Firmin – ce aduce "şoarecele de bibliotecă"

(foto: Sam Savage, autorul lui Firmin)

Scriitură inteligentă, deghizată în povestea unei vieţi. Pasaje care provoacă râsul şi cuvinte care sună un pic a tristeţe, trimiteri literare dar fără preţiozităţi... totul într-o sarabandă concepută de Sam Savage, absolvent de filosofie la Yale (şi doctor în aceeaşi disiciplină).

Firmin este ceea ce s-ar numi la noi un „şoarece de bibliotecă”. Cărţile reprezintă o parte importantă din viaţa lui. Devorează cărţile, capitol după capitol. Doar că vorbim de sensul propriu. Mai exact, Firmin este un şobolan care a văzut viaţa în subsolul unei librării din Boston. Roade cărţi şi brusc descoperă că le poate citi! Deja gusturile i se rafinează, distinge o carte bună, simte bucuria pe care i-o transmite literatura de calitate. Doar că, deşi a ronţăit ori a citit mii de cuvinte, el nu poate vorbi...
Prietenia cu oamenii îi provoacă momente de fericire dar şi deziluzii. Firmin însuşi este un amalgam de vise şi speranţe. Un erou picaresc, care provoacă râsul ori surprinde prin gândurile emise. O mică bijuterie în care vezi scotocirile pe care le aduce lectura. O declaraţie de dragoste către cărţi.

Firmin înseamnă romanul de debut al lui Sam Savage iar debutul literar s-a săvârşit la 67 de ani.
Savage a început să scrie primele pagini dintr-o suflare, de parcă erau dictate de o voce interioară. De abia a doua zi a "ştiut" că eroul cărţii era un şobolan. Nu vorbim de Stuart Little, ci de ceva mult mai profund, cu tonuri care se întind de la luminos către înnegurat, trecând prin tot soiul de nuanţe de gri - un fel de David Copperfield al rozătoarelor. Câteodată sarcastic, mai apoi duios - un amestec fascinant. Iertat îmi fie entuziasmul dar nu mă pot abţine :)

Autorul a început Filosofia la Yale, apoi a petrecut câţiva ani la Paris. A urmat Heidelberg, unde şi-a continuat studiile de filosofie. S-a întors la Yale şi şi-a făcut doctoratul. A lucrat într-o tipografie, într-un atelier de biciclete dar cel mai mult i-a plăcut să aibă o ambarcaţiune de pescuit. Străbătea în fiecare zi mile după mile, căutând scoici şi stridii. Se simţea liber. Spune despre el că în tot acest timp "attempted to write, pretended to write, and often really did write."

Acum trăieşte în Madison, Wisconsin, şi îi place să facă lungi plimbări pe malul lacurilor, să vadă filme, să citească. Nu îi place jargonul, mai ales exprimarea ţeapăn-arogant-academică şi visează la o zi când, într-o bună dimineaţă, niciunei maşini din oraş nu îi va porni motorul.

Spania şi Italia sunt ţări în care Firmin (tradus ca Firm-N, respectiv Firmino. Avventure Di Un Parassita Metropolitano) s-a vândut atât de bine încât a ameninţat supremaţia unor autori precum Steven King ori Ken Follett, în vara care a trecut.

Presentación Firmin – en español




and in british



Aştept cu mare interes varianta în limba română, care va fi lansată de Polirom – ieri am văzut că este anunţată pe pagina de „cărţi în pregătire”.

De la leul Christian la Jupiter

Povestea leului Christian şi reîntâlnirea sa cu foştii stăpâni sunt destul de cunoscute astăzi. Însă la fel de spectaculoasă mi se pare secvenţa următoare, unde "regele junglei" toarce ca o pisică imensă şi, printre gratii, o îmbrătişează felin pe salvatoarea sa, Ana Julia Torres. Maiestuozitatea din sălbăticie ori răgetul dătător de fiori sunt înlocuite de o tandreţe nebănuită şi, în consecinţă, surprinzătoare. Fiindcă în apropiere de Cali, Columbia, se găseşte o inimă care cuprinde toate animalele rănite.



