până acum. Judecând după "Doamne si Domni la răspântii bucureştene" şi "Alte povesti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti", ambele de Victoria Dragu Dimitriu.
Am cumpărat Bucureştii sufletului, de Duduţa Olian. Citesc de pe coperta a patra: „plimbări cu ţintă prin târg, fie prin colţuri mai putin cunoscute, fie prin zone pe unde trecem mereu, dar fără să ştim ce vedem sau fără să avem timp să privim”. Îmi amintesc de strădaniile mele de a iubi Bucureştiul (cam fără succes până acum). Mă gândesc că această carte ar fi un ajutor preţios. Negustori, negustoraşi şi negustoreli în vechiul Bucureşti, de Lelia Zamani – he… se pare că am chef de vremuri vechi, care să poleiască actuala capitală cu poveştile lor.
În pungile care deveniseră o prelungire firească a mâinilor au mai ajuns Doresc ca micili mele rânduleţe... de Tudor Muşatescu (Editura Coresi) şi Personalităţi ale exilului militar românesc de Dumitru Dobre (Editura Militară) – carte apărută sub egida Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.
Surpriză: o carte pe care, după ce am ratat-o la vremea ei, am căutat-o zadarnic pe la chioşcuri. Din colecţia Cotidianul – Umor cu premeditare, o antologie cu texte ale maeştrilor în domeniu. Din păcate, am ajuns la standul Cotidianul către finalul preumblării şi m-am uitat fără elan la rafturile care adăposteau zeci de cărţi. Sunt convinsă că meritau o examinare mai atentă din partea mea. Umor cu premeditare se afla pe o tejghea, deci nu a necesitat eforturi suplimentare de concentrare.
Am lăsat către final „perla Coroanei”. Aceasta se numeşte Gabriel García Márquez. O viaţă şi este scrisă de Gerald Martin. Editura Litera Internaţional. Eram entuziasmata luna trecută că a apărut prima biografie oficială şi uite că a ajuns surprinzător de repede la noi, în limba română. Cum să plec acasă fără cartea lui Martin?!
Cam asta este. Raportez: mission accomplished.
Final. Muzica victoriei îmi sună în urechi. A luat forma următoare:
Luna trecută a împlinit 70 de ani de când a intrat în serviciu. Dar nu vrea să devină un bătrânel morocănos şi sastisit de toate. Şi pentru că se ţine bine, a sărbătorit prin muncă. S-a lansat într-un nou marş internaţional, început înainte de Paşti (iată harta deplasării).
Este bricul Mircea. În termeni de specialitate - velier tip bark, clasa A. În termen de nespecialitate, el înseamnă vasul cel mai important din copilăria mea (bucata din ea petrecută în Mangalia).
La aniversare, în ziua de 17 mai, Mircea se afla în Santa Cruz de Tenerife, unde s-a dat startul regatei "Tall Ships Challenge 2009", în oceanul Atlantic, pe ruta Tenerife (Spania) –Hamilton (Insulele Bermude)
Mircea duce cu sine în fiecare marş multă tinereţe: studenţi şi studente de la Academia de Marină, alături de elevi şi eleve de la Şcoala de Maiştri Militari. Toţi fac practică îndrumaţi de lupii de mare.
Azi stă ancorat în portul Hamilton, din Insulele Bermude, de unde va pleca luni, după festivitatea de premiere a regatei. Săptămâna trecută a salvat şi un velier britanic (aflat în competiţie), care nu mai putea ajunge în Hamilton – l-a remorcat. Mircea este încă în putere !
Ce va face Mircea până ajunge în Charleston şi în Boston? De aici voi afla - corespondenţe, comunicate etc.
Din comunicatul de la aniversare: La 17 mai 1939 a fost organizata primirea in portul Constanta, moment ramas, de atunci, in traditie ca Ziua navei. La scurt timp, au fost ambarcati cadetii Scolii Navale "Mircea", cu care a plecat in primul sau mars in Marea Mediterana. La 5 septembrie 1944, flota militara a Romaniei a fost in cea mai mare parte indreptata spre U.R.S.S, "Mircea" fiind si el dus in captivitate, unde a ramas doi ani. Din anul 1948 a reluat marsurile de instructie in Marea Neagra (...).
„Orice om are trei vieţi – una publică, una personală şi una secretă” a auzit într-o zi Gerald Martin de la subiectul investigaţiilor sale.
Biograf oficial... aceasta înseamnă să aduni sârguincios materialul care se referă la subiectul tău şi să aşezi pe hârtie, cu cât mai multă acurateţe, o viaţă. Vivir para contarla...
Gerald Martin a devenit biograf oficial. El a petrecut în jur de 15 ani studiind istoria omului despre care urma să scrie. În plus, a citit cam 300 de interviuri ale acestuia. Subiectul său l-a „tolerat” de abia începînd din 2006 şi, cu totul, Gerald Martin a stat cam o lună în compania lui.
