Leapşa cărţilor dăruite

(sursa foto)
Preiau (chiar dacă un pic mai târziu) cu bucurie leapşa de la Urmuz : Ce cărţi aţi dăruit? Ce cărţi aţi dărui? Ce cărţi aţi primit?

Ştiu cărţile care mi-au fost atât de dragi încât am simţit nevoia să le împărtăşesc cu mai multe persoane, dăruindu-le. Voi trece doar doi autori, pentru că din cărţile lor am cumpărat în repetate rânduri, pentru a le face cadou (şi tot nu mă potolesc!). Pentru mine, ei sunt o garanţie că vor aduce zâmbetul cuiva care va primi cuvintele de pe hârtie. Scriitori atemporali şi valoroşi, pentru vârste şi suflete diverse.

Ilf şi Petrov – „Viţelul de aur” şi „Douăsprezece scaune”

„- Fireşte că m-aş fi putut adresa unei persoane particulare, spuse vizitatorul. Mie mi-ar da oricine, dar înţelegeţi şi dumneavoastră, n-ar fi prea indicat din punct de vedere politic. Un fiu de revoluţionar să ceară deodată bani de la un negustor particular, de la un nepman...
Fiul locotenentului rostise ultimele cuvinte cu glasul cam spart. Preşedintele ascultă îngrijorat intonaţiile din glasul vizitatorului. "Dacă e epileptic? se gândi el. Ce belea o să cadă pe capul meu!"
- Şi aţi făcut foarte bine că nu v-aţi adresat unui particular, zise preşedintele zăpăcit de-a binelea.
Fiul eroului flotei din Marea Neagră trecu uşor la chestiunea care-l interesa. Cerea cincizeci de ruble. Preşedintele, constrâns de dimensiunile reduse ale bugetului local, nu-i putu da decât opt ruble şi trei bonuri de masă la restaurantul cooperativei "Fostul Prieten al Stomacului".
Fiul eroului vârî banii şi bonurile în buzunarul adânc al hainei sale gri cu picăţele, destul de ponosită, şi dădu să se ridice de pe perna roz, când, deodată, se auzi de afară un tropăit de picioare şi glasul secretarului care voia să oprească pe cineva. Uşa se deschise brusc şi în prag se ivi un nou vizitator.
- Cine-i cel mai mare aici? întrebă acesta gâfâind şi cercetând, cu ochi de hoţoman, odaia.
- Eu, spuse preşedintele.
- Salutare, preşedinte, urlă nou-venitul, întinzându-i o mână cât o lopată. Să mă prezint! Sunt fiul locotenentului Schmidt.”
(„Viţelul de aur”)

„Pe tînăr îl chema Ostap Bender. Din biografia lui el dădea de obicei un singur amănunt: „Tatăl meu, spunea el, a fost supus turc”. Fiul supusului turc schimbase in viata lui multe meserii. Firea lui neastîmpărată, care-l împiedica să se consacre vreunei activităţi precise, îl azvîrtea mereu prin alte colţuri ale ţării şi acum îl adusese la Stargorod fără ciorapi, fără cheie, fără casă şi fără bani.”
(„Douăsprezece scaune”) – aştept să o reediteze cei de la RAO.

Jerome K Jerome – „Trei într-o barcă”, „Trei pe două biciclete” şi „Gândurile trândave ale unui pierde-vară”