Se numeşte Jupiter şi a fost salvat, când era înfometat şi chinuit. Ana Julia Torres l-a dus în adăpostul ei pentru animale, Villa Lorena. Îl finanţează dintr-un simplu salariu de învăţătoare dar şi din donaţii.
Jupiter nu este sigurul locatar din Villa Lorena. Adăpostul numără în jur de 800 de suflete. Unele animale ajung aici din sălbăticie, după ce au fost respinse de către părinţi, altele sunt găsite abandonate pe străzile orăşelului Cali.

Îmbrăţişarea leonină surprinsă pe youtube datează din 2007. Dar îmi place să cred că şi acum, în fiecare zi, Jupiter îşi lasă ţinuta elegantă deoparte, renunţă la voracitate şi devine, pentru câteva secunde, o felină imensă şi afectuoasă în faţa doamnei Torres.

Să înveţi de la lupul singuratic

(în foto, Mark şi Brenin)

Se întâmpla cu vreo 15 ani în urmă. Mark Rowlands era un singuratic, de profesie filosof (poate de aceea ?..) şi ţinea cursuri la Universitatea din Alabama. Un anunţ din ziarul local i-a atras privirea : cineva vindea pui de …lup. Cu 500 de dolari bucata. Peste o oră, micuţul pufos distrugea cu entuziasm diverse lucruri din casă. A fost numit Brenin, adică “rege“ în galeză (Mark este din Ţara Galilor). Proaspătul proprietar de lup crescuse alături de dogi germani, deci ştia ce ravagii poate face prin casă un patruped. Însă toate aşteptările i-au fost depăşite.

Acesta a fost începutul unei prietenii. Avea să dureze unsprezece ani şi, odată sfârşită, avea să dea naştere unei cărţi: The Philosopher and the Wolf: Lessons from the Wild on Love, Death and Happiness (editura Granta, noiembrie 2008). Este scrisă cu mult umor, dincolo de care se întrezăreşte nostalgie după lupul care i-a fost prieten şi i-a provocat disecarea ideilor.

Brenin l-a însoţit pretutindeni : la cursuri, unde studenţii erau sfătuiţi să îşi închidă ermetic mâncarea în rucsac, ori la meciurile de rugby (Mark practica acest sport), atrăgând fetele – un element îmbucurător pentru stăpânul său. Dimineaţa îşi trezea proprietarul lingându-l pe obraz ori aruncându-i în pat vreo pasăre prinsă în grădină. Îi plăcea să înşface câte o perniţă şi să fugă cu ea prin casă ori pe afară. Îi mai plăcea să alerge, cu prietenul lui uman, pe distanţe lungi.

Brenin a schimbat ţări (SUA, Irlanda, Anglia, Franţa) şi continente datorită slujbei lui Mark. În timp, i s-a alăturat Nina, un ciobănesc german, şi astfel Brenin a devenit tatăl lui Tess, pe jumătate lupoaică.

În The Philosopher and the Wolf Mark Rowlands vorbeşte despre sine, despre Brenin iar relaţia lor îi prilejuieşte numeroase gânduri legate de specia umană, de inteligenţă, rău, fericire, loialitate, sfârşit.

“When you look at discussions of the meaning of life, historically, there have been two basic options. Either the meaning of life is happiness, or the meaning of life is purpose, which you build towards and strive for. And the problem is, neither of those things really work. “

“When we talk about the superior intelligence of apes, we should bear in mind the terms of this comparison: apes are more intelligent than wolves because, ultimately, they are better schemers and deceivers than wolves. “

“ Much of what I know about life and its meaning I learnt from him. What it is to be human: I learnt this from a wolf. “

… Uneori, un lup te ajută să vezi toate acestea.

