Time Tested Beauty Tips

(foto: Audrey Hepburn în Sabrina)

For attractive lips, speak words of kindness.

For lovely eyes, seek out the good in people.

For a slim figure, share your food with the hungry.

For beautiful hair, let a child run his or her fingers through it once a day.

For poise, walk with the knowledge you'll never walk alone.

People, even more than things, have to be restored, renewed, revived, reclaimed, and redeemed; Never throw out anybody.

Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm.
As you grow older, you will discover that you have two hands, one for helping yourself, the other for helping others.

The beauty of a woman is not in the clothes she wears, the figure that she carries, or the way she combs her hair. The beauty of a woman must be seen from in her eyes, because that is the doorway to her heart, the place where love resides.

The beauty of a woman is not in a facial mole, but true beauty in a woman is reflected in her soul. It is the caring that she lovingly gives, the passion that she shows, and the beauty of a woman with passing years only grows!

(Sam Levenson)

Sam Levenson, scriitor şi jurnalist american, a scris acest poem pentru nepotul său.
Lui Audrey Hepburn îi plăcea să îl citească celor doi fii, Sean şi Luca.


În plus, câteva citate din Sam Levenson care m-au făcut să zâmbesc:

If you want to know how your girl will treat you after marriage, just listen to her talking to her little brother.

You must learn from the mistakes of others. You can't possibly live long enough to make them all yourself.

Just try to be happy. Unhappiness starts with wanting to be happier.

It's so simple to be wise. Just think of something stupid to say and say the opposite.

I'm going to stop putting things off, starting tomorrow!

To Sir, with Love – mai există aşa ceva?

(foto: cartea The Freedom Writers Diary)

Când am văzut Domnului profesor, cu dragoste - To Sir, with Love mi-am dat seama că trebuie să ai vocaţia de a fi dascăl, altfel te vor învinge adolescenţii turbulenţi. Demnitatea şi eleganţa lui Sidney Poitier sunt inegalabile iar elevii „de cartier”, „cu probleme” se îmblânzesc treptat. Tema a mai fost reluată dar pentru mine acest film rămâne de referinţă.

Aflu acum de un episod destul de asemănător, derulat în viaţa reală. Dacă în filmul din 1967 era vorba de tineri din East End-ul londonez, iată că în 1994 profesoara Erin Gruwell s-a confruntat cu adolescenţi mai mult decât rebeli, din Wilson High School (Long Beach, California).

Aflată la prima experienţă cu sistemul de învăţământ, Erin Gruwell s-a trezit faţă în faţă cu cei numiţi „unteachable”, „at-risk”. Avea în clasă un amestec grăitor pentru diversitatea secolului: afro-americani, latino, cambodgieni, vietnamezi şi albi. Toţi crescuţi în cartiere unde a fi rănit de glonţ nu vezi doar la televizor. În primele săptămâni i-au demonstrat că nu aveau niciun chef de cursuri şi puneau pariuri: oare când va pleca? Violenţa nu era doar un cuvânt pentru ei.

Erin Gruwell le-a dat să citească Diary of a Young Girl, de Anne Frank. Timp de doi ani (între 1942 şi 1944) fetiţa a scris într-un jurnal (primit cadou de ziua ei) despre viaţa din Olanda ocupată de nazişti. Se ascundeau şi sperau că vor rezista până la sfârşitul războiului. Cartea a intrat în circuitul internaţional după ce a fost tradusă în engleză, în 1952.

Apoi A Child's Life in Sarajevo, jurnal scris de Zlata Filipović, o fetiţă de 11 ani din Sarajevo, şi care acoperă doi ani din timpul războiului din Bosnia (cartea a apărut în limba română la editura RAO, în 1996).

Viaţa care merge alături de crime, teroare, frică, inocenţa celor doi copii... elevii din Long Beach, reticenţi la început, au fost absorbiţi de cele două jurnale. Mai mult, au pornit să scrie despre viaţa lor (spectaculoasă, în pofida puţinilor ani). Fiecare a început câte un jurnal. Puterea cuvintelor i-a schimbat. Brusc, a luat fiinţă The Freedom Writers. Scrisul lor a generat o carte: The Freedom Writers Diary.

Filmul, cu Hillary Swank în rolul principal, a apărut şi el (fix la 30 de ani după To Sir, with Love).

Tânăra profesoară, oricât de fragilă ar fi părut, a reuşit. I-a acceptat şi i-a înţeles pe acei adolescenţi. Reacţia lor a fost similară, în cele din urmă. Cărţile şi scrisul: două instrumente benefice, mai puternice decât violenţa din cartierele mărginaşe. Foştii “unteachable” “below average” au absolvit liceul şi s-a îndreptat spre colegii. Unii au făcut câte un master ba câţiva au ajuns chiar la doctorat. Printre ei se numără profesori şi oameni care împrăştie mesajul „to teach others to write what needs to be written”.

Împreună cu Erin Gruwell, au creat The Freedom Writers Foundation. Pe site se află un top al cărţilor care le-au plăcut (citite în liceu) precum şi Ms. G's Teacher Tips.

Povestea lor merge mai departe. Inspiră alţi profesori şi alţi elevi. Mi-a plăcut - violenţa supusă de cărţi...

În loc de final neaşteptat:
O doamnă din Independence (Iowa) a împrumutat cartea de la biblioteca locală. În aprilie 2008. De atunci, nu a returnat-o. Luna trecută, ea a fost arestată (şi eliberată, între timp) pentru întârzierea nemaivazută şi nemaiauzită. Happy ending: Erin Gruwell a auzit de păţanie şi va sosi în Independence (cam departe... o să străbată peste 2000 de km, din California). Ea se va întâlni cu această cititoare, care este acum în al nouălea cer!

Moment muzical, nostalgic şi fermecător: Lulu cântă „To Sir, with Love” (la ceva ani după ce a jucat în film).

Vrea cineva un pui de koala?

(în fotografie: numitul Bonny Willy)

Un comentariu de astăzi la Povestea leului Christian îmi aduce instantaneu elan de scris pe pagina blogului (mulţumesc, Sever).

Adopţie de koala! Koala mici. Şi drăgălaşi (epitetul este doar pentru ochii cititoarelor; nu ştiu de ce, dar înclin să cred că domnii nu îl vor gusta).

Până să intru pe site-ul celor de la Koala Preservation Society of New South Wales, mă gândeam că... mda... ar fi o extravaganţă: nu am condiţii, timp sau frunze de eucalipt pentru un koala, chiar dacă arată ca o jucărie pufoasă. Însă m-am lămurit repede.

Adopţia înseamnă o sumă modică, zic eu (dacă nu locuieşti în Australia, costă echivalentul a 100 lei noi – sau 1 milion de lei vechi. Pentru un an întreg). Banii, odată trimişi către organizaţia australiană, vor fi folosiţi pentru salvarea unor koala sau îngrijirea celor bolnavi. Amănunte se află aici.

Primeşti în schimb un certificat, cu o poza din care te priveşte un koala ajutat de tine (certificat personalizat) precum şi povestea lui. Pachetul mai conţine o etichetă cu însemnele KPS şi cuvintele “I Have Adopted A Wild Koala” (numai bună de lipit pe o agendă, de exemplu), precum şi o broşură despre koala.

Şi, nu în ultimul rând, e o faptă bună (expresie cam golită de conţinut, în secolul nostru).

În jur de 200 de koala sunt aduşi într-un an la spitalul din Port Macquarie, pentru a fi îngrijiţi. Spitalul mai are un program de voluntariat, durează fix o lună şi oricine din lumea asta largă se poate înscrie.

Nu vreţi să adoptaţi un pui de koala ? Nu costă timp, doar câţiva lei.

Pe mine site-ul m-a convins.

Ce îţi aduce un zâmbet?

(foto Stefan Bauer)

Breaking news!!! Am descoperit, în sfârşit (tehnica a învins neştiinţa), cum se întocmeşte lista de bloguri! Care acum se află pe coloana din stânga, pe la jumătate...

Coryamor pasează o leapşă pe acest blog. Ce trebuie să fac ? Să pun aici şase lucruri care îmi provoacă zâmbetul.

Regulile sunt:
1) link back to the person who tagged you.
2) post these rules on your blog.
3) share 6 things that put a smile on your face.
4) pass the tag along to 6 other fabulous blogs.
5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs

Şase lucruri care mă fac să zâmbesc (ordinea este întâmplătoare):
1. o floare sau o carte primită pe neaşteptate
2. căţeii care se joacă (am pus în continuare secvenţe cu mici dogi germani fiindcă am o slăbiciune mărturisită – şi justificată – pentru această rasă)

3. replicile motanului Garfield, rostite de Bill Murray; amintesc aici:
I hate Mondays.
Love me, feed me, never leave me.
You can stop dreaming about me, because I'm here. Now just wake up. You got work to do. You're not just my owner, you're my primary caregiver.
4. doamnele/domnişoarele care (când conduc autoturismul) folosesc oglinda retrovizoare pentru retuşuri de machiaj, la semafor
5. oamenii care se iau prea în serios
6. prima ninsoare dintr-un an şi primul copac înflorit (din acelaşi an).

În ordine alfabetică, leapşa merge la (sunt mai mult de şase bloguri dar nu m-am putut abţine):
Adina
Amalia
Anaïs
Antoaneta
capricornk13
Kat
Klara
Madelin
Sisiphe
White Noise

De fapt, leapşa merge către toată lumea (care pofteşte la ea) din lista mea de bloguri. Fiindcă toate sunt "fabulous blogs", în opinia mea. Fiecare - pentru altceva.

Pe aripile vinului, spre oraş

O parte din România rurală, văzută cu luciditate şi umor, fără menajamente şi fără bucolicul mioritic. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai... în secolul XXI fuga din zona rustică îmbracă şi gândul muncii într-o ţară îndepărtată. E doar un vis?

Pe aripile vinului, scenariul şi regia Corneliu Porumboiu. Scurtmetraj realizat în 2002. Nouă minute care condensează o realitate. Excelent.



În plus: Călătorie la oraş
Aventura aducerii unui computer într-o şcoală de la ţară. Acelaşi râs dulce-amar. Acelaşi regizor: Corneliu Porumboiu.

Partea întâi şi partea a doua.

O carte scrisă de Miss Piggy

(sursa foto)

Dacă tot există o droaie de cărţi care îţi arată în minimum 10 paşi sau o săptămână (în funcţie de autor) cum să fii un om de afaceri de succes, cum să te transformi într-o persoană simpatică ori cum să îţi găseşti adevărata dragoste, de ce nu ar publica şi Miss Piggy o scriere care să intre în categoria self-help books?

La urma-urmei ea este un nume extrem de cunoscut, în plus are înţelepciune şi experienţă acumulate de-a lungul anilor (prima dată a apărut în Muppets Show în 1976).

Şi aşa a apărut în librării (virtuale sau nu) cartea The Diva Code: Miss Piggy on Life, Love, and the 10,000 Idiotic Things Men Frogs Do.

Diva are mofturi, are aplomb şi este sinceră în sfaturile date. Localizează cu precizie şi subiectivism partea proastă din ceilalţi şi partea bună din ea însăşi. Nu ezită, pune un diagnostic şi dă soluţia: dacă el nu vrea să se implice mai mult, tu nu depune armele! Când el spune că are nevoie de mai mult spaţiu, înseamnă că se vede şi cu alta, aşa că nu da înapoi – foloseşte-i spaţiul personal ca să depozitezi diverse.

...Şi aşa mai departe, cu acelaşi ton voios şi hotărât, aducător de furtună sau de victorie, în opinia ei.

Douăzeci de sfaturi din cele 10.000 pe care Miss Piggy le împarte cu dărnicie se află aici.

Dacă ar fi fost un EL care să ofere asemenea sfaturi de cuplu, lumea ar fi vorbit de un scriitor misogin. Dar aşa?...

Her Majesty are un site nou

(sursa foto)
Nou în sensul de design, fiindcă adresa rămâne aceeaşi. Acum câteva zile, Regina Elizabeta a II-a a lansat website-ul actualizat al monarhiei britanice. Cel vechi era în funcţiune din 1997, deci...

Multă istorie în paginile virtuale, prezentată însă într-un mod atrăgător, text, foto şi video. Am văzut schimbarea gărzilor la palatul Buckingham, secţiunea de învestituri, Trooping the Colour... mai e de scotocit!

La evenimentul din 12 februarie a participat şi Sir Tim Berners-Lee, cel care a inventat world wide web-ul. Mulţumiri şi pe această cale pentru ce a făcut acum 20 de ani. Aici, Sir Tim răspunde câtorva întrebări despre... website-uri, cum altfel?