„Montmorency salută acest compromis din toată inima. Pe el nu-l îmbie singurătatea romantică, în schimb se dă în vânt după zgomot şi vulgaritate. Când vă uitaţi la Montmorency, vă vine să credeţi că e un înger trimis pe pământ în chip de mic foxterier, pentru temeiuri tăinuite curiozităţii omeneşti. "Ah, cât de rea e lumea asta şi cum aş vrea eu să întreprind ceva, s-o fac mai bună şi mai nobilă", are veşnic aerul să spună Montmorency, făcând să lăcrimeze ochii doamnelor şi domnilor bătrâni şi cucernici.
Când l-am primit să am grijă de el, nu mă gândeam că-l voi putea ţine multă vreme lângă mine. Mă aşezam şi-l priveam în timp ce stătea culcat pe rogojină şi se uita la mine şi-mi ziceam: "Câinele ăsta n-are mult de trăit. Va fi răpit de ceruri într-un car de foc - asta o să i se întâmple".
După ce am plătit însă pentru vreo duzină de pui pe care-i răpusese, după ce l-am scos dintr-o sută de lupte de stradă, târându-l de ceafă în timp ce el mârâia şi dădea din picioare, după ce o femeie scoasă din minţi de furie mi-a adus spre convingere o pisică moartă şi m-a numit ucigaş, după ce am fost dat în judecată de un vecin pentru că ţin dezlegat un câine feroce, care l-a imobilizat într-un şopron silindu-i să stea acolo vreme de două ceasuri pe o noapte geroasă şi după ce am aflat că grădinarul (pe care, de altfel, nu-l cunosc) a câştigat treizeci de şilingi făcând rămăşag că Montmorency va omorî atâţia şi atâţia şoareci în atâta şi atâta timp, am început să mă gândesc că, la urma urmei, ar putea să mai fie lăsat să hălăduiască o bucată de vreme pe pământ.
Pentru Montmorency, "a trăi" înseamnă să dea târcoale grajdurilor, să strângă o liotă din câinii cu cea mai proastă reputaţie din oraş şi să-i conducă, în ordine de bătaie, spre mahalale, ca să lupte cu alţi câini de jalnică reputaţie şi de aceea, după cum am mai amintit, aprobă fără nici o rezervă propunerea cu hanurile, restaurantele şi hotelurile.”
(„Trei într-o barcă”)

„George a spus:
- Magazinul dumneavoastră mi-a fost recomandat de prietenul meu, domnul X.
Drept răspuns, omul ar fi trebuit să spună: “Domnul X este un gentleman respectabil; îmi face mare plăcere să-i servesc pe toţi prietenii săi”.
Dar a răspuns cu totul altceva:
- Nu-l cunosc, n-am auzit în viaţa mea de el.
Asta ne-a stricat planurile. Ghidul indica trei sau patru metode de a cumpăra ghete; George o alesese cu grijă pe cea centrată pe “domnul X”, ca fiind cea mai elegantă. Discutai destul de mult cu patronul magazinului de pantofi despre “domnul X”, apoi, dupa ce creai în felul acesta o atmosferă de prietenie şi inţelegere, treceai, în mod natural şi cu graţie, la obiectivul imediat al venirii tale, şi anume dorinţa de a cumpăra ghete “ieftine şi bune”. Omul acela grosolan, materialist, nu acorda niciun fel de atenţie subtilităţilor comerţului în detaliu. George l-a abandonat pe “domnul X” şi, întorcându-se la o pagină anterioară, alese o propoziţie la întâmplare. Nu a fost o alegere prea fericită; era vorba despre un discurs care i s-ar fi părut superfluu oricărui negustor de pantofi. În împrejurările de faţă, ameninţaţi şi copleşiţi cum eram de ghete din toate părţile, era de o imbecilitate patentată. Suna cam aşa: “Cineva mi-a spus că aveţi aici ghete de vânzare.”
Pentru prima dată, omul lăsă dalta şi ciocanul şi se uită la noi.”
(„Trei pe două biciclete”)

Prietenii şi rudele au privilegiul de a fi mai nesuferiţi decât ceilalţi oameni.
Remarcele tâmpite sunt în general mai interesante decat cele de bun simţ.
E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nicio scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie si încă una foarte istovitoare. Trândăvia, ca şi sărutarea, pentru a fi dulce, trebuie să fie furată.
Toţi iubim cum n-a mai iubit nimeni înainte! Nu ştiu însă cum o să se descurce strănepoţii noştri, probabil că o să iubească stând în cap, dacă o să se încăpăţâneze să nu adopte niciuna din metodele anterioare!
Dragostea e o afacere femeiască.
(„Gândurile trândave ale unui pierde-vară”)

Leapşa aceasta merge către oricine vrea să o preia.