"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
Breaking news!!! Am descoperit, în sfârşit (tehnica a învins neştiinţa), cum se întocmeşte lista de bloguri! Care acum se află pe coloana din stânga, pe la jumătate...
Coryamor pasează o leapşă pe acest blog. Ce trebuie să fac ? Să pun aici şase lucruri care îmi provoacă zâmbetul.
Regulile sunt: 1) link back to the person who tagged you. 2) post these rules on your blog. 3) share 6 things that put a smile on your face. 4) pass the tag along to 6 other fabulous blogs. 5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs
Şase lucruri care mă fac să zâmbesc (ordinea este întâmplătoare): 1. o floare sau o carte primită pe neaşteptate 2. căţeii care se joacă (am pus în continuare secvenţe cu mici dogi germani fiindcă am o slăbiciune mărturisită – şi justificată – pentru această rasă)
3. replicile motanului Garfield, rostite de Bill Murray; amintesc aici: I hate Mondays. Love me, feed me, never leave me. You can stop dreaming about me, because I'm here. Now just wake up. You got work to do. You're not just my owner, you're my primary caregiver. 4. doamnele/domnişoarele care (când conduc autoturismul) folosesc oglinda retrovizoare pentru retuşuri de machiaj, la semafor 5. oamenii care se iau prea în serios 6. prima ninsoare dintr-un an şi primul copac înflorit (din acelaşi an).
De fapt, leapşa merge către toată lumea (care pofteşte la ea) din lista mea de bloguri. Fiindcă toate sunt "fabulous blogs", în opinia mea. Fiecare - pentru altceva.
O parte din România rurală, văzută cu luciditate şi umor, fără menajamente şi fără bucolicul mioritic. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai... în secolul XXI fuga din zona rustică îmbracă şi gândul muncii într-o ţară îndepărtată. E doar un vis?
Pe aripile vinului, scenariul şi regia Corneliu Porumboiu. Scurtmetraj realizat în 2002. Nouă minute care condensează o realitate. Excelent.
În plus: Călătorie la oraş Aventura aducerii unui computer într-o şcoală de la ţară. Acelaşi râs dulce-amar. Acelaşi regizor: Corneliu Porumboiu.
Dacă tot există o droaie de cărţi care îţi arată în minimum 10 paşi sau o săptămână (în funcţie de autor) cum să fii un om de afaceri de succes, cum să te transformi într-o persoană simpatică ori cum să îţi găseşti adevărata dragoste, de ce nu ar publica şi Miss Piggy o scriere care să intre în categoria self-help books?
La urma-urmei ea este un nume extrem de cunoscut, în plus are înţelepciune şi experienţă acumulate de-a lungul anilor (prima dată a apărut în Muppets Show în 1976).
Diva are mofturi, are aplomb şi este sinceră în sfaturile date. Localizează cu precizie şi subiectivism partea proastă din ceilalţi şi partea bună din ea însăşi. Nu ezită, pune un diagnostic şi dă soluţia: dacă el nu vrea să se implice mai mult, tu nu depune armele! Când el spune că are nevoie de mai mult spaţiu, înseamnă că se vede şi cu alta, aşa că nu da înapoi – foloseşte-i spaţiul personal ca să depozitezi diverse.
...Şi aşa mai departe, cu acelaşi ton voios şi hotărât, aducător de furtună sau de victorie, în opinia ei.
Douăzeci de sfaturi din cele 10.000 pe care Miss Piggy le împarte cu dărnicie se află aici.
Dacă ar fi fost un EL care să ofere asemenea sfaturi de cuplu, lumea ar fi vorbit de un scriitor misogin. Dar aşa?...
(sursa foto) Nou în sensul de design, fiindcă adresa rămâne aceeaşi. Acum câteva zile, Regina Elizabeta a II-a a lansat website-ul actualizat al monarhiei britanice. Cel vechi era în funcţiune din 1997, deci...
Multă istorie în paginile virtuale, prezentată însă într-un mod atrăgător, text, foto şi video. Am văzut schimbarea gărzilor la palatul Buckingham, secţiunea de învestituri, Trooping the Colour... mai e de scotocit!
