Citesc „Scrisori către fiul meu” de Gabriel Liiceanu, carte apărută în această toamnă la Humanitas. Nu ştiu nici când se duc paginile şi nici când trece timpul. Curg firesc, cu o sinceritate devastatoare, cuvintele unui om care, deşi s-a îndeletnicit cu filosofia, nu scrie criptic ori cu preţiozităţi. Sunt trăriri mult mai personale decât în „Uşa interzisă”, lansate cu naturaleţe către cititor.
La 25 de ani, întâlnirea cu Noica, al cărui elev devine (participă la un seminar privat pe marginea Fenomenologiei lui Hegel). Noica le cere celor patru tineri să îi aducă „ceva care să ne reprezinte”, când intră în vacanţă. Liiceanu i-a înmânat un „mănunchi de note scrise sub impulsul unor stări sau gânduri”, nouăsprezece pagini la număr, scrise în jurul vârstei de 20 de ani.
Noica a fost cel care, după lectura paginilor, i-a spus unui Liiceanu tânăr să se dăruiască oamenilor – în sensul de a le aduce cadoul minunat al unor gânduri. Dar să îşi pregătească „uneltele” necesare pentru acest dar: „Nu poţi să le propui un simplu ţipăt, oricât de autentic ar fi el. Trebuie să ai mijloacele de a-l modula, de a-l tranforma în melodie”. Secretul reuşitei unei astfel de dăruiri a gândurilor este, după Noica, o incursiune în cărţile importante, „ca să vezi cum şi-au modulat oamenii ţipătul de-a lungul istoriei şi cum a devenit el muzica unei culturi”.
Cred că pentru fiecare există în lumea asta mare cărţi care să modeleze ori să îmbogăţească sufletul. Cărţi-festin, cărţi-pansament, cărţi-desert, cărţi-cheie. Trebuie doar să le găseşti. Sau să aştepţi să vină la tine, la timpul când eşti pregătit pentru ele? Nu am certitudini în acest sens. Ştiu doar că „Scrisori către fiul meu” s-a lipit de mine cu o mare forţă. Şi că îmi va răspunde la unele întrebări, când le voi formula în minte.
O carte de citit. Şi de dăruit prietenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu