Biserică englezească pentru japonezi

(biserica din bloc)

Ce se află la etajele 21-22 ale unui zgârie-nori din Osaka? O biserică tipic englezească, venită din îndepărtatul Herefordshire, îşi înalţă cu mândrie turla.

Încă o dată rămân mirată de minunăţiile pe care le fac japonezii – da, oamenii aceia micuţi, zâmbitori şi harnici, pe care îi întâlneşti în străinătate, cu aparatele foto pregătite de atac cultural.

S-a întâmplat ca nişte japonezi să hoinărească prin Herefordshire şi să treacă pe lângă All Saints’Church din Brockhampton. Dragoste la prima vedere cu arhitectura veche şi cu peisajul rural. Dacă mă gândesc bine, valea râului Wye (unde se află Brockhampton) este prielnică pentru stări meditative. Scurt moment poetic: O sylvan Wye! thou wanderer thro' the woods,/ How often has my spirit turned to thee! spunea romanticul William Wordsworth.

Dar japonezii-turişti au reuşit să se smulgă din contemplare şi să scrie parohului (ce bine e sa ai site la biserică...). Ca să ducă acasă o fărâmă de Anglia, au obţinut permisiunea să construiască sora geamănă a lui All Saints. Toate detaliile, de la vitralii până la imperfecţiunile din piatră, au fost copiate cu meticulozitate japoneză şi cu laserul care nu dă greş.

În ultima vreme tinerii niponi au prins gustul căsătoriilor oficiate în biserici occidentale. Ca orice modă, are adepţii ei fermi, care sunt nevoiţi să călătorească în străinătate pentru o biserică vestică. Iată explicaţia mai pragmatică a colţului de Anglie răsărit în blocul turn din estul îndepărtat.

Acum, în blocul-turn-hotel din Osaka, la etajul 21, mirii vor găsi o biserică, studiouri foto, restaurant iar la etajul 22 vor intra în apartamentele nupţiale aferente.

Şi totul de la nişte turişti cu ochiul ager...

“You see, but you do not observe”

(Sherlock Holmes văzut de Sidney Paget, 1904)

Joseph Bell, chirurg şi profesor la Edinburgh University Medical School, avea un mare talent de a citi în detalii. Ori de câte ori studia împreună cu studenţii săi vreun caz, Dr Bell făcea observaţii neaşteptate. Se lega de personalitatea sau de ocupaţia pacientului, deducea toate acestea din mici amănunte (să fi fost un precursor al Dr House?).

Printre studenţii la Medicină era şi Arthur Conan Doyle. Mai târziu, ajuns medic, tânărul Doyle avea prea mult timp liber în aşteptarea pacienţilor care nu se prea înghesuiau la uşa lui. Când nu juca fotbal (ca amator şi portar în echipa locală), Doyle stătea în cabinetul său din Southsea (Portsmouth). A început să scrie dar nu fişe medicale. Pe hârtie a apărut un anumit Sherlock Holmes care, ca şi profesorul Bell, compunea omul şi din mici nuanţe insesizabile pentru un ochi neantrenat.

Din acel cabinet cam liniştit, odată cu A Study in Scarlet (Un studiu în roşu, editura Leda), în anul de graţie 1887 a ţâşnit în lume detectivul Sherlock Holmes. Cu un aer dandy, mare fumător, maestru al deducţiilor logice şi amator de mijloace ştiinţifice. Care vorbeşte cu nou cunoscutul dr Watson cam aşa:
"I have my eye on a suite in Baker Street," he said, "which would suit us down to the ground. You don't mind the smell of strong tobacco, I hope?"

Astfel avea să apară cea mai faimoasă adresă din Londra: 221B Baker Street. Şi cum imaginarul trece câteodată în real, iată că acolo avem un muzeu cât se poate de adevărat.



Sherlock Holmes este online – am onoarea să vă prezint 221 B Baker Street în stare virtuală, cu 48 de scrieri deja canonice (din 60):)

Ca să fie buchetul complet, iată scrierile lui Arthur Conan Doyle - cu şi fără Holmes. Sunt aici şi aici.