Când subiectul este Gabriel García Márquez, lucrurile apar într-o nouă lumină... Iar întreprinderea devine una temerară - cum să scrii despre maestrul realismului magic, astfel încât să nu sune sec dar nici pompos?
Gabo (după cum îl numesc cu afecţiune cititorii săi) s-a născut acum 82 de ani în Aracataca (Columbia). O figură care l-a marcat a fost bunicul dinspre mamă, Nicolás Márquez Mejía, de meserie bijutier, care luptase în Războiul Civil de 1000 de zile din Columbia. Gabo a trăit alături de bunici până când a împlinit nouă ani. Un veac de singurătate îşi are rădăcinile în acel loc, Aracataca. Întâmplările şi personajele provin din istoria oraşului (devenit Macondo în roman). Iar atmosfera magică se trage de la bunica scriitorului, superstiţioasa Tranquilina, ale cărei treburi zilnice erau influenţate de diverse semne: tunete, vise, convoaie funerare etc. Ea ştia să amestece perfect cotidianul cu fantasticul.
Găsim în Gabriel García Márquez - A Life începuturile sale în ale jurnalismului, o idilă de la Paris (cu actriţa spaniolă Tachia Quintana, înainte de a se căsători cu Mercedes; trăirile din perioada Parisului au fost transpuse în No One Writes to the Colonel/ El coronel no tiene quien le escriba/Colonelului n-are cine sa-i scrie, prima capodoperă a lui García Márquez, subestimată pe nedrept). Prietenia cu Fidel Castro, prietenia cu Vargas Llosa, degenerată în ignorare reciprocă. Şi câte şi mai câte. O muncă de Sisif, cale de vreo 500 de pagini.
Biograful Gerald Martin a inclus până şi trei arbori genealogici ai familiei scriitorului şi unul al familiei Buendía (Un veac de singurătate).
Cartea, lansată în această lună, cuprinde un amestec de beletristică şi documentare. Nu este o odă, ci încearcă să se menţină cât mai aproape de fapte. Însă într-o manieră literară.
Din octombrie apare şi în limba spaniolă.
Un fragment se găseşte pe site-ul editurii (în stânga, clic pe „Read an Excerpt”). La aceeaşi adresă există şi 25 Intriguing Facts About GGM.
Final: să ne veselim un pic. Musica colombianaaaa.
Un orăşel din Olanda, perfect pentru ochii mei est-europeni. Brăzdat de canale, parcurs uşor de biciclete, fără forfotă şi stridenţe, cu oameni care au o mină relaxată şi îţi zâmbesc atunci când vorbesc.
De la fereastra cafenelei vechi (în poza a doua), cu mese de lemn şi portrete ale Casei de Orania pe pereţi, priveam apa, pe care câteodată treceau lebede şi raţe. Ronţăiam pişcotul care acompania (ca şi paharul cu apa) cafeaua şi mă gândeam că Vermeer a fost fericit trăind acolo. Şi mie mi-ar plăcea...
O carte nou-nouţă, de abia ieri a apărut şi deja mă încântă că există.
Trecerea timpului, muzică, dragoste – cam acesta ar fi amestecul din cea mai recentă carte de povestiri a lui Kazuo Ishiguro. Poartă titlul Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall.
Când am citit Rămăşiţele zilei, am rămas uluită - probabil că de atunci nu mi-am revenit :) Pentru că un japonez (după locul naşterii) poate intra perfect în mintea unui britanic! E drept că la şase ani a venit cu părinţii în Anglia. Totuşi - să surprinzi atât de bine acel vechi britishness, stânjeneala de a vorbi despre propriile trăiri afective sau de a le arăta, sentimentul datoriei care merge până la a tăia din exprimarea afecţiunii…
Despre noua carte, editura spune: "From the piazzas of Italy to the Malvern Hills, a London flat to the ‘hush-hush floor’ of an exclusive Hollywood hotel, the characters we encounter range from young dreamers to cafe musicians to faded stars, all of them at some moment of reckoning.
Gentle, intimate and witty, this quintet is marked by a haunting theme: the struggle to keep alive a sense of life’s romance, even as one gets older, relationships flounder and youthful hopes recede."
O fi o tăcere răsunatoare?...
În final, ladies and gentlemen, iată o nocturnă. A unui polonez ajuns pe la Paris (din nou graniţele cad, hmm). Frederic Chopin pe numele său. O dăruiesc cu drag oricui, ca prefaţă la Nocturnele lui Ishiguro.
Din 1001 de nopţi am învăţat că există dervişi rotitori (parcă aşa se numeau). Acum aflu că există şi călugări cântăreţi, celebri pe internet dar şi în viaţa reală.
Shidaoxin are 26 de ani şi este un călugăr budist care vrea să promoveze, prin intermediul muzicii, învăţăturile înţelepţilor. Melodiile au fost difuzate la radio şi tv (în China) iar internetul le-a preluat. Shidaoxin a atins faima şi, în consecinţă, are fani.