Sfârşitul lui Brenin a însemnat şi sfârşitul lupului singuratic ascuns în Mark. Este în continuare profesor de filosofie (acum la Universitatea din Miami) dar s-a căsătorit şi are un fiu de un an şi jumătate, pe care îl cheamă… Brenin.

Bonus: un fragment din carte, la această adresă.

Casa Albă are blog

Înnoire: de la învestirea în funcţie a preşedintelui Barack Obama, site-ul White House are un alt design. În Briefing room se află secţiunea blog. Săptămânal, un discurs al preşedintelui Obama va fi postat online. Primul este cel de astăzi şi se referă la American Recovery and Reinvestment Plan. Se poate citi sau urmări în varianta video.
Briefing Room mai găzduieşte decretele preşedintelui precum şi nominalizările ori numirile în funcţii.

Poezie în epoca Obama - poemul

Scriam aici de poeta Elizabeth Alexander, care va citi un poem special compus pentru ceremonia de învestitură a preşedintelui Barack Obama.

Am preluat finalul poemului inaugural publicat foarte repede în New York Times (excelent mijloc de comunicare netul, nu încetez să mă minunez):

"What if the mightiest word is love, love beyond marital, filial, national. Love that casts a widening pool of light. Love with no need to preempt grievance.

In today's sharp sparkle, this winter air, anything can be made, any sentence begun.

On the brink, on the brim, on the cusp - praise song for walking forward in that light."

Îl puteţi citi în întregime aici.

O veţi vedea şi auzi pe Elizabeth Alexander la aceasta adresă, citind poemul. Un moment, cu siguranţă, istoric.

Din Belfast, poezie

(sursa foto)
Profesorul Ciaran Carson este poet (i-au fost tipărite unsprezece volume de poezie), şi romancier (a publicat patru cărţi – acum a sosit timpul să mă laud că am citit romanul Shamrock Tea , o îmbinare excelentă de călătorie în timp şi arta de a spune poveşti).
Ca director al Seamus Heaney Centre for Poetry (de la Queen's University Belfast), Ciaran Carson încearcă să menţină viu interesul studenţilor către literatură, în special către poezie. Şi o face fără emfaza care ar putea însoţi un erudit (da, el chiar este un erudit).

A tradus, de-a lungul timpului, din Baudelaire, Mallarme, Rimbaud, Dante (chiar Divina Comedie) şi… Ştefan Augustin Doinaş.

Anul trecut, a publicat din nou poezie : For All We Know (coperta e în fotografie) s-a numărat printre finaliştii de la Costa Book Awards şi TS Eliot Prize.
Un nou volum (On the Night Watch) va sosi în această primăvară.

Surpriză plăcută: am găsit în numărul de azi al ziarului The Guardian un interviu cu profesorul Carson. O viaţă creionată şi din puterea de a căuta printre cuvinte din limba maternă (în cazul lui, nu există doar una – de mic, a învăţat şi irlandeză, pe lângă engleză).

Un fragment din interviu:
He remembers drifting off to sleep, aged four or five, "and at that time you could still hear horses [in the street], and I would think horse, and then the Irish 'capall', horse, capall, capall, capall." He rolls it around on his tongue. "And the sound of 'capall', to me was horse, whereas 'horse' sounded exotic, and odd."
(…)
"How do you say a thing at all, at the end of the day? How do you say what's in your mind? And as soon as you say what you actually have in mind, it's wrong, isn't it?"

Bonus :
Aici, Ciaran Carson citeşte patru din poemele sale.

Bonus 2 : pentru cititorii noi de poezie (mda, poezia e un fel de Cenuşăreasă a zilelor noastre) – câteva sfaturi de la poetul britanic Simon Armitage. Nu strică niciodată să ştii...

Cititorii decid ce roman va apărea

(sursa foto)
Se întâmplă în Marea Britanie. Cine a absolvit (sau studiază) un Master în Creative Writing poate să îşi vadă romanul lansat pe piaţă. Este suficient să trimită primele trei capitole şi un rezumat spre Hookline Novel Competition, până la 31 ianuarie.

Scriitura va fi examinată de ochii unor cititori (mai academic spus, de câteva cluburi de lectură) din UK. Câştigătorului i se garantează publicarea romanului. Simplu. Nu editura hotărăşte, nici agentul literar, nici consultantul literar (o nouă meserie apărută în Occident, fiindcă agentul literar poate fi extrem de ocupat şi atunci intră în acţiune, în primă fază, consultantul). Doar cititorii sunt implicaţi în apariţia cărţii. E un drum mult mai scurt şi mai sigur către gustul unui segment de public.

Călătorie cu vinul ghiurghiuliu

Către sfârşitul acestei luni, mai precis începând de la 26 ianuarie, se lansează o nouă serie a emisiunii „Ţinutul vinului” (Journey into Wine). Pe Travel Channel.

Realizatoarea, Isabelle Legeron, călătoreşte prin Ungaria, România şi Bulgaria, în căutarea celor mai bune podgorii şi a lichidului rubiniu sau auriu, catifelat sau aspru ... (puteţi pune în locul punctelor ce epitete vă trec prin cap şi credeţi că s-ar asocia cu licoarea respectivă).

Vinurile de Tokay ale vecinilor unguri, apoi câteva din tradiţiile noaste viticole (din Oltenia, Muntenia, Bucureşti şi judeţul Constanţa) şi în final vinurile locale bulgăreşti – iată în linii mari ediţia a patra, numită „Ţinutul vinului: de la Budapesta la Marea Neagră”.

Mică paranteză: îmi aduc aminte de emisiunea lui Anthony Bourdain despre România, care a inflamat serios spiritele, după difuzare. Pe blogul lui, la articolul Romania: What the hell happened??, Bourdain are peste 2000 de comentarii (!!), - români, turişti în România etc., iar şirul lor nu s-a sfârşit!

Cu emisiunea „Ţinutul vinului” sper că lucrurile vor fi mult mai calme. Ca un vin bun, ţinut la răcoare, în cramă, care iese la lumina soarelui doar pentru a fi savurat pe îndelete, la o vorbă bună (sau hâtră).

Aici e un mic promo, găsit pe Travel Channel din Marea Britanie.

În final, muzică neaoşă şi potrivită temei: Maria Dragomiroiu cântând "Bun îi vinul ghiurghiuliu".

Discover Maria Dragomiroiu!

"Castelul" care a precedat "101 dalmaţieni"

(sursa foto)
Sâmbătă seara, chinuind telecomanda, găsesc la TVR 2 un film englezesc din 2003. Se numeşte Castelul (I Capture the Castle). Nu ştiu cum, dar se întâmplă rar să ştiu clar, în câteva minute, că un film îmi va plăcea. Castelul face parte din această categorie – rară!

Are un farmec venit dintr-un desuet încântător (se referă la anii ‘30) şi suprinderea unor personaje greu de încadrat în tipare. Oferă o seninătate (aparentă) în a prezenta momente zbuciumate şi sentimente autentice, uneori ascunse sub masca ironiei.

Începe ca o fotografie romantică: în Anglia, un castel în paragină. În el locuieşte o familie destul de săracă. Înconjuraţi de peisaje cu mult verde (transformat în verde noroios când plouă), ei nu încetează să uimească.

Domnul Mortmain, tatăl, este un scriitor care a avut succes acum 12 ani dar de atunci se află în blocaj literar, nu a mai scris un rând. Cele două fete: Cassandra, naratoarea („I write this sitting in the kitchen sink”), are 17 ani şi se autocaracterizează scurt: „look younger, feel older”. Sora ei mai mare, Rose, 21 de ani, reprezintă frumuseţea pragmatică (până într-un anumit moment). Topaz, mama vitregă, pictează, are părul foarte lung şi haine extravagante, de artistă, şi câteodată aleargă dezbrăcată prin ploaie. „But her kindness is perfectly genuine and so is her cooking” notează Cassandra.

Nu o să povestesc filmul (spre final mi s-a părut un pic neconvingător). Vreau doar să găsesc şi să citesc cartea, fiindcă am credinţa că regizorul Tim Fywell a făcut o treabă foarte bună.

Castelul reprezintă adaptarea cărţii englezoaicei Dodie Smith, pe care a scris-o când trăia în America iar dorul de Anglia se făcea simţit. Este primul ei roman şi a fost publicat pentru prima dată în 1948. Dodie Smith a devenit mai cunoscută peste câţiva ani, ca autoare a cărţii 101 dalmaţieni. Scriitoarea avea nouă dalmaţieni iar unul din ei se numea...Pongo. Şi uite aşa, Disney a mai făcut un film fermecător.

Dodie Smith a fost un personaj interesant. Născută în Anglia, a studiat arta dramatică dar a renunţat la visul de a deveni actriţă şi s-a angajat la un cunoscut magazin londonez de mobilă, Heal. În 1929 a scris prima piesă de teatru, Autumn Crocus, sub pseudonimul C.L. Anthony, aceasta a avut succes iar reporterii i-au descoperit identitatea. Urmarea? „Shopgirl writes play” – titlu apărut imediat în ziare.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Dodie Smith şi soţul ei, Alec Beesley, cunoscuţi ca pacifişti, s-au mutat în SUA. Dodie a devenit scenaristă şi a început să scrie pentru Studiourile Paramount. S-au întors în Anglia de abia la câţiva ani după ce războiul s-a sfârşit.

Dodie Smith a publicat şi patru autobiografii. Titlurile lor mi se par interesante:
Look Back with Love: a Manchester Childhood (1974)
Look Back with Mixed Feelings (1978)
Look Back with Astonishment (1979)
Look Back with Gratitude (1985)

În 1990, cu ceva vreme înainte de a se stinge, Dodie Smith l-a desemnat pe Julian Barnes drept executor literar.

Bonus: primele zece minute din I Capture the Castle.



La această adresă se află celelalte.

De la short-story la micro-story

(sursa foto)
Să condensezi cât mai multe imagini şi gânduri în cât mai puţine cuvinte – nu e acesta visul oricărui scriitor? Să laşi fantezia cititorului să lucreze iar el să ducă mai departe povestea ta, în minte.
Probabil că astfel au gândit şi iniţiatorii Txt Lit competition. Un concurs de literatură concentrată. Extrem de concentrată. Şi modernă. Pentru că se desfăşoară în mediul virtual iar povestirea este cât se poate de mică, o micro-story de fapt, expediată prin...SMS!

În fiecare lună, candidaţii la premiu expediază (conform temei afişate pe site) câte un mesaj. Creaţia nu trebuie să depăşească 160 de caractere (incluzând aici cuvinte, spaţii, semne de punctuaţie dar şi textul STORY cu care începe micro-povestirea). Originalitatea şi umorul sunt preţuite. Nu numai cu vorbe. Premiul întâi are valoarea de minimum 50 de lire sterline. Da, da, participanţii sunt doar cei care folosesc reţelele mobile din UK.

Tema lunii ianuarie este „Promisiunea”.

Aici se găsesc exemple de sms-uri care au convins juriul să acorde premiul dar şi texte selectate pentru finală.

Am remarcat:
- textul câştigător din noiembrie (tema: Darul) - She opened the box with anticipation,it wasn't her birthday! Her face fell as the contents became apparant and she read the card 'all my love,van Gogh'

- premiatul lunii mai (tema: Sub nasul tău) - 'Aren't you the musical one son' said Dad. 'Don't know where you get it from.' Mum's blush rose as the postman passed the window, whistling tunefully.

Mai sunt şi altele, scotociţi paginile şi veţi vedea cum din fiecare frază poate creşte o poveste.