Cai, mustangi şi 2009

(sursa foto)

Aer nou, de 2009. L-am aruncat pe 2008 la coş cât ai clipi. Nu am cumpărat globuleţe, beteală, panglici ci am scotocit după cele din anii trecuţi. În îmbulzeala zilelor de sărbători, nu mi-a surâs perspectiva de a fi tasata-călcată-îmbrâncită de lumea care simte nevoia să demonstreze că sprijină economia naţională cumpărând. Orice. Precizare: aici am vrut să fiu ironică, nu cred că oamenii care ieşeau din magazine cu cărucioare/pungi ticsite s-ar fi gândit la înflorirea economiei naţionale.

Bilanţul nu mă interesează, că doar am păşit în 2009 şi restul...e istorie. O prietenă îmi spunea că va trage o linie verticală pe o coală de hârtie, în stânga va scrie ce a realizat în 2008 şi în dreapta – ce îşi propune pentru acest an. Posibil să funcţioneze o asemenea vizualizare în unele cazuri, te „focusează pe target”.

Planuri? Astea nu lipsesc niciodată. Un proiect bun te ţine în priză. Te ia de mână şi te face să visezi. Şi ce mai contează atunci când nu iese?... Important e să ai motoarele turate şi să hoinăreşti cu ele prin idei, evitând o stare legumicolă.

Aş vrea ca 2009 să aducă pentru mine şi pentru toţi cei care trec pe aici, râsul. Voioşia e contagioasă. În al doilea rând, aş vrea să nu mai uit unde pun diverse lucruri (fiindcă mă gândesc la nu-ştiu-ce în secunda respectivă, nu fiindcă aş da dovadă de senilitate prematură. Sper). Casa mea înghite câteodată diverse obiecte, pe care mi le returnează numai când vrea ea.

Tocmai am terminat de citit "Catedrala", de Raymond Carver, volum de povestiri publicat în 1983 şi nominalizat la premiul Pulitzer şi la National Book Critics Circle Award. Un stil simplu şi curat, cu finaluri destul de deschise, te lasă să îţi imaginezi ce vrei. O carte de citit într-o singură zi.

Căpăstrul se încheie cu proprietăreasa care descoperă acest obiect, uitat într-un sertar. Chiriaşii (Holits, Betty şi cei doi copii ai lor) locuiseră o perioadă în apartamentul respectiv. Holits si familia avuseseră o fermă în Minnesota însă ideea lui paguboasă de a creşte un cal de curse îi împinsese pe toţi într-o existenţă nesigură. Căpăstrul făcuse parte din bagajele lor.

„un căpăstru vechi din piele neagră. Nu ştiu prea multe despre căpestre. (...) Zăbala e rece şi grea. Dacă ar trebui să porţi lucrul ăsta între dinţi, bănuiesc că te-ai supune numaidecât. Când ai simţi că e trasă, ştii că a venit momentul. Ştii că te duci undeva”.

Mi s-a părut o imagine interesantă: zăbala ar însemna un oarecare control sau chiar o limitare a libertăţii. Însă finalul: „ştii că te duci undeva” înseamnă că ai plecat totuşi la un drum, că nu stagnezi.

...Nu e mai bine să fii mustang? Uite, americanii îi protejează atât de bine încât în 1971 au dat şi o lege ca ei să poată hoinări după pofta inimii. Nu ai voie să împuşti sau să otrăveşti un mustang aflat în sălbăticie. E drept că, pentru a controla gradul de răspândire, unii dintre ei sunt capturaţi şi oferiţi spre adopţie. Dar aceasta e altă discuţie.

...Aşadar, să fiţi în 2009 ce vreţi voi: cai ori mustangi. Sau câte puţin din fiecare. Pe perioade determinate. De voi.

În încheiere, Noa cântă “Beautiful that way”. Vă mai amintiţi de filmul "Viaţa e frumoasă"? Te învaţă că umorul este o salvare. O centură de siguranţă pusă de tine.

Smile, without a reason why
Love, as if you were a child,
Smile, no matter what they tell you
Don't listen to a word they say
Cause life is beautiful that way.

(…)

We'll forget about our sorrows
And think about a brighter day,
Cause life is beautiful that way
There's still another game to play
And life is beautiful that way.