Până acum a lansat un album şi două piese single. Când merge prin Beijing, unii spun că are ceva din alura unui star pop, cu ochelarii săi de soare şi căştile (de la playerul audio) în urechi. Alţii îl critică şi susţin că vrea doar să fie vedetă. Shidaoxin urmează ritualul budist şi se roagă timp de o oră la un templu din Beijing. Apoi se ocupă şi de mijloacele moderne de comunicare şi de interacţiune cu publicul, pentru ca mesajul său să ajungă la cât mai mulţi oameni.
"In cities, in the secular world, we need music that touches our souls. When we are in a bad mood, this kind of music will make us calm, relaxed and help us forget about our troubles" spune călugărul, care se pregăteşte să îşi lanseze un al doilea album în acest an. Versurile cântecelor vor fi tot budiste dar uşor de înţeles.
Aer nou, de 2009. L-am aruncat pe 2008 la coş cât ai clipi. Nu am cumpărat globuleţe, beteală, panglici ci am scotocit după cele din anii trecuţi. În îmbulzeala zilelor de sărbători, nu mi-a surâs perspectiva de a fi tasata-călcată-îmbrâncită de lumea care simte nevoia să demonstreze că sprijină economia naţională cumpărând. Orice. Precizare: aici am vrut să fiu ironică, nu cred că oamenii care ieşeau din magazine cu cărucioare/pungi ticsite s-ar fi gândit la înflorirea economiei naţionale.
Bilanţul nu mă interesează, că doar am păşit în 2009 şi restul...e istorie. O prietenă îmi spunea că va trage o linie verticală pe o coală de hârtie, în stânga va scrie ce a realizat în 2008 şi în dreapta – ce îşi propune pentru acest an. Posibil să funcţioneze o asemenea vizualizare în unele cazuri, te „focusează pe target”.
Planuri? Astea nu lipsesc niciodată. Un proiect bun te ţine în priză. Te ia de mână şi te face să visezi. Şi ce mai contează atunci când nu iese?... Important e să ai motoarele turate şi să hoinăreşti cu ele prin idei, evitând o stare legumicolă.
Aş vrea ca 2009 să aducă pentru mine şi pentru toţi cei care trec pe aici, râsul. Voioşia e contagioasă. În al doilea rând, aş vrea să nu mai uit unde pun diverse lucruri (fiindcă mă gândesc la nu-ştiu-ce în secunda respectivă, nu fiindcă aş da dovadă de senilitate prematură. Sper). Casa mea înghite câteodată diverse obiecte, pe care mi le returnează numai când vrea ea.
Tocmai am terminat de citit "Catedrala", de Raymond Carver, volum de povestiri publicat în 1983 şi nominalizat la premiul Pulitzer şi la National Book Critics Circle Award. Un stil simplu şi curat, cu finaluri destul de deschise, te lasă să îţi imaginezi ce vrei. O carte de citit într-o singură zi.
Căpăstrul se încheie cu proprietăreasa care descoperă acest obiect, uitat într-un sertar. Chiriaşii (Holits, Betty şi cei doi copii ai lor) locuiseră o perioadă în apartamentul respectiv. Holits si familia avuseseră o fermă în Minnesota însă ideea lui paguboasă de a creşte un cal de curse îi împinsese pe toţi într-o existenţă nesigură. Căpăstrul făcuse parte din bagajele lor.
„un căpăstru vechi din piele neagră. Nu ştiu prea multe despre căpestre. (...) Zăbala e rece şi grea. Dacă ar trebui să porţi lucrul ăsta între dinţi, bănuiesc că te-ai supune numaidecât. Când ai simţi că e trasă, ştii că a venit momentul. Ştii că te duci undeva”.
Mi s-a părut o imagine interesantă: zăbala ar însemna un oarecare control sau chiar o limitare a libertăţii. Însă finalul: „ştii că te duci undeva” înseamnă că ai plecat totuşi la un drum, că nu stagnezi.
...Nu e mai bine să fii mustang? Uite, americanii îi protejează atât de bine încât în 1971 au dat şi o lege ca ei să poată hoinări după pofta inimii. Nu ai voie să împuşti sau să otrăveşti un mustang aflat în sălbăticie. E drept că, pentru a controla gradul de răspândire, unii dintre ei sunt capturaţi şi oferiţi spre adopţie. Dar aceasta e altă discuţie.
...Aşadar, să fiţi în 2009 ce vreţi voi: cai ori mustangi. Sau câte puţin din fiecare. Pe perioade determinate. De voi.
În încheiere, Noa cântă “Beautiful that way”. Vă mai amintiţi de filmul "Viaţa e frumoasă"? Te învaţă că umorul este o salvare. O centură de siguranţă pusă de tine.
Smile, without a reason why Love, as if you were a child, Smile, no matter what they tell you Don't listen to a word they say Cause life is beautiful that way.
(…)
We'll forget about our sorrows And think about a brighter day, Cause life is beautiful that way There's still another game to play And life is beautiful that way.
