Cu Hachiko, despre devotament

Hachiko are statuie într-o gară din Tokyo. Hachiko simbolizează pentru japonezi (şi îndrăznesc să sper că pentru toţi cei care i-au aflat povestea) fidelitatea, devotamentul şi ataşamentul necondiţionat.

Cine a fost Hachiko? Un câine din rasa Akita, care s-a trezit, când era doar un ghem pufos, în casa profesorului Ueno. În fiecare zi dimineaţă, ţopăia voios pe lângă stăpân, până la gara Shibuya din Tokyo. Urma ritualul de seară: Hachiko îşi făcea apariţia în gară, la ora la care ştia că soseşte trenul care îi aduce stăpânul şi prietenul.

Într-o zi din luna mai a anului 1925, profesorul a făcut un infarct, în timp ce preda la facultate. Hachiko, pe atunci în vârstă de un an şi jumătate, l-a aşteptat ca de obicei. Dar stăpânul nu a mai sosit. Şi nu avea să mai sosească niciodată. Hachiko nu a crezut asta. Prietenii nu abandonează niciodată. Stăpânul nu poate să dispară, pur şi simplu. Trebuie să vină. Poate mâine?... L-a aşteptat zilnic, la aceeaşi oră, timp de zece ani, în gara Shibuya. Până la sfârşitul vieţii sale (istoria a devenit cunoscută datorită unuia dintre studenţii profesorului Ueno).

Mai jos este povestea lui Hachiko - compusă din câteva momente extrase din filmul făcut în 1987 (Hachiko Monogatari).



Revenim în prezent: în acest an se va lansa un remake după Hachiko Monogatari, cu Richard Gere în rolul profesorului Ueno. Un reportaj difuzat la CNN ne arată un Richard Gere impresionat de această istorie precum şi imagini de la filmări, cu diverse talente patrupede, care de care mai simpatice. Avem şi un reprezentant al protecţiei animalelor, care se asigură că “personajul principal” este bine tratat!
Şi...da, am o slabiciune pentru Richard Gere...

Spre cărţi şi pe lângă cărţi

Lume destulă la festivalul de literatură Ways With Words, timp de 10 zile, între 11 şi 20 iulie. În Anglia. Se cumpără bilete din timp. Început acum 17 ani, festivalul ar vrea să reprezinte şi altceva decât literatură pură – un fel de sărbătorire a cuvintelor şi a ideilor. Discuţii, prelegeri, ateliere. Totul într-un cadru foarte relaxat. Ediţia aceasta recentă a avut loc la Darlington Hall. Scriitori, artişti, jurnalisti, politicieni au venit, au văzut, au ascultat şi au vorbit.

Ziariştii de la The Telegraph au avut o idee aparent năstruşnică – pornind de la o secvenţă din David Lodge, au lansat o întrebare care ar fi rămas (poate) fără niciun răspuns aici, pe plaiurile mioritice, dacă ar fi fost adresată unor figuri… hm…destul de publice: “Ce carte considerată clasică nu aţi citit până acum?”

Îmi place că “la ei” oamenii nu se sfiesc să recunoască : “Nu am citit măreaţa carte a măreţului X”, nu îi stresează camera de luat vederi. Cei întrebaţi sunt nume cunoscute pentru britanici. Şi totuşi, recunosc cu naturaleţe însoţită de o umbră de regret că nu au citit cutare carte. Vedeţi, auziţi şi cântăriţi. Să fie doar înclinaţia către autoironie? Sau asumarea unui firesc fără teama de penibil?!

Bonus: fiindcă e vorba de un articol online, şi cititorii sunt îndemnaţi să răspundă. Şi au început să mărturisească...
Materialul este aici.