Încă ceva:
Există şi Official YouTube Channel for the British Monarchy: pe youtube se află secţiunea The Royal Channel, care aduce istoria la îndemâna oricărui utilizator de internet.

De la vocea Majestăţii Sale adresându-se copiilor, la BBC (pe atunci era prinţesă, în 1940), trecând prin ziua încoronării (9 minute din...1953) şi până la, momente mai apropiate de prezent: prinţul Charles împreună cu fiii săi, William şi Harry, intervievaţi în noiembrie 2006, la a 30-a aniversare a Prince’s Trust, prima organizaţie de caritate creată de prinţ.
Noi înregistrări se tot adaugă de către Casa Regală britanică – cea mai recentă are o săptămână.

...Şi iată cum ceva atât de vechi, precum monarhia britanică, ştie să ţină pasul cu noul.

Să citeşti pentru un cal

(sursa foto)
Un copil citeşte cu voce tare dintr-o carte. E o poveste despre un băieţel şi poneiul său, Little Black. Alături, un armăsar pufăie din când în când, ciuleşte urechile şi pare că ascultă vocea subţirică de lângă el. Vocea devine mai şovăielnică la unele cuvinte dar nu se împiedică de atâta lucru. Trece peste toate obstacolele. Armăsarul dă din cap ca un înţelept: ştie cum e cu obstacolele. A sărit de atâtea ori peste ele.

Parcă văd acum câte o sprânceană ridicată dezaprobator: „Copiii de azi nu mai citesc, se joacă mai toată ziua pe computer şi se uită la filme cu mutanţi spaţiali”.
Eu sunt de părere că cei care vor să citească deschid şi azi câte o carte (oftând, că e în bibliografie, sau cu ceva elan, că au chef de lectură).

Americanii, mai pragmatici decât „bătrâna Europă”, ies din zona resemnării şi a teoretizării, îşi suflecă mânecile şi trec la treabă.

Cum să atragi un copil spre lectură? Copiilor le plac animalele... şi chiar dacă unii nu se dau în vânt după cărţi, există o şansă: ar putea să le placă cititul în preajma animalelor!

Astfel s-a născut The Black Stallion Literacy Project, un ong care funcţionează în mai multe state americane (Arizona, Arkansas, Colorado, Florida, Nevada şi Texas – dar lista se extinde neîncetat).

În prima zi, puştii (din clasa I şi a IV-a) sunt aduşi să vadă caii - îi cunoasc, se apropie de ei, îi mângâie. Caii există în realitate dar unii se află şi pe hârtie, fiindcă soseşte cartea. Ea se numeşte Little Black, A Pony (pentru cei mai mici) sau The Black Stallion (pentru cei mai mari). Ambele au fost scrise de Walter Farley, autorul a zeci de cărţi cu Black Stallion şi alţi cai. Prima carte din serie a scris-o în 1941 – pe vremea aceea încă era student la Columbia University. The Black Stallion a fost publicată când Walter Farley avea 26 de ani. Imediat, acesta a început să călătorească şi să trăiască în diverse părţi ale lumii: Mexic, Hawai, America de Sud, Caraibe, ba chiar şi în ţări din Europa. Şi a continuat să scrie. Cărţi pentru copii, despre prietenia dintre cai şi oameni.

...Ne întoarcem la lectura cu ajutorul unui pursânge arab. Fiecare copil află că îl aşteaptă un premiu: după ce va citi în întregime cartea primită, va petrece o dimineaţă în compania cailor.

Peste o lună, copiii revin şi au parte de o lecţie despre cai: văd cu ce se hrănesc aceştia, cum sunt ţesălaţi, potcoviţi etc. Acum este momentul să arate că au învăţat să citească (vorbim de şcolari aici, da?) şi că au parcurs întreaga carte. Fiecare îşi alege un cal şi îi citeşte câteva pagini. La sfârşit, cadoul: o altă carte a lui Farley, Little Black Goes to the Circus. Puştii din clasa a IV-a primesc ceva în plus: o invitaţie la spectacolul The Arabian Nights, unde acei pursânge arab cărora le-au citit îşi vor etala graţia în arenă.

E o poveste frumoasă. Şi adevărată.

Bonus:
De cealaltă parte a Oceanului, faimosii cai lipiţani de la Spanish Riding School din Viena, cea mai veche şcoală de echitaţie din lume. Aproape patru minute din scurtmetrajul Majestic White Horses.



Spectacolul de la şcoala de echitaţie din Viena, cu a sa atmosferă Renaissance, nu ar trebui ratat de cine trece prin capitala Austriei.
Aici sunt datele spectacolelor (şi preţurile biletelor – între 21 şi 173 de euro, în funcţie de loc)

În restul zilelor se permite accesul la exerciţiile de dimineaţă (cu muzică) ale lipiţanilor. Preţurile sunt mai mici: de la 6 la 12 euro.

Chinuri la limba română

Văd pe bloguri, din când în când, articole scrise cu revoltă sau dezamăgire ori resemnare despre folosirea incorectă a limbii materne.
Nu voi analiza cazuri aici, vreau doar să semnalez conferinţa recentă a doamnei Rodica Zafiu, “Nou şi vechi in evoluţia limbii române”, despre care a scris Simona Vlad pe blogul său.

Limbajul familiar folosit prea des în mass media, îmbogăţirea sensului unui cuvânt, toleranţă sau intoleranţă faţă de abaterile de la normele limbii – totul a fost rostit şi analizat de doamna profesor Zafiu fără patimă şi fără scântei, cu echilibrul pe care numai un bun profesionist îl cunoaşte.

Excelentă iniţiativa Teatrului Naţional de a găzdui din nou această serie de conferinţe, încă din 2006. În fiecare duminică, o dată la două săptămâni, se întâmplă ceva frumos. Există şi DVD-uri şi broşuri cu textele rostite, pentru cei care ar fi vrut să asiste la ele dar nu au apucat.

Să mă întorc la limba română cea chinuită din când în când. Aşez în continuare câteva resurse online, folositoare mie şi celor care vor trece pe aici.

Dicţionarul explicativ al limbii române are o secţiune cu formele corecte pentru unele greşeli frecvente, precum şi cu explicaţii.

Conjugarea online a verbelor (din câte am văzut, e un site bun - totuşi, de verificat şi cu alte surse, că e o maşinărie, şi poate greşi). Pun şi un link spre verbul "a şti", unul din cele care provoacă nedumeriri şi greşeli.

Cartea doamnei Narcisa Forăscu, Dificultăţi gramaticale ale limbii române (2002).

Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (actele colocviul catedrei de limba română din noiembrie 2002). Lucrare coordonată de doamna Gabriela Pană Dindelegan. Morfosintaxă, lexic, pragmastilistică. Articole interesante.

Câteva secunde care provoacă râsul, la final. Omul respectiv produce involuntar, prin vorbire, un moment comic.

Firmin. În România

Firmin loveşte din nou,în paginile acestui blog.

„Singurul gen de literatură pe care nu-l suport este literatura despre şobolani şi şoareci. Îl dispreţuiesc pe bătrînul Ratty, cel atît de cumsecade, din Vîntul prin sălcii. Fac ceva pe nasul lui Mickey Mouse şi al lui Stuart Little. Afabili, strecurîndu-se graţios prin viaţă, drăgălaşi, îmi rămîn în gît ca nişte oase de peşte.” (Firmin – Personaj. Devorator de cărţi)

Acum câteva zile, eu am scris cu mare elan despre el însă noutatea se află aici. Un număr de telefon şi un mail pentru a întreba despre Firmin.

Un triunghi de efect : carte – film – e-book

Masterul cărţilor de spionaj, maestrul thriller-ului, autor de bestseller-uri…Tom Clancy abordează internetul. Poate fi o încercare de a ajunge cât mai repede la cât mai mulţi cititori. Strategie bine gândită.

De ieri, un e-book este disponibil de descărcat (contra cost) direct de pe site-ul editurii Penguin ori de pe site-ul Sony: Vânătoarea lui Octombrie Roşu. Un roman intrat deja în istorie...

Este prima carte a lui Tom Clancy şi a fost transformată într-un film devenit clasic, în regia lui John McTiernan (1990), cu Sean Connery şi Alec Baldwin în rolurile principale. Remember ?... Vânătoarea lui Octombrie Roşu a început seria aventurilor lui Jack Ryan. Urmează Patriot Games, Clear and Present Danger, The Sum of All Fears… şi filmele respective. În roluri de Jack Ryan-i: Alec Baldwin, Harrison Ford, Ben Affleck.
Acum, Vânătoarea lui Octombrie Roşu (publicată iniţial în 1984) se află doar la un click depărtare de vreun Reader pofticios.