Încă ceva: Există şi Official YouTube Channel for the British Monarchy: pe youtube se află secţiunea The Royal Channel, care aduce istoria la îndemâna oricărui utilizator de internet.
De la vocea Majestăţii Sale adresându-se copiilor, la BBC (pe atunci era prinţesă, în 1940), trecând prin ziua încoronării (9 minute din...1953) şi până la, momente mai apropiate de prezent: prinţul Charles împreună cu fiii săi, William şi Harry, intervievaţi în noiembrie 2006, la a 30-a aniversare a Prince’s Trust, prima organizaţie de caritate creată de prinţ. Noi înregistrări se tot adaugă de către Casa Regală britanică – cea mai recentă are o săptămână.
...Şi iată cum ceva atât de vechi, precum monarhia britanică, ştie să ţină pasul cu noul.
(sursa foto) Un copil citeşte cu voce tare dintr-o carte. E o poveste despre un băieţel şi poneiul său, Little Black. Alături, un armăsar pufăie din când în când, ciuleşte urechile şi pare că ascultă vocea subţirică de lângă el. Vocea devine mai şovăielnică la unele cuvinte dar nu se împiedică de atâta lucru. Trece peste toate obstacolele. Armăsarul dă din cap ca un înţelept: ştie cum e cu obstacolele. A sărit de atâtea ori peste ele.
Parcă văd acum câte o sprânceană ridicată dezaprobator: „Copiii de azi nu mai citesc, se joacă mai toată ziua pe computer şi se uită la filme cu mutanţi spaţiali”. Eu sunt de părere că cei care vor să citească deschid şi azi câte o carte (oftând, că e în bibliografie, sau cu ceva elan, că au chef de lectură).
Americanii, mai pragmatici decât „bătrâna Europă”, ies din zona resemnării şi a teoretizării, îşi suflecă mânecile şi trec la treabă.
Cum să atragi un copil spre lectură? Copiilor le plac animalele... şi chiar dacă unii nu se dau în vânt după cărţi, există o şansă: ar putea să le placă cititul în preajma animalelor!
Astfel s-a născut The Black Stallion Literacy Project, un ong care funcţionează în mai multe state americane (Arizona, Arkansas, Colorado, Florida, Nevada şi Texas – dar lista se extinde neîncetat).
În prima zi, puştii (din clasa I şi a IV-a) sunt aduşi să vadă caii - îi cunoasc, se apropie de ei, îi mângâie. Caii există în realitate dar unii se află şi pe hârtie, fiindcă soseşte cartea. Ea se numeşte Little Black, A Pony (pentru cei mai mici) sau The Black Stallion (pentru cei mai mari). Ambele au fost scrise de Walter Farley, autorul a zeci de cărţi cu Black Stallion şi alţi cai. Prima carte din serie a scris-o în 1941 – pe vremea aceea încă era student la Columbia University. The Black Stallion a fost publicată când Walter Farley avea 26 de ani. Imediat, acesta a început să călătorească şi să trăiască în diverse părţi ale lumii: Mexic, Hawai, America de Sud, Caraibe, ba chiar şi în ţări din Europa. Şi a continuat să scrie. Cărţi pentru copii, despre prietenia dintre cai şi oameni.
...Ne întoarcem la lectura cu ajutorul unui pursânge arab. Fiecare copil află că îl aşteaptă un premiu: după ce va citi în întregime cartea primită, va petrece o dimineaţă în compania cailor.
Peste o lună, copiii revin şi au parte de o lecţie despre cai: văd cu ce se hrănesc aceştia, cum sunt ţesălaţi, potcoviţi etc. Acum este momentul să arate că au învăţat să citească (vorbim de şcolari aici, da?) şi că au parcurs întreaga carte. Fiecare îşi alege un cal şi îi citeşte câteva pagini. La sfârşit, cadoul: o altă carte a lui Farley, Little Black Goes to the Circus. Puştii din clasa a IV-a primesc ceva în plus: o invitaţie la spectacolul The Arabian Nights, unde acei pursânge arab cărora le-au citit îşi vor etala graţia în arenă.
E o poveste frumoasă. Şi adevărată.
Bonus: De cealaltă parte a Oceanului, faimosii cai lipiţani de la Spanish Riding School din Viena, cea mai veche şcoală de echitaţie din lume. Aproape patru minute din scurtmetrajul Majestic White Horses.
Spectacolul de la şcoala de echitaţie din Viena, cu a sa atmosferă Renaissance, nu ar trebui ratat de cine trece prin capitala Austriei. Aici sunt datele spectacolelor (şi preţurile biletelor – între 21 şi 173 de euro, în funcţie de loc)
În restul zilelor se permite accesul la exerciţiile de dimineaţă (cu muzică) ale lipiţanilor. Preţurile sunt mai mici: de la 6 la 12 euro.
Văd pe bloguri, din când în când, articole scrise cu revoltă sau dezamăgire ori resemnare despre folosirea incorectă a limbii materne. Nu voi analiza cazuri aici, vreau doar să semnalez conferinţa recentă a doamnei Rodica Zafiu, “Nou şi vechi in evoluţia limbii române”, despre care a scris Simona Vlad pe blogul său.
Limbajul familiar folosit prea des în mass media, îmbogăţirea sensului unui cuvânt, toleranţă sau intoleranţă faţă de abaterile de la normele limbii – totul a fost rostit şi analizat de doamna profesor Zafiu fără patimă şi fără scântei, cu echilibrul pe care numai un bun profesionist îl cunoaşte.
Excelentă iniţiativa Teatrului Naţional de a găzdui din nou această serie de conferinţe, încă din 2006. În fiecare duminică, o dată la două săptămâni, se întâmplă ceva frumos. Există şi DVD-uri şi broşuri cu textele rostite, pentru cei care ar fi vrut să asiste la ele dar nu au apucat.
Să mă întorc la limba română cea chinuită din când în când. Aşez în continuare câteva resurse online, folositoare mie şi celor care vor trece pe aici.
Dicţionarul explicativ al limbii române are o secţiune cu formele corecte pentru unele greşeli frecvente, precum şi cu explicaţii.
Conjugarea online a verbelor (din câte am văzut, e un site bun - totuşi, de verificat şi cu alte surse, că e o maşinărie, şi poate greşi). Pun şi un link spre verbul "a şti", unul din cele care provoacă nedumeriri şi greşeli.
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (actele colocviul catedrei de limba română din noiembrie 2002). Lucrare coordonată de doamna Gabriela Pană Dindelegan. Morfosintaxă, lexic, pragmastilistică. Articole interesante.
Câteva secunde care provoacă râsul, la final. Omul respectiv produce involuntar, prin vorbire, un moment comic.
„Singurul gen de literatură pe care nu-l suport este literatura despre şobolani şi şoareci. Îl dispreţuiesc pe bătrînul Ratty, cel atît de cumsecade, din Vîntul prin sălcii. Fac ceva pe nasul lui Mickey Mouse şi al lui Stuart Little. Afabili, strecurîndu-se graţios prin viaţă, drăgălaşi, îmi rămîn în gît ca nişte oase de peşte.” (Firmin – Personaj. Devorator de cărţi)
Masterul cărţilor de spionaj, maestrul thriller-ului, autor de bestseller-uri…Tom Clancy abordează internetul. Poate fi o încercare de a ajunge cât mai repede la cât mai mulţi cititori. Strategie bine gândită.
Este prima carte a lui Tom Clancy şi a fost transformată într-un film devenit clasic, în regia lui John McTiernan (1990), cu Sean Connery şi Alec Baldwin în rolurile principale. Remember ?... Vânătoarea lui Octombrie Roşu a început seria aventurilor lui Jack Ryan. Urmează Patriot Games, Clear and Present Danger, The Sum of All Fears… şi filmele respective. În roluri de Jack Ryan-i: Alec Baldwin, Harrison Ford, Ben Affleck. Acum, Vânătoarea lui Octombrie Roşu (publicată iniţial în 1984) se află doar la un click depărtare de vreun Reader pofticios.
Oare cartea e mai bună decât filmul? Că The Hunt for Red October, la vremea lui, m-a ţinut cu sufletul la gură şi cu privirea pironită pe ecran.
(sursa foto) Doi emigranţi ruşi, Vitaly Komar şi Alex Melamid pe numele lor, s-au gândit să afle gusturile oamenilor în materie de artă. Proiectul s-a desfăşurat în cadrul Dia Center for Arts, între 1995 şi 1997. Interpretarea artistică şi cercetările de piaţă nu sunt două lumi separate, din câte se pare.
Au început să studieze ce le place oamenilor din 14 ţări, nemaivorbind de web. Care sunt primele două culori preferate? Artă modernă sau tradiţională? În casă: obiecte vechi sau noi? Scene de interior sau exterioare? Ce fel de peisaj – păduri, ape, scene rurale, urbane? Şi aşa mai departe
Scopul întreprinderii temerare: după însumarea şi analizarea opţiunilor, se poate identifica (şi realiza) cea mai dorită pictură! Raţionamentul e valabil şi în sens invers: ne putem reprezenta şi cea mai nedorită pictură.
Din Statele Unite şi până în China, trecând prin Europa şi aruncând o scurtă privire în Africa, răspunsurile au sosit. Şi au trecut prin analiza cerebrală a specialiştilor în sondaje dar şi prin văzul artistic al lui Komar şi Melamid.
Într-o proporţie covârşitoare, oamenii au răspuns că albastru este culoarea favorită. La capitolul peisaje, se pare că lacurile, râurile şi oceanele sunt cât se poate de dorite într-un tablou.
Ia priviţi ce le-ar plăcea oamenilor să vadă într-un tablou! Rezultatele sunt un pic diferite (dar numai un pic), în funcţie de ţară. Aproape toată lumea iubeşte tablourile cu cer albastru şi vedere la o apă. Însă există şi ce NU le-ar plăcea. Din câte văd, arta modernistă, pătrăţelele şi triunghiurile care ar exprima vreun fior de artist în faţa lumii sau vreun hău interior – acestea nu sunt preferate. Subscriu.
Lămurire: fotografia de la început înfăţişează cel mai dorit tablou, la categoria (separată) Web.
În lucrarea apărută recent (în ianuarie), The Art Instinct , profesorul american Denis Dutton (University of Canterbury, Noua Zeelandă) spune că instinctul omului pentru artă este înnăscut. Se pot întâlni aceleaşi gusturi, manifestate în culturi diferite (vezi tablourile destul de asemănătoare, preferate de oameni din ţări diverse). Critica în ceea ce priveşte arta ar trebui să se bazeze pe înţelegerea evoluţiei umane, nu pe pură teorie. Cartea se situează la graniţa dintre artă şi ştiinţă şi va antrena discuţii nesfârşite, cu siguranţă.
Italianca Adriana Pichini a înaintat o plângere în justiţie. Ea susţine că filmul Strania poveste a lui Benjamin Button are la bază o povestire pe care a scris-o acum 15 ani, Il ritorno di Arthur all'innocenza. Un judecător de la Tribunalul din Roma va citi povestirea, va viziona filmul şi va decide dacă se va deschide o anchetă.
Eu ştiam că filmul are la bază povestirea lui Francis Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button. A fost publicată prima dată în 1921 iar peste un an a făcut parte din antologia Tales of the Jazz Age.
Furtună într-un pahar cu apă…
Filmul merită premiile de până acum. Şi pe cele viitoare. Brad Pitt a jucat excelent – cu mare economie de mijoace, pentru a nu cădea în teatral. A sfidat, conform scenariului, regulile timpului. A arătat cum trăieşte un om al cărui ceas biologic merge invers, când exteriorul este bătrân dar înauntru se află doar un copil. Şi cealaltă faţă a medaliei – când aparenţele încercau să contrazică procesul de îmbătrânire.