Christian the lion (sau povestea leului Christian)

Când l-au văzut la un magazin de animale londonez, avea câteva luni şi era cât un ciobănesc german. L-au cumpărat fără să mai stea pe ganduri. Se întâmpla în 1969. Era ceva nemaiauzit să ai un astfel de animal de companie! Puiul de leu a fost botezat Christian. Cei doi stăpâni, australienii John Rendall şi Anthony Bourke, trăiau in Londra în acea vreme, unde aveau un magazin de antichităţi. Un vicar le-a pus la dispoziţie grădina bisericii iar Christian alerga în voie pe acolo în fiecare zi, fugărind o minge sau hârjonindu-se cu proaspeţii stăpâini. Zilele treceau şi, inevitabil, Christian creştea într-o zi cât un căţel într-o lună. Era clar că nu mai putea locui în apartament, aşa că John şi Anthony, cu inima strânsă, ajutaţi de fundaţia lui George Adamson (supranumit şi “tatăl leilor”) l-au trimis în Kenya, să işi regăsească spiritul sălbatic ciuntit de traiul în apartament, alături de oameni.

Peste un an, cei doi au vrut să îl vadă. Era animalul pe care îl crescuseră o bună bucată de vreme, jucaseră fotbal împreună, trăiseră în aceeaşi casă. Le era dor de el.
“Tatăl leilor” nu a fost de acord: Christian este mare de acum, a devenit liderul unui grup de lei, sunt şanse să vă atace. La urma-urmei, a trecut un an de cînd nu v-a văzut!
John şi Anthony nu l-au ascultat. Au plecat fără ezitare în rezervaţia din Kenya şi l-au aşteptat preţ de câteva ore pe Christian. Care şi-a facut aparitia, păşind maiestuos pe stânci. Cum a fost întâlnirea? Clipul urmator este mai grăitor decât orice cuvinte!



Cine vrea să cumpere dvd-ul cu povestea lui Christian (durează cam o ora şi jumatate), îl găseşte la Fundaţia Born Free .

Later edit:
Ce mică e lumea! Aceeaşi fundatie (Born Free) are şi o mică legatură cu România: în vara anului trecut, l-a scăpat pe leul Sinbad dintr-o cuşcă mult prea mică din Bacău, şi încearcă să il pună pe picioare într-o rezervaţie din Africa de Sud. Sinbad poate fi adoptat, timp de un an. Adică o donaţie de 24 de lire sterline sau 48 de dolari ajută la plata hranei şi a eventualelor tratamente medicale. În schimb, donatorul primeşte un certificat personalizat, o fotografie a leului şi este informat cu regularitate despre starea “protejatului” său. Dar mai presus de toate, are sentimentul că a facut o faptă bună, nu?

Later later edit:
Am mai gasit cateva minute cu leul Christian - aici e ceva mai mult din "copilăria" lui alături de oameni. În final, noua familie a leului.

Dacă...

În 1967, Corneliu Coposu traducea poezia lui Kipling, If...
Sursa: Fundaţia Corneliu Coposu.

În continuare, poezia în original.

IF.....
Rudyard Kipling

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you;
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too:

If you can wait and not be tired by waiting,
Or being lied about, don’t deal in lies,
Or being hated, don’t give way to hating,
And yet don’t look too good, nor talk too wise;

If you can dream—and not make dreams your master;
If you can think—and not make thoughts your aim,
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two imposters just the same:

If you can bear to hear the truth you’ve spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken,
And stoop and build ’em up with worn-out tools;

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breathe a word about your loss:

If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on!"

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with Kings—nor lose the common touch,
If neither foes nor loving friends can hurt you,
If all men count with you, but none too much:

If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds’ worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that’s in it,
And—which is more—you’ll be a Man, my son!

Să îţi atingi visele

(poza de aici)

“You cannot change the cards you are dealt. Just how you play the hand”

“If I only had three words of advice, they would be, Tell the Truth. If got three more words, I'd add, all the time”

“The brick walls are there for a reason. The brick walls are not there to keep us out; the brick walls are there to give us a chance to show how badly we want something. The brick walls are there to stop the people who don't want it badly enough”
Randy Pausch – “The Last Lecture”

Acum câteva luni, am aflat de Randy Pausch dintr-un ziar – era vorba despre faimoasa lui prelegere, din care am citat la inceput. Am căutat-o pe net şi astfel l-am găsit (ca alte milioane de oameni) pe youtube. Mi-a oferit din bucuria lui de a gusta din viaţă, ca şi cum ar muşca dintr-un măr dulce-acrişor şi ar savura fiecare inghiţitură.

Randy Pausch, profesor la Carnegie Mellon University, a vorbit anul trecut unei lumi întreagi despre cât de senin poţi lupta pentru visele tale. Graţie Internetului, prelegerea lui, ţinută în faţa a 400 de persoane, a fost auzită sau citită de milioane de oameni, pe care i-a învăţat astfel că visele frumoase nu sunt doar un abur şi că ele pot fi transformate în realitate.

Era o tradiţie ca profesorii să ţină o “Last Lecture”, prin care sa dăruiasca celor prezenţi un gând preţios şi bine argumentat, din care oricine s-ar putea hrăni ulterior. O idee care a contat enorm în viaţa profesorului respectiv. Prelegerea lui Randy a fost spectaculoasă. Ştia că are cancer la pancreas, ştiau şi colegii ori studenţii din sală despre suferinţa lui; şi totusi, vorbele lui au arătat doar poftă de viaţă, umor şi un optimism iremediabil. Randy Pausch le-a impărtăşit celor prezenţi crezul lui: să îţi împlineşti visele din copilarie. Şi le-a vorbit despre drumul parcurs pentru ca un vis să înceteze de a fi doar o himeră. Le-a vorbit despre cum poţi să îţi atingi gândurile.

Randy s-a dus din viaţa asta, azi dimineaţă. Avea 47 de ani. Omul care a făcut să spere milioane de oameni… nu mai este. Vorbele lui însă au rămas la îndemână. “Last Lecture” va continua să inspire o lume întreagă, şi va spune mereu cât de mult poţi lua de la viaţă, şi cu cât nesaţ.
Închei tot cu un citat din “Last Lecture”: “It's not about how to achieve your dreams, it's all about leading your life. If you lead your life in a right way, karma will take care of itself. And dreams will come to you”.
Prelegerea merită auzită. Este in continuare. Iar scriptul poate fi citit.

Leonard Cohen la Bucuresti

De cateva zile, e cert. Eu personal nu speram ca, la cei 74 de ani ai sai, contemplativul poet si cantaret, posesorul unei voci atat de particular timbrate, cel care s-a retras o perioada la o manastire Zen, cel care nu a mai avut un turneu de 15 ani... asadar Leonard Cohen (fiindca de el e vorba) sa ajunga si la Bucuresti. Culmea, concertul va avea loc chiar de ziua lui (daca Wikipedia e exacta cu data nasterii). Cine vrea sa guste din gandurile sale trebuie doar sa citeasca unele din cartile care ii poarta semnatura - cateva au aparut in limba romana la Polirom. Fragmente din fiecare sunt disponibile online.
Penduland intre o sensibilitate care nu il impovareaza dar pe care o vrea reprimata cand si cand, si un soi de razvratire fara succes, Leonard Cohen intra fara ocolisuri in cele mai profunde unghere ale inimii oricui il citeste sau il aude. Ca tot am vorbit de auzit, probabil ca urmatoarea piesa este cea mai cunoscuta publicului de la noi.



leonard cohen IN MY SECRET LIFE
Asculta mai multe audio Muzica »

Oameni care vor sa citeasca

Frunzaresc netul si, din link in link, nu stiu cum s-a facut, ca am ajuns pe un blog care face un apel pentru strangerea de carti. Biblioteca din Beius are nevoie de carti. Oamenii de acolo au nevoie de carti.
Mai jos, textul apelului:

"Dacă aveţi prin bibliotecă nişte cărţi de care v-aţi plictisit, care vă încurcă sau pe care credeţi că nu le veţi reciti, biblioteca din Beiuş are mare nevoie de ele. Aveţi ocazia, fără să vă coste mai nimic, să faceţi o faptă de două ori bună:

- nişte oameni dintr-un orăşel fără prea multe oferte pentru petrecerea timpului liber vor avea ce citi.

- nişte cărţi pe care dvs nu le iubiţi vor avea şansa să găsească cititorii care să le aprecieze.

