La taifas – cu patrupede

Citat din clasici:

I've got that wanderlust
Gotta walk the scene
Gotta kick up highway dust
Feel the grass that's green
Gotta strut them city streets
Showin' off my eclat, yeah
Tellin' my friends of the social elite
Or some cute cat I happen to meet.

I'm Abraham deLacy
Giuseppe Casey
Thomas O'Malley
O'Malley, the alley cat!

În întregime aici, cu muzica aferentă:



Episodul 1

Sunt în vizită. Peti (aşa îl strigă stăpânii, ca diminutiv de la Peticuţ) face parte din neamul felinelor însă are câteodată accente canine în comportament. Motanul tigrat, de dimensiunea unui şoricar, se trânteşte nepăsător pe canapea, în braţele stăpânei care – culmea! – şi-a permis să se aşeze chiar pe locul lui favorit. Mă priveşte o secundă cu nişte ochi ca de chihlimbar, pe care îi închide imediat şi cască dezvelind nişte dinţi ascuţiţi.

Când stăpâna sau stăpânul îl mângâie iar el nu are chef de asemenea gesturi, îi avertizează apucându-le mâna, fără să îi rănească. Dacă vreunul din ei îndrăzneşte să continue, atunci muşcătura devine serioasă (în aceste momente se comportă ca o pisică – fiindcă un câine s-ar arunca orbeşte la joacă, oricând).

Peti este Canis familiaris atunci când aude lătrături afară. Prima săritură îl duce la uşă, a doua pe clanţa care trebuie să îi ofere libertate iar a treia în curte. Printr-o spărtură din gard iese pe stradă, la amicii săi. Prietenii sunt trei câini din