Leapşa reloaded: cât şi ce să ştie lumea?

Hotărât lucru, e ceva în net încă de ieri, că zumzăie de lepşe! Niciodată nu m-am izbit de două lepşe într-un interval mai mic de 24 de ore. Fatalitate, ar spune nenea Iancu.

Sisiphe încearcă să descurce o întrebare-leapşă, pe care o trimite cu generozitate încoace: cât şi ce trebuie să ştie lumea despre cineva?

Răspunsul mi se pare uşor: cât o laşi pe ea, lumea, să pătrundă. Dacă lumea înseamnă oameni pe care îi simţi prieteni (sau măcar prietenoşi), atunci ai un ghes să descarci câte ceva din cap şi inimă. În rest, e un efort inutil, oricum fiecare îşi imaginează sau înţelege ce vrea şi ce poate.

Dar când există o cale de comunicare, cât de mică, ea merită încercată. Asta nu înseamnă că urmează un sac enorm descărcat în faţa interlocutorului năucit. Ar fi obositor şi chiar nepoliticos.

Există oameni alături de care te simţi confortabil şi când taci. Mai există oameni cu care vorbeşti dar te trezeşti că te privesc cu ochi goi iar încărcătura cu care ai vrut să îţi înzestrezi cuvintele le rămâne străină. Alţii au nevoie de „note” (precum cele din subsolul paginii de carte) ca să priceapă. Slavă Domnului că, alături de toţi aceştia, se află oamenii cărora le sunt suficiente câteva doar câteva cuvinte, o frază, un gest şi duc fragmentul mai departe.

Categoriile enumerate anterior nu se referă în niciun caz la coeficientul de inteligenţă – cred că e vorba, pur şi simplu, de permeabilitate faţă de gândurile exprimate de tine, omul care încearcă să comunice.

E minunat când cuvintele sunt percepute la nuanţa pe care ai dorit-o şi îţi cam taie din elan dacă ele se rătăcesc în vreun hăţiş. Poate de aceea oamenii pe care îi socoteşti prieteni au o trăsătură obligatorie: îţi înţeleg foarte bine gândurile, atunci când le dai o formă.

...Aşadar, lumea ştie despre cineva ce şi cât poate pricepe. Niciun strop mai mult.

Leapşa aceasta merge către Klara şi Simona.