Este păcat să aruncaţi nişte cărţi sau să le condamnaţi să zacă pe un raft, când ele ar mai putea bucura atâţia cititori. Este păcat ca nişte oameni cărora le place să citească să fie despărţiţi de cărţi doar pentru că nu au bani să le cumpere şi nu au nici de unde să le împrumute.

Nu este decât un pas mic înfara rutinei noastre de zi cu zi, dar poate fi un pas mare pentru beiuşeni.

Dacă sunteţi din Bucureşti este chiar foarte simplu: puteţi lua legătura cu Gina Anghelescu - 0723.568.430 sau gina_anghelescu[arond]yahoo[dot]com- şi, dacă îi duceţi cărţile la birou, care se află în centru, le va expedia ea.

Dacă sunteţi din provincie, le puteţi trimite pe adresa Bibliotecii Municipiului Beiuş, Piaţa Samuil Vulcan nr.14, Beiuş, jud. Bihor, cod poştal 415200

Dacă treceţi prin Beiuş le puteţi duce personal la Librăria Gabriela.

Detalii suplimentare pe http://lecturi.blogspot.com sau http://criza.blogspot.com

Nu în ultimul rând, îi veţi reda optimismul omului extraordinar care este autorul celor două bloguri de mai sus şi care a iniţiat apelul."


Comentariu propriu si personal: Asadar, exista si oameni carora nu le este de ajuns salata formata din tv, ziare si net(cine are)? Asta chiar ca e o veste buna... sa purcedem...

Un cantec ca o adiere - Fiddler’s Green

Un cantec scris de John Connolly acum aproape 50 de ani. Porneste de la o veche legenda irlandeza – Fiddler’s Green este un loc mirific, unde merg marinarii obositi de cutreieratul marilor, un fel de capat al drumului lor ce a fost candva numai pe apa. Fiddler’s Green este raiul care i se cuvine fiecarui marinar ostenit, la sfarsitul existentei. Legenda spune ca orice marinar poate gasi un sat paradisiac atunci cand, mergand pe uscat cu o vasla pe umar, ajunge intr-un loc unde oamenii il intreaba ce cara cu el.
Barney McKenna, un veteran al The Dubliners (trupa aparuta…hat…odinioara… tocmai in 1962) simte fiecare cuvant si canta cu demnitate si cu acceptare senina. Senin. Intelept. Isi asuma sensul legendei. Si totusi, cu o sapca pusa hatru pe-o ureche. Superb.



In continuare, Fiddler's Green:
As I walked by the dockside one evening so fair
To view the still water and take the salt air
I heard an old fisherman singing a song
"Oh, take me away boys, my time is not long."

Wrap me up in me oil skins and jumpers
No more on the docks I'll be seen
Just tell me old shipmates
I'm taking a trip, mates
And I'll see you some day on Fiddler's Green

Now Fiddler's Green is a place I've heard tell
Where the fishermen go when they don't go to hell
Where the sky is all clear and the dolphins do play
And the cold coast of Greenland is far, far away

Where the skies are all clear and there's never a gail
And the fish jump on board with one swish of their tail
Where you lie at your leisure, there's no work to do
And the skipper's below making tea for the crew.

Now when you get back on docks and the long trip is through
There's pubs and there's clubs and there's lassies there too
And the girls are all pretty and the beer is all free
And there's bottles of rum growing on every tree.

Now I don't want a harp nor a halo, not me
Just give me a breeze and a good rolling see
I'll play me old squeeze-box as we sail along
With the wind in the riggin' to sing me a song


Si acum, un mic salt in trecut. The Dubliners in Norvegia, in vara lui 1980.
Induiosator Barney, cand il vezi si acum 28 de ani, cantand la fel. Neschimbat in pasiunea lui, doar parul nealbit si barba neagra il situeaza in alt timp.
De privit, ascultat, comparat. Cred ca Barney are nevoie de o singura rasplata: un zambet mare, bun si cald. Aplauzele le poate primi doar la concert. Apropo, The Dubliners vor fi pe scena la Vicar Street, in Dublin, la sfarsitul lui decembrie.