La taifas – cu patrupede

Citat din clasici:

I've got that wanderlust
Gotta walk the scene
Gotta kick up highway dust
Feel the grass that's green
Gotta strut them city streets
Showin' off my eclat, yeah
Tellin' my friends of the social elite
Or some cute cat I happen to meet.

I'm Abraham deLacy
Giuseppe Casey
Thomas O'Malley
O'Malley, the alley cat!

În întregime aici, cu muzica aferentă:



Episodul 1

Sunt în vizită. Peti (aşa îl strigă stăpânii, ca diminutiv de la Peticuţ) face parte din neamul felinelor însă are câteodată accente canine în comportament. Motanul tigrat, de dimensiunea unui şoricar, se trânteşte nepăsător pe canapea, în braţele stăpânei care – culmea! – şi-a permis să se aşeze chiar pe locul lui favorit. Mă priveşte o secundă cu nişte ochi ca de chihlimbar, pe care îi închide imediat şi cască dezvelind nişte dinţi ascuţiţi.

Când stăpâna sau stăpânul îl mângâie iar el nu are chef de asemenea gesturi, îi avertizează apucându-le mâna, fără să îi rănească. Dacă vreunul din ei îndrăzneşte să continue, atunci muşcătura devine serioasă (în aceste momente se comportă ca o pisică – fiindcă un câine s-ar arunca orbeşte la joacă, oricând).

Peti este Canis familiaris atunci când aude lătrături afară. Prima săritură îl duce la uşă, a doua pe clanţa care trebuie să îi ofere libertate iar a treia în curte. Printr-o spărtură din gard iese pe stradă, la amicii săi. Prietenii sunt trei câini din vecini, care şi-au dat întâlnirea ritualică de joacă (trăiască gardurile lemnoase care pot fi roase/rupte!).

Cei trei maidanezi o iau la goană spre un punct numai de ei ştiut. Peti fuge voiniceşte în urma lor, ultimul din haită, încântat totuşi că se află într-o companie puternică. Mă gândesc cu groază că cei trei dulăi se vor întoarce şi îl vor sfâşia. Nici gând. La goana îndărăt spre casă, Peti se ţine din nou în ultimul rând, mândru nevoie mare de tovarăşii lui. Îşi trage sufletul în curte, lângă câinele casei, care nu şi-a părăsit teritoriul.

Peti este privilegiat: peste un minut, atacă din nou clanţa uşii, în drum spre canapea. Câinele de pază rămâne afară. Peti se aruncă pe o perniţă şi închide ochii cu indiferenţă. S-a transformat din nou într-un simplu motan.

Episodul 2

Am deschis larg uşa casei, intră soarele şi aerul proaspăt. Aud lipăituri pe hol apoi un scheunat discret dar încă nu ies. Când apar câteva mârâituri, e cazul să arunc o privire. Dintre franjurii de păr negru, Cherry latră scurt, a dojană: am cam întârziat. Îi pun ceva să mănânce însă stratagema nu funcţionează: Cherry se menţine departe de castron.

Este o căţeluşă caniş care în această secundă are chef de interacţiune cu specia umană. O mângâi pe capul rotund şi imediat îmi pune lăbuţele pe genunchi. Mă priveşte ţintă cu nişte ochi rotunzi şi mă întreb pentru a nu ştiu câta oară cum de un câine oferă unui om încredere şi afecţiune, fără să ceară mare lucru în schimb: doar câteva minute de atenţie.

Când îmi aşez afară un scaun şi încep să citesc, Cherry nu poate lipsi. Se aşază alături, pe iarba încălzită de soare. Peste două pagini, un sforăit se ridică de la nivelul solului.