"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
Ken Morrison cultivă fructe de vreo 45 de ani dar una ca asta nu a văzut. Experţii şi-au dat cu părerea că ar fi o mutaţie genetică întâlnită extrem de rar.
Citisem ştirea vineri şi constat că nu pot scăpa de ea. Capriciile merelor se manifestă indiferent de meridiane. Fiindcă azi am cumpărat mere iar printre ele am găsit unul care a ales să fie trei sferturi galben şi un sfert verde. Mărul meu (în poză) e ecologic sută la sută, după cum sugerează imperfecţiunea de lângă codiţă. Dar nu a ştiut să se coacă sau nu s-a hotărât în privinţa culorii. Ce ţi-e şi cu merele astea indecise…
Am întârziat nepermis de mult cu o leapşă colorată de la Antoaneta. Văd că a trecut deja... o lună?! Motive s-ar găsi cu duiumul dar nu insist. Totuşi, fiindcă mi-a plăcut ideea culorilor, pun acum roşu (că aşa mi s-a spus, tocmai din Canada).
Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor Aici sunt pusă pe bombăneală – nu îmi place să fac liste, credeţi-mă; trec la nimereală: magnet de frigider british (magnetul, nu frigiderul), un coş de bucătărie, o ramă foto, o punguţă de catifea în care pun câteva monede şi o agăţ la vedere (de Crăciun)...
Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1. Comentariul magnetului: când mă uit la el, am chef de Anglia. Aşa că încerc să îl ignor, în cea mai mare parte a timpului. Comentariul coşului: când scriu aceste rânduri, mărul nu mai există.
Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare.
Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte. Păi să vedem... cred că pentru Dana merge galben, pentru Ionela – albastru iar pentru Sisiphe – verde.
Mi-a atras atenţia un top întocmit de o doamnă, jurnalistă şi scriitoare, care publică în ziare precum The Times şi The Telegraph. Lista se ocupă de cărţi care au devenit filme. Mai precis, de cele mai bune ecranizări, fiindcă există cărţi care au fost adaptate nu numai o dată.
Acest top ar putea fi un adevărat ghid pentru filme bune. Filme pe care poţi să le vezi de mai multe ori, de-a lungul anilor. Conţine 25 de locuri şi le voi menţiona pe primele 10. Restul se găsesc aici.
1. Marile speranţe (Charles Dickens) – filmul din 1946, cu John Mills şi Jean Simmons 2. La răscruce de vânturi (Emily Bronte) – filmul din 1939, cu Merle Oberon şi Laurence Olivier 3. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee) – filmul din 1962, cu Gregory Peck 4. Doctor Jivago (Boris Pasternak) – filmul din 1965, cu Omar Sharif şi Julie Christie 5. Ghepardul (Giuseppe Tomasi Di Lampedusa) – filmul din 1963, cu Burt Lancaster şi Claudia Cardinale 6. Tăcerea mieilor (Thomas Harris) – filmul din 1991, cu Jodie Foster şi Anthony Hopkins 7. Legături periculoase (Choderlos de Laclos) - filmul din 1988, cu Glenn Close şi John Malkovich 8. Somnul de veci (Raymond Chandler) – filmul din 1946, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall 9. 39 de trepte (John Buchan) – filmul din 1935, regia Alfred Hitchcock 10. Domnişoara Brodie în floarea vârstei (Muriel Spark) – filmul din 1969, cu Maggie Smith
În final, trailerul de la Rămăşiţele zilei (Kazuo Ishiguro) – filmul din 1993, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson (locul 20 în acest top). Hopkins are o ţinută inegalabilă şi joacă perfect. Mai e nevoie să spun că mi-a plăcut enorm cartea, deşi am citit-o după ce văzusem filmul?!
Invazie germană la Sala Polivalentă. O să adulmecăm un strop din parfumul anilor 80, cu aromă de pop.
La Bucureşti vin Bad Boys Blue, pe 13 octombrie. În prezent formula este: John McInerney şi Carlos Ferreira. Jamaicanul Trevor Taylor (solistul de la începuturi) nu se mai află printre noi, şi nici Andrew Thomas.
Ei asigurau fundalul muzical al petrecerilor de acum 20 de ani: You're a woman, Hungry For Love, Kisses And Tears… Petreceri la care părul tapat era obligatoriu, la fel ca şi sacourile/sau bluzele cu mâneci suflecate şi umeri cu pernuţe.
Ia luaţi şi ascultaţi:
Alphaville erau alţi oaspeţi nelipsiţi de la distracţia anilor '80. Big in Japan, Forever Young, Sounds Like a Melody animau amosfera şi se dansa într-o veselie. Era unul din modurile de evadare din cenuşiul acelor ani.
Nu râdeţi de frizuri sau de haine – toate acestea erau cool în anii 80. Oamenii râdeau, flirtau şi se iubeau ca şi acum.
Oricine trece pe aici a ascultat Scufiţa Roşie, spusă de părinţi sau de doamna de la grădiniţă. Ce nu ştie multă lume (nici eu nu ştiam până acum câteva minute, mărturisesc) este că basmul există în zeci de versiuni, pe toată planeta. Dr. Jamie Tehrani, antropolog cultural, le-a studiat şi le-a descifrat.
Ne-am obişnuit să credem că Scufiţa Roşie a fost adusă de Charles Perrault, în secolul XVII, sau de Fraţii Grimm, în secolul XIX. Dar ei nu au făcut decât să producă o versiune scrisă.
Spre marea mea uimire, am aflat că rădăcinile Scufiţei Roşii se află cale de vreo 2 600 de ani în urmă. O nouă demolare a unui mit: nu doar bătrâna Europa găzduieşte această poveste. Şi la chinezi există aventurile fetiţei, doar că locul lupului este luat de tigru. Iranienii povestesc despre un băieţel care mergea la bunica etc (din considerente culturale, ar fi straniu să întâlnim o fetiţă care hoinăreşte singură). Continentul african are şi el o poveste asemănătoare cu ceea ce credeam că este unica Scufiţa Roşie.
Generaţii la rând au aflat povestea şi au dus-o mai departe. S-a mai modificat pe ici, pe colo, până să se găsească cineva să o fixeze în formă scrisă. Memoria mai joacă feste şi, în plus, fantezia omului îl împinge să mai pună şi de la el. Aşa că Scufiţa Roşie există în vreo 70 de versiuni, pe tot globul!
Şi acum, atenţie maximă: strămoşul comun ar putea fi asemănător cu cel al altei poveşti, cunoscută în lumea anglofonă drept The Wolf and the Kids – lupul care se dă drept capră ca să intre în casă, la iezi.
Păi The Wolf and the Kids apare la Fraţii Grimm (mama-capră îi lasă pe cei şapte iezi acasă, lupul cântă la uşă, ca să îi păcălească). Pentru cunoscătorii de germană: Der Wolf und die sieben jungen Geißlein. Apare şi la ucraineni, unde capra cântă (aici în versiune internaţională): "My kiddies own, my children dear, Open the door, for your mother is here. Open the door, and you'll each have a treat, For I bring you milk which is rich and sweet."
Un fel de: „Trei iezi cucuieţi/ Uşa mamei descuieţi!”
Deci Capra cu trei iezi, culeasă de Ion Creangă, are fraţi şi surori prin Europa... Şi ar putea fi verisoară îndepărtată cu Scufiţa Roşie :)
Leonard Cohen a venit iar şi fiindcă era imperativă o doză de visare (da, ştiu, sunt irecuperabilă), m-am dus din nou.
Dintr-o tribună aerisită, la umbra copacilor, am văzut şi auzit cum Cohen desfăşoară încetişor dar fără greş un farmec care cuprinde treptat stadionul. Ca şi cum ar ţese o plasă peste toată lumea. Pe stadion poate să fie tăcere ca în sală de teatru – nu am crezut până nu am văzut!
Un mare profesionist: chiar la ora 20 a început, cam brusc, de nu mă dezmeticisem că sunt din nou martoră la ceva care să mă încarce cu o stare de bine: Dance me to your beauty with a burning violin/ Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in…
Rând pe rând, cântecele au venit dinspre scenă. Publicul amuţise. Doar aplauze. Cei care nu avuseseră loc pe scaune stateau în picioare, legănându-se uşor, în ritm. Un bebeluş (probabil cel mai tânăr spectator) era purtat de tatăl lui în cărucior, de-a lungul stadionului, pe muzică, şi nu protesta. Oameni de 20, de 40 sau de 60 de ani, aşteptând şi primind...
Am văzut cum cei care plătiseră să joace tenis (terenurile erau în spate, pregătite de nocturnă) au lăsat baltă totul şi au stat să asculte concertul. Am mai văzut cum un el şi o ea se iau în braţe şi dansează de parcă erau la începutul lumii.
There ain't no cure for love There ain't no cure for love All the rocket ships are climbing through the sky The holy books are open wide The doctors working day and night But they'll never ever find that cure, That cure for love.
Pauza de 25 de minute a sosit cu o precizie de ceas elveţian. După ea, mi s-a părut că partea a doua a concertului a curs parcă prea repede. Şi totuşi, nu ştiu când au trecut trei ore !
Cânta şi credea în fiecare cuvânt. A îngenuncheat pe scenă la unele strofe. A dăruit totul atât de firesc încât te întrebi cum de mai are putere, după un asemenea concert. … I was waiting/ for the miracle, for the miracle to come.
În final, nu am vrut să îl lăsăm să plece. Aplauze peste aplauze. A revenit şi a cântat. A dat să iasă. Din nou, aplauzele îl cereau pe scenă. Din nou a cântat. A plecat. S-a întors. De abia când am auzit Closing Time mi-am dat seama că, totuşi, spectacolul s-a sfârşit :)
Şi nu a încheiat ca un artist care şi-a făcut treaba şi gata, pleacă la ale lui. Ne-a mulţumit pentru că l-am acceptat – noi, cei care am trecut prin atâtea, care am cunoscut până acum urcuşuri şi coborâşuri (sunt cuvintele lui). Apoi ne-a urat să ne găsim liniştea. Unii şi-o vor găsi alături de prieteni, ne-a spus Cohen. Alţii alături de familie, alţii în singurătate, a continuat el. De fapt, Cohen a rostit mai mult decât o urare. Era un fel de formulă a echilibrului, enunţată de un om care a trăit intens, întotdeauna. Până la capăt.
