(foto din carte: Jodell, chelneriţă la Pie 'N Burger, Pasadena)
Cafenea. Ce se ascunde în spatele zâmbetului profesional? Cine este femeia care de ani de zile aduce o cafea şi o plăcintă?
Candacy A. Taylor şi-a împlinit visul de a scrie despre existenţa chelneriţelor profesioniste. A colindat 43 de state americane şi a intervievat 59 de femei care de-o viaţă fac această meserie. Toate au peste 50 de ani. Pentru a se documenta, autoarea a străbătut mai mult de 26.000 de mile de-a lungul şi de-a latul SUA.
Ca în cazul oricărui vis, nici lui Candacy nu i-a fost uşor să îl finalizeze. După o muncă de opt ani, a primit refuzuri din partea mai multor edituri. De fiecare dată când era pe punctul să renunţe, mama ei o încuraja, în stil american: să nu se dea bătută, va reuşi.
Şi a reuşit. Cartea Counter Culture: The American Coffee Shop Waitress va fi publicată în toamna acestui an de către Cornell University Press.
Ideea cărţii i-a venit după o zi de muncă grea. Era frântă de oboseală şi o dureau picioarele. La acea vreme, Candacy lucra ca chelneriţă în San Francisco, la Blowfish Sushi. Făcea în paralel un masterat în Visual Criticism. S-a întrebat cum de rezistă chelneriţele care de o viaţă iau comenzile clienţilor din cafenele.
Şi a început cercetările. A vorbit cu „subiecţii”, a făcut fotografii şi a încercat să înţeleagă. A întâlnit femei mulţumite de sine, zâmbitoare, unele tip bunicuţă. Toate au ţesut un soi de camaraderie cu clienţii. Cartea cuprinde bucăţi din viaţa lor.
Ce m-a surprins: majoritatea covârşitoare a celor intervievate au spus că le place meseria aceasta şi că dacă ar fi să o ia de la capăt, tot chelneriţe s-ar face. Ruthie, 64 de ani, Nevada : “I just wish I had another thirty-five years to do it all over again.”
O posibilă concluzie: să ştii să te simţi împlinit. Poţi să cunoşti mulţumirea în orice meserie, dacă o faci cu plăcere. Life is what you make it, spune Candacy în finalul unui interviu.
De pe Amazon:
“Career waitresses do more than just serve food. They are part psychiatrist, part grandmother, part friend, and they serve every walk of American life: from the retired and the widowed, to the wounded and the lonely, and from the working class to the wealthy. The classic diner waitress is an icon of American culture.”
Aici, frânturi din istoria cărţii.
Ar merge şi ceva Monty Python? Se pare ca da.
Monty Python - Always Look On The Bright Side Of Life
Asculta mai multe audio Muzica
5 comentarii:
Mama a fost chelnerita si pentru mine nu era deloc funny cand trebuia sa lucreze de toate sarbatorile si la toate orele imposibile. Dar ei cred ca i-a placut mult ce facea...
Faza ca restaurantele alea unde a lucrat ea(decente, fara indoiala) nu se pot compara cu "the classic diner" (astea-s restaurantele alea din filme...vezi Pulp Fiction) unde se lucreaza la greu dimineata si la pranz si dupa aia mergi acasa, la familie.
Uneori stau si ma intreb daca un "diner" ar merge in Romania?!
Sau daca ospataria se impaca cu viata de familie?!
@Flavius Terbea: tu spui ca mamei tale i-a placut acest job. Eu as vrea sa cred ca, desi in carte e vorba de "classic dinner" (restaurante extenuante, cum zici), femeile intervievate chiar au fost sincere. Poate o fi vorba de o atmosfera de orasel linistit, toata lumea se cunoaste cu toata lumea etc. Altfel nu ar fi facut aceasta meserie atatia ani.
interesant. eu mi-am pus aceeasi intrebare despre chelenerii unei cofetarii, in urma cu vreo 3 saptamani. am lucrat timp de 5 luni (in anul 2000) intr-o cofetarie din Lisabona, la facut cafele si inmanat chelnerilor ceea ce le trebuia pentru comenzi: prajituri, bauturi... ei bine, a fost cea mai buna scoala a vietii! in primul rand a fost primul meu job adevarat, lipit de realitate (pana atunci tradusesem filme, dadusem ore la fac. si cam atat). apoi a fost contactul cu niste oameni extraordinari si simpli: chelnerii, niste oameni in varsta care faceau acelasi lucru de 30-40 de ani, la aceleasi mese, cu aceleasi prajituri. incercam sa inteleg cum de o pot lua de la capat in fiecare zi si cum de nu li se acreste. mie una mi s-a acrit in tot timpul acela, era o monotonie crancena.
acum 3 saptamani am fost cu o prietena sa mananc acolo o prajitura si am tras cu ochiul, incognito, la batraneii care serveau, in aceeasi uniforma, aceleasi prajituri, cu fetze multumite insa, poate obosite insa binevoitoare. si m-am intrebat...
Si eu m-am intrebat ca si "coryamor", cum de pot rezista atatea ore fara a se plictisi si enerva ( nu mai vorbesc de cat de obositi pot fi), dar probabil ca trebuie sa fii foarte sociabil, rabdator si optimist.
@coryamor: partea buna- ai avut ocazia sa studiezi oamenii; partea mai putin buna - era monotonie; eu cred ca oamenii aceia sunt un exemplu ca poti sa "dresezi" monotonia.
@Danangib: in primul rand, bun venit pe aici; in al doilea rand, ma gandesc ca monotonia era rupta de acel du-te-vino al clientilor; intr-o fabrica de nasturi cred ca e si mai mare uniformitate :)
pana la urma, o fi vorba de a lasa sa treaca pe langa tine, nu prin tine, plictiseala. zic eu. si da, e o proba de optimism :)
Trimiteți un comentariu