Oare cartea e mai bună decât filmul? Că The Hunt for Red October, la vremea lui, m-a ţinut cu sufletul la gură şi cu privirea pironită pe ecran.

Sondaje şi pictură: tabloul cel mai iubit

(sursa foto)
Doi emigranţi ruşi, Vitaly Komar şi Alex Melamid pe numele lor, s-au gândit să afle gusturile oamenilor în materie de artă. Proiectul s-a desfăşurat în cadrul Dia Center for Arts, între 1995 şi 1997. Interpretarea artistică şi cercetările de piaţă nu sunt două lumi separate, din câte se pare.

Au început să studieze ce le place oamenilor din 14 ţări, nemaivorbind de web. Care sunt primele două culori preferate? Artă modernă sau tradiţională? În casă: obiecte vechi sau noi? Scene de interior sau exterioare? Ce fel de peisaj – păduri, ape, scene rurale, urbane? Şi aşa mai departe

Scopul întreprinderii temerare: după însumarea şi analizarea opţiunilor, se poate identifica (şi realiza) cea mai dorită pictură! Raţionamentul e valabil şi în sens invers: ne putem reprezenta şi cea mai nedorită pictură.

Din Statele Unite şi până în China, trecând prin Europa şi aruncând o scurtă privire în Africa, răspunsurile au sosit. Şi au trecut prin analiza cerebrală a specialiştilor în sondaje dar şi prin văzul artistic al lui Komar şi Melamid.

Într-o proporţie covârşitoare, oamenii au răspuns că albastru este culoarea favorită.
La capitolul peisaje, se pare că lacurile, râurile şi oceanele sunt cât se poate de dorite într-un tablou.

Ia priviţi ce le-ar plăcea oamenilor să vadă într-un tablou! Rezultatele sunt un pic diferite (dar numai un pic), în funcţie de ţară. Aproape toată lumea iubeşte tablourile cu cer albastru şi vedere la o apă.
Însă există şi ce NU le-ar plăcea. Din câte văd, arta modernistă, pătrăţelele şi triunghiurile care ar exprima vreun fior de artist în faţa lumii sau vreun hău interior – acestea nu sunt preferate. Subscriu.

Lămurire: fotografia de la început înfăţişează cel mai dorit tablou, la categoria (separată) Web.

În lucrarea apărută recent (în ianuarie), The Art Instinct , profesorul american Denis Dutton (University of Canterbury, Noua Zeelandă) spune că instinctul omului pentru artă este înnăscut. Se pot întâlni aceleaşi gusturi, manifestate în culturi diferite (vezi tablourile destul de asemănătoare, preferate de oameni din ţări diverse). Critica în ceea ce priveşte arta ar trebui să se bazeze pe înţelegerea evoluţiei umane, nu pe pură teorie.
Cartea se situează la graniţa dintre artă şi ştiinţă şi va antrena discuţii nesfârşite, cu siguranţă.

Profesorul Dutton a vorbit despre The Art Instinct, la sediul Google (ianuarie 2009). Excelent.

Benjamin Button dat în judecată

Italianca Adriana Pichini a înaintat o plângere în justiţie. Ea susţine că filmul Strania poveste a lui Benjamin Button are la bază o povestire pe care a scris-o acum 15 ani, Il ritorno di Arthur all'innocenza. Un judecător de la Tribunalul din Roma va citi povestirea, va viziona filmul şi va decide dacă se va deschide o anchetă.

Eu ştiam că filmul are la bază povestirea lui Francis Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button. A fost publicată prima dată în 1921 iar peste un an a făcut parte din antologia Tales of the Jazz Age.

Furtună într-un pahar cu apă…

Filmul merită premiile de până acum. Şi pe cele viitoare. Brad Pitt a jucat excelent – cu mare economie de mijoace, pentru a nu cădea în teatral. A sfidat, conform scenariului, regulile timpului. A arătat cum trăieşte un om al cărui ceas biologic merge invers, când exteriorul este bătrân dar înauntru se află doar un copil. Şi cealaltă faţă a medaliei – când aparenţele încercau să contrazică procesul de îmbătrânire.