Mic îndreptar de filme bune

Mi-a atras atenţia un top întocmit de o doamnă, jurnalistă şi scriitoare, care publică în ziare precum The Times şi The Telegraph.
Lista se ocupă de cărţi care au devenit filme. Mai precis, de cele mai bune ecranizări, fiindcă există cărţi care au fost adaptate nu numai o dată.

Acest top ar putea fi un adevărat ghid pentru filme bune. Filme pe care poţi să le vezi de mai multe ori, de-a lungul anilor. Conţine 25 de locuri şi le voi menţiona pe primele 10. Restul se găsesc aici.

1. Marile speranţe (Charles Dickens) – filmul din 1946, cu John Mills şi Jean Simmons
2. La răscruce de vânturi (Emily Bronte) – filmul din 1939, cu Merle Oberon şi Laurence Olivier
3. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee) – filmul din 1962, cu Gregory Peck
4. Doctor Jivago (Boris Pasternak) – filmul din 1965, cu Omar Sharif şi Julie Christie
5. Ghepardul (Giuseppe Tomasi Di Lampedusa) – filmul din 1963, cu Burt Lancaster şi Claudia Cardinale
6. Tăcerea mieilor (Thomas Harris) – filmul din 1991, cu Jodie Foster şi Anthony Hopkins
7. Legături periculoase (Choderlos de Laclos) - filmul din 1988, cu Glenn Close şi John Malkovich
8. Somnul de veci (Raymond Chandler) – filmul din 1946, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall
9. 39 de trepte (John Buchan) – filmul din 1935, regia Alfred Hitchcock
10. Domnişoara Brodie în floarea vârstei (Muriel Spark) – filmul din 1969, cu Maggie Smith

În final, trailerul de la Rămăşiţele zilei (Kazuo Ishiguro) – filmul din 1993, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson (locul 20 în acest top). Hopkins are o ţinută inegalabilă şi joacă perfect. Mai e nevoie să spun că mi-a plăcut enorm cartea, deşi am citit-o după ce văzusem filmul?!

Campionatul Mondial de Urzici

(sursa foto)

Totul a început în 1986, când doi vecini din comitatul Dorset (UK) au simţit cheful de competiţie.
O întrebare îi bântuia şi revenea obsesiv: pe al cărui teren cresc oare cele mai lungi urzici? De aici şi până la a demara un concurs în zonă a fost un singur pas, făcut uşor, firesc şi repede.

Într-un an, un participant a rostit fraza hotărâtoare: dacă cineva are o urzică mai lungă decât a lui, el o va mânca! Cineva a avut iar el s-a ţinut de cuvânt.

De atunci, întrecerea a dobândit o nouă valenţă. Lumea se strânge la Bottle Inn şi mănâncă urzici crude (cu tot cu acele aferente). Limba se face maro, gustul nu e deloc de natură să gâdile papilele iar urzicile pot avea efect laxativ. Cine se ridică de la masă (chemat de nevoi naturale şi probabil irezistibile) înseamnă că a terminat proba. Dar mândria îndeamnă la rezistenţă, fiindcă The World Stinging Nettle Eating Championship se întâmplă doar o dată pe an. Într-o anumită sâmbătă, chiar înainte de solstiţiul de vară.

Cam 50 de voluntari se întrec an de an în a mânca metri de urzici, acompaniaţi de bere, pentru a contracara gustul fad. Muzica şi încurajările celorlalţi fac proba mai suportabilă.

Până acum, recordul îl deţine un om care a ronţăit aproximativ 23 de metri de urzici.

Imagini cu strădaniile din acest an – aici.

În plus, am găsit de cuviinţă să pun în încheiere un pic de Sting :)

sting IT'S PROBABLY ME
Asculta mai multe audio Muzica

Ediţie limitată şi un nou record

(sursa foto)

Tatăl american, mama englezoaică. Ea începe să scrie în timpul primului război mondial, când lucra ca voluntar, pe post de infirmieră. Primul său roman se numeşte Misterioasa afacere de la Styles, prilej ca Hercule Poirot să îşi facă apariţia în lume.

Probabil că aţi ghicit – este vorba de Agatha Christie, cel mai bine vândut autor al tuturor timpurilor. Cărţile ei s-au vândut în peste două miliarde de exemplare. Recent, scriitoarea a stabilit un nou record mondial: cea mai groasă carte. Tipăritura are peste 4.000 de pagini şi conţine un fel de "opere complete Miss Marple": 12 romane şi 20 de povestiri unde personajul bătrânei domnişoare îşi etalează talentul detectivistic. Vedeţi aici mai multe fotografii ale cărţii-record.

Miss Marple a ţâşnit în proza poliţistă pe la sfârşitul anilor '20, în colecţia de povestiri The Tuesday Night Club Murders. Debutul în roman şi-l face cu Crimă la vicariat (1930).

Aş spune că a apărut o adevărată bijuterie pentru bibliofili, deşi numai bijuterie nu inspiră vederea unei cărţi care cântăreşte cât o valiză ticsită. Însă un bibliofil nu va ezita să dea 1.000 de lire pe această ediţie limitată, care îi va sosi împreună cu certificatul de la Cartea Recordurilor.

Este al treilea record mondial pentru Agatha Christie.
Primul: opera ei a fost tradusă în mai multe limbi decât opera lui Shakespeare.
Al doilea: The Mousetrap, piesă de teatru pe care a vrut-o un cadou pentru Mary, soţia regelui George al V-lea, a avut cele mai multe reprezentaţii (din 1952 încoace a fost jucată de peste 23.000 de ori iar numărătoarea nu s-a sfîrşit).

Viaţa scriitoarei conţine aspecte spectaculoase:
- prima sa carte, Misterioasa afacere de la Styles (aici în limba engleză), a aşteptat cinci ani până să fie publicată (în 1920) şi a fost respinsă de şase edituri.

- în 1926 a avut un an negru: mama i-a murit şi în plus a aflat de adulterul soţului, Archie Christie (se căsătoriseră în 1914, după o dragoste furtunoasă). Agatha a dispărut pentru zece zile şi nimeni nu a ştiut unde se află. Avea 36 de ani. Peste patru ani a vizitat Bagdadul şi l-a întîlnit pe Max Mallowan, arheolog. Avea să urmeze o căsnicie fericită, timp de 46 de ani. Agatha l-a însoţit pe Max în repetate rânduri pe şantierele arheologice.

- este singurul autor de romane poliţiste care şi-a câştigat celebritatea şi în dramaturgie.

- singurul autor cu două personaje la fel de faimoase: Hercule Poirot şi Miss Marple.

- spunea că ideea pentru un nou roman îi vine în momente neaşteptate, cum ar fi când merge pe stradă sau când se află într-un magazin cu pălării.

- îşi nota idei despre intrigă şi personaje în numeroase carneţele. Observa cu atenţie totul din jur. Nepotul ei spune că Agatha Christie era o persoană care mai mult asculta decât vorbea, care mai mult îi vedea pe ceilalţi decât era ea însăşi văzută.

- timp de 15 ani şi-a scris autobiografia dar a păstrat-o pentru sine. An Autobiography a fost publicată pentru prima dată la un an de la moartea sa. Editura Harper Collins lansează o nouă ediţie în august, care conţine şi un CD cu fragmente audio.

Bonus: Agatha Christie (voce) povesteşte de ce a început să scrie.

Casa lui Dickens aşteaptă cumpărători

Reşedinţa de vară a lui Dickens este de vânzare. Se găseşte în Broadstairs (comitatul Kent, pe coasta nord-estică) iar din biroul lui Dickens beneficiezi de o vedere cât se poate de maritimă. Anunţul, împreună cu mai multe fotografii, se găseşte aici.

Preţul estimativ : două milioane de lire sterline. Locuinţa are şase dormitoare, e înconjurată de pajişti englezeşti iar scara de mahon ori şemineele înseamnă multă istorie. Istorie găzduieşte şi pupitrul lui Dickens, al cărui conţinut va fi vândut separat.

Casa a fost numită, nu se ştie de ce, Bleak House (însă nu aici a scris Dickens Casa Umbrelor). În schimb, romanul David Copperfield a luat fiinţă în biroul de care spuneam mai sus.

În Broadstairs se organizează anual festivalul Dickens. Anul acesta se desfăşoară în perioada 20-24 iunie. Parada costumelor din epoca victoriană nu trebuie pierdută.

Un “must see” este şi casa lui Betsey Trotwood (excentrica mătuşă a lui David Copperfield). Locuinţa se numeşte acum Dickens House Museum. Bine-bine, doamna respectivă se chema în realitate Mary Pearson şi era mătuşa lui Dickens. O mătuşă grijulie, fiindcă îl răsfăţa cu ceai şi prăjituri, dar şi aprigă, pentru că gonea măgăruşii care poposeau în faţa casei. Dickens a făcut-o nemuritoare, prin personajul Betsey Trotwood.

Aşadar… cumpără cineva?

Her Majesty are un site nou

(sursa foto)
Nou în sensul de design, fiindcă adresa rămâne aceeaşi. Acum câteva zile, Regina Elizabeta a II-a a lansat website-ul actualizat al monarhiei britanice. Cel vechi era în funcţiune din 1997, deci...

Multă istorie în paginile virtuale, prezentată însă într-un mod atrăgător, text, foto şi video. Am văzut schimbarea gărzilor la palatul Buckingham, secţiunea de învestituri, Trooping the Colour... mai e de scotocit!

La evenimentul din 12 februarie a participat şi Sir Tim Berners-Lee, cel care a inventat world wide web-ul. Mulţumiri şi pe această cale pentru ce a făcut acum 20 de ani. Aici, Sir Tim răspunde câtorva întrebări despre... website-uri, cum altfel?

Încă ceva:
Există şi Official YouTube Channel for the British Monarchy: pe youtube se află secţiunea The Royal Channel, care aduce istoria la îndemâna oricărui utilizator de internet.

De la vocea Majestăţii Sale adresându-se copiilor, la BBC (pe atunci era prinţesă, în 1940), trecând prin ziua încoronării (9 minute din...1953) şi până la, momente mai apropiate de prezent: prinţul Charles împreună cu fiii săi, William şi Harry, intervievaţi în noiembrie 2006, la a 30-a aniversare a Prince’s Trust, prima organizaţie de caritate creată de prinţ.
Noi înregistrări se tot adaugă de către Casa Regală britanică – cea mai recentă are o săptămână.

...Şi iată cum ceva atât de vechi, precum monarhia britanică, ştie să ţină pasul cu noul.

Din Belfast, poezie

(sursa foto)
Profesorul Ciaran Carson este poet (i-au fost tipărite unsprezece volume de poezie), şi romancier (a publicat patru cărţi – acum a sosit timpul să mă laud că am citit romanul Shamrock Tea , o îmbinare excelentă de călătorie în timp şi arta de a spune poveşti).
Ca director al Seamus Heaney Centre for Poetry (de la Queen's University Belfast), Ciaran Carson încearcă să menţină viu interesul studenţilor către literatură, în special către poezie. Şi o face fără emfaza care ar putea însoţi un erudit (da, el chiar este un erudit).

A tradus, de-a lungul timpului, din Baudelaire, Mallarme, Rimbaud, Dante (chiar Divina Comedie) şi… Ştefan Augustin Doinaş.

Anul trecut, a publicat din nou poezie : For All We Know (coperta e în fotografie) s-a numărat printre finaliştii de la Costa Book Awards şi TS Eliot Prize.
Un nou volum (On the Night Watch) va sosi în această primăvară.

Surpriză plăcută: am găsit în numărul de azi al ziarului The Guardian un interviu cu profesorul Carson. O viaţă creionată şi din puterea de a căuta printre cuvinte din limba maternă (în cazul lui, nu există doar una – de mic, a învăţat şi irlandeză, pe lângă engleză).

Un fragment din interviu:
He remembers drifting off to sleep, aged four or five, "and at that time you could still hear horses [in the street], and I would think horse, and then the Irish 'capall', horse, capall, capall, capall." He rolls it around on his tongue. "And the sound of 'capall', to me was horse, whereas 'horse' sounded exotic, and odd."
(…)
"How do you say a thing at all, at the end of the day? How do you say what's in your mind? And as soon as you say what you actually have in mind, it's wrong, isn't it?"

Bonus :
Aici, Ciaran Carson citeşte patru din poemele sale.

Bonus 2 : pentru cititorii noi de poezie (mda, poezia e un fel de Cenuşăreasă a zilelor noastre) – câteva sfaturi de la poetul britanic Simon Armitage. Nu strică niciodată să ştii...

"Castelul" care a precedat "101 dalmaţieni"

(sursa foto)
Sâmbătă seara, chinuind telecomanda, găsesc la TVR 2 un film englezesc din 2003. Se numeşte Castelul (I Capture the Castle). Nu ştiu cum, dar se întâmplă rar să ştiu clar, în câteva minute, că un film îmi va plăcea. Castelul face parte din această categorie – rară!

Are un farmec venit dintr-un desuet încântător (se referă la anii ‘30) şi suprinderea unor personaje greu de încadrat în tipare. Oferă o seninătate (aparentă) în a prezenta momente zbuciumate şi sentimente autentice, uneori ascunse sub masca ironiei.

Începe ca o fotografie romantică: în Anglia, un castel în paragină. În el locuieşte o familie destul de săracă. Înconjuraţi de peisaje cu mult verde (transformat în verde noroios când plouă), ei nu încetează să uimească.

Domnul Mortmain, tatăl, este un scriitor care a avut succes acum 12 ani dar de atunci se află în blocaj literar, nu a mai scris un rând. Cele două fete: Cassandra, naratoarea („I write this sitting in the kitchen sink”), are 17 ani şi se autocaracterizează scurt: „look younger, feel older”. Sora ei mai mare, Rose, 21 de ani, reprezintă frumuseţea pragmatică (până într-un anumit moment). Topaz, mama vitregă, pictează, are părul foarte lung şi haine extravagante, de artistă, şi câteodată aleargă dezbrăcată prin ploaie. „But her kindness is perfectly genuine and so is her cooking” notează Cassandra.

Nu o să povestesc filmul (spre final mi s-a părut un pic neconvingător). Vreau doar să găsesc şi să citesc cartea, fiindcă am credinţa că regizorul Tim Fywell a făcut o treabă foarte bună.

Castelul reprezintă adaptarea cărţii englezoaicei Dodie Smith, pe care a scris-o când trăia în America iar dorul de Anglia se făcea simţit. Este primul ei roman şi a fost publicat pentru prima dată în 1948. Dodie Smith a devenit mai cunoscută peste câţiva ani, ca autoare a cărţii 101 dalmaţieni. Scriitoarea avea nouă dalmaţieni iar unul din ei se numea...Pongo. Şi uite aşa, Disney a mai făcut un film fermecător.

Dodie Smith a fost un personaj interesant. Născută în Anglia, a studiat arta dramatică dar a renunţat la visul de a deveni actriţă şi s-a angajat la un cunoscut magazin londonez de mobilă, Heal. În 1929 a scris prima piesă de teatru, Autumn Crocus, sub pseudonimul C.L. Anthony, aceasta a avut succes iar reporterii i-au descoperit identitatea. Urmarea? „Shopgirl writes play” – titlu apărut imediat în ziare.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Dodie Smith şi soţul ei, Alec Beesley, cunoscuţi ca pacifişti, s-au mutat în SUA. Dodie a devenit scenaristă şi a început să scrie pentru Studiourile Paramount. S-au întors în Anglia de abia la câţiva ani după ce războiul s-a sfârşit.

Dodie Smith a publicat şi patru autobiografii. Titlurile lor mi se par interesante:
Look Back with Love: a Manchester Childhood (1974)
Look Back with Mixed Feelings (1978)
Look Back with Astonishment (1979)
Look Back with Gratitude (1985)

În 1990, cu ceva vreme înainte de a se stinge, Dodie Smith l-a desemnat pe Julian Barnes drept executor literar.

Bonus: primele zece minute din I Capture the Castle.



La această adresă se află celelalte.

De la short-story la micro-story

(sursa foto)
Să condensezi cât mai multe imagini şi gânduri în cât mai puţine cuvinte – nu e acesta visul oricărui scriitor? Să laşi fantezia cititorului să lucreze iar el să ducă mai departe povestea ta, în minte.
Probabil că astfel au gândit şi iniţiatorii Txt Lit competition. Un concurs de literatură concentrată. Extrem de concentrată. Şi modernă. Pentru că se desfăşoară în mediul virtual iar povestirea este cât se poate de mică, o micro-story de fapt, expediată prin...SMS!

În fiecare lună, candidaţii la premiu expediază (conform temei afişate pe site) câte un mesaj. Creaţia nu trebuie să depăşească 160 de caractere (incluzând aici cuvinte, spaţii, semne de punctuaţie dar şi textul STORY cu care începe micro-povestirea). Originalitatea şi umorul sunt preţuite. Nu numai cu vorbe. Premiul întâi are valoarea de minimum 50 de lire sterline. Da, da, participanţii sunt doar cei care folosesc reţelele mobile din UK.

Tema lunii ianuarie este „Promisiunea”.

Aici se găsesc exemple de sms-uri care au convins juriul să acorde premiul dar şi texte selectate pentru finală.

Am remarcat:
- textul câştigător din noiembrie (tema: Darul) - She opened the box with anticipation,it wasn't her birthday! Her face fell as the contents became apparant and she read the card 'all my love,van Gogh'

- premiatul lunii mai (tema: Sub nasul tău) - 'Aren't you the musical one son' said Dad. 'Don't know where you get it from.' Mum's blush rose as the postman passed the window, whistling tunefully.

Mai sunt şi altele, scotociţi paginile şi veţi vedea cum din fiecare frază poate creşte o poveste.

Niciodată nu e prea târziu

Premiile Costa Book din 2009 parcă ar susţine această vorbă veche.
De ce ?

Scriitoarea nonagenară Diana Athill a câştigat Costa Book Award pentru cea mai bună biografie: Somewhere Towards the End, apărută anul trecut la editura Granta. Tonul sincer dar şi abordarea unor subiecte neaşteptate pentru o vârstă înaintată (dragostea şi dorinţa sexuală sunt doar două dintre ele) au cucerit juriul din acest an.

La categoria roman, câştigătorul se numeşte Sebastian Barry, cu The Secret Scripture. Irlandezul s-a aflat de două ori cât se poate de aproape de Man Booker prize. În 2005 s-a numărat printre finalişti, datorită romanului A Long, Long Way. Cartea a fost tradusă la noi: Calea cea lungă – a apărut în colecţia Cotidianul în noiembrie 2007.
Anul trecut, romanul său The Secret Scripture a fost selectat pentru finala Man Booker Prize. Însă la cea de-a 40-a ediţie a premiului britanic pentru proză din Regatul Unit a câştigat indianul Aravind Adiga, aflat la debut cu romanul The White Tiger.
Totuşi, în acest an, The Secret Scripture a însemnat victorie pentru Sebastian Barry. Coincidenţă: personajul principal, Roseanne McNulty, este o nonagenară!

La această adresă puteţi asculta trei fragmente din romanul The Secret Scripture, citite de Barry însuşi.

Pentru poezie, premiul i-a revenit lui Adam Foulds, datorită volumului The Broken Word, despre revolta Mau Mau din Kenya. Juriul a considerat că este o carte pe care cititorul nu se îndură să o lase din mână. Fragmente pot fi citite aici şi aici .

Lista completă a câştigătorilor Costa Book Awards se găseşte la această adresă.

Narcise de la Jeremy Irons

(foto: lacul Ullswater, Anglia)

Când hoinărea pe malurile lacului Ullswater şi s-a întâlnit cu mii de narcise, William Wordsworth şi-a găsit cuvintele pentru I Wandered Lonely as a Cloud (poezie cunoscută şi ca The Daffodils). Era prin 1802. Poet romantic, Wordsworth a privit episodul cu narcisele ca pe un rezervor de frumuseţe, la care va recurge ori de câte ori se va simţi trist sau singur:

I wandered lonely as a cloud
That floats on high o'er vales and hills,
When all at once I saw a crowd,
A host of golden daffodils;
Beside the lake, beneath the trees,
Fluttering and dancing in the breeze.

Continuous as the stars
that shine and twinkle on the Milky Way,
They stretched in never-ending line
along the margin of a bay:
Ten thousand saw I at a glance,
tossing their heads in sprightly dance.

The waves beside them danced; but they
Out-did the sparkling waves in glee:
A poet could not but be gay,
in such a jocund company:
I gazed - and gazed - but little thought
what wealth the show to me had brought:

For oft, when on my couch I lie
In vacant or in pensive mood,
They flash upon that inward eye
Which is the bliss of solitude;
And then my heart with pleasure fills,
And dances with the daffodils.

Au trecut peste 200 de ani de atunci. Poezia a căpătat mai multe voci care au dus-o prin lume. Dintre ele, am ales-o pe cea a lui Jeremy Irons: gravă dar caldă, dicţie perfectă. Un cadou virtual pentru oricine trece pe aici. De ascultat şi purtat la ureche, ca pe un cercel.

Biblioterapie cu experţi

(Foto de pe site)

Pentru cei care simt că scot fum de la presiunile vieţii moderne, există acum o anumită scăpare, prin intermediul cărţilor. Câţiva autori, printre care se numără Alain de Botton şi Robert Macfarlane au iniţiat un remediu contra stresului care îl pândeşte pe omul modern.

Pe strada londoneză Marchmont, la numărul 70, a apărut Şcoala vieţii. Din păcate, în limba română deţine o conotaţie…hmm…specială (expresia “io am şcoala vieţii” mi se pare demnă de gura unui manelist al timpurilor noastre), în consecinţă voi recurge la denumirea englezească, “The School of Life”.

După această introducere cam neserioasă, să trecem la aspecte mai consistente.

Noutate absolută: ţi se prescriu cărţi (da, da, e un fel de reţetă) pentru o incursiune într-un anumit domeniu – ideea este că ai nevoie de cărţile potrivite, nu de maculatură. Dar fiindcă în lumea asta mare se publică vreo două cărţi în fiecare minut, de unde ştii pe care să o alegi?! Atunci intră în acţiune un biblioterapeut – faţă în faţă, ori la telefon sau prin mail. Orice nevoi spirituale ai avea, ţi le rezolvă.

La School of Life există şi experţi cu care te poţi întâlni pentru o discuţie în domeniul în care sunt maeştri. Costă 50 de lire pe oră şi ai nevoie de o programare. Ori măcar poţi vorbi cu ei la telefon sau prin intermediul mailului. Advertising, conversaţie, istoria artei, matematică etc. – lista completă a specializărilor se află aici.

Fraţii de peste Ocean ai britanicilor au aflat de iniţiativă. Iată un articol cât se poate de proaspăt, din New York Times.

Chipurile Angliei rurale

(foto de aici şi aici)

Icons of England înseamnă o antologie publicată la începutul lunii septembrie, care conţine o porţie îndestulătoare de frumuseţe.

Să fie cutiile poştale roşii? Vechile borne kilometrice? Livezile de meri? Conacele englezeşti? Pârleazurile?

Şi-au exprimat (argumentat) preferinţele: Michael Palin (il ştiţi precis din Monty Python), David Lodge, tradus în România mai întâi la editura Univers şi mai apoi la Polirom, Bill Bryson (americanul care a locuit aproape 20 de ani în Anglia; la noi i-a apărut cartea De la Big Bang la ADN), Eric Clapton, Kevin Spacey şi mulţi alţii, în recenta Icons of England, o îmbinare de artă fotografică şi cuvinte potrivite la locul potrivit.

O parte din banii obţinuţi din vânzarea cărţii vor sprijini campaniile dezvoltate de CPRE (Campaign to Protect Rural England), organizaţie înfiinţată pentru a proteja în Anglia tot ce înseamnă rural şi frumos.

Vizitatorii site-ului CPRE sunt sfătuiţi să voteze online câte o “Icon of England”, dintr-un top de 25, prezente în cartea de mai sus sau chiar să trimită o propunere proprie (bănuiesc că se adresează doar locuitorilor din UK).

Merită să daţi o raită pe site-ul CPRB (preşedintele organizatiei este Bill Bryson, scriitorul american care iubeşte Anglia), măcar pentru a vă odihni privirea pe câteva din chipurile Angliei rurale.

Câteva cuvinte despre carte şi un extras se găsesc la Pan Macmillan.

A fi american printre britanici - greeeeu

(poza de pe Amazon, acolo unde se vinde cartea)

Anglia şi America sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă, au spus cândva şi Oscar Wilde şi George Bernard Shaw.

Sarah Lyall, născută şi crescută în SUA dar căsătorită în Anglia, afirmă acelaşi lucru.

Când l-a întîlnit pe viitorul său soţ, singura barieră a fost una de ordin lingvistic: "I could barely understand half of what he said, but I was hooked by his charismatic arrogance, glinting brown eyes, and expert way around the English language".

De peste 10 ani, americanca Sarah Lyall se află la Londra, în calitate de corespondent al publicaţiei New York Times. Între timp, s-a căsătorit cu un englez sadea (Robert McCrum, scriitor şi editor) şi are doi copii.

Luna trecută şi-a publicat prima carte. Pentru ochiul acerb de reporter, viaţa ei în UK i-a furnizat suficient material cât să ia naştere The Anglo Files: A Field Guide to the British. Sarah nu încetează să se minuneze, să se distreze ori să se înfioare de unele diferenţe culturale. Prea directă şi exteriorizată, îi intrigă pe oamenii din jur, care sunt supuşi astfel unui “bombardament” de comportament american.

Autoarea rezumă diferenţele dintre SUA şi Marea Britanie într-un pasaj edificator:
“Opposites, in some ways. We look to the future; they look to the past. We run for election; they stand for it. We noisily and proudly proclaim our Americanness; they shuffle their feet and apologize for their Britishness. We trumpet our successes; they brag about their failures. When they say they are pleased to meet you, they often mean nothing of the kind. Unlike Americans, they do not want to tell you their life story minutes after making your acquaintance; it takes some time to get that far, but if you do, it means you’re friends for life.”

Sarah îi critică pe britanici dar recunoaşte că începe să ţină la ţara ei adoptivă. Nu înţelege de ce vasele nu se clătesc cum trebuie, de ce în metrou unii nu au auzit de deodorant, de ce câteodată e nevoie de o distanţă nevăzută pentru ca oamenii să se simtă confortabil (i-a salutat pe vecinii ei - un Sir şi o Lady – de vreo două ori, pe la începutul anilor 90, în rest comunică prin scrisori deşi au un perete comun). Nu pricepe de ce britanicii nu se laudă cu realizările lor, aşa cum fac americanii.

Ea simte că nu va înţelege niciodată anumite aspecte însă ştie să trateze cu umor nepotrivirile. Mai mult, a depistat 10 semne că începe să se integreze într-o existenţă britanică:

"10. I greet people by kissing them twice, once on each cheek, and
asking, “How was your journey?”

9. I care whether the English soccer team wins the World Cup (not
that it ever does), and sometimes, if I am concentrating, I can
explain the offside rule.

8. I recognize that Dick Van Dyke’s fake Cockney accent in "Mary
Poppins" was a travesty and a disgrace.

7. I am no longer afraid that if I cross the street a car will suddenly
emerge from the wrong direction at one hundred miles per hour
and mow me down.

6. I recoil when people in social situations ask direct questions about
one’s salary or the price of one’s home.

5. I sometimes use the word “one” as a first-person singular.

4. I often call dishtowels “tea towels” and math, “maths,” and I
once wrote an article in which I used the phrase “to scupper an
agreement”—“scupper” being the British equivalent of “scuttle”—
having forgotten what people say back home.

3. I cushion my statements with qualifications, disclaimers, apologies,
unnecessarily modifying adverbs, and backhanded ironic remarks. I am “quite upset,” “slightly depressed,” “a little unhappy”;
I think that Hitler was “not exactly the nicest person in the world.”
When I dislocated my shoulder and lay in a heap at the bottom
of a fl ight of stairs at the hairdresser, with hair-dyeing foil all over
my hair, feeling pain that was worse than anything I have ever
felt before—not even when I had the children—my overwhelming
emotion was embarrassment. I said, “Sorry” in a meek little voice.
Then, “I think I’m in a bit of pain,” and: “I might possibly at some
point need an ambulance.”

2. I realize that history did not start in the year 1492.

1. No matter what happens—I come home; the telephone rings;
there is a lull in the conversation; nuclear war is declared—I put
the kettle on and start making tea."

Dacă vreţi să vă aruncaţi privirea pe câteva pagini din carte şi să vă amuzaţi - fragmentele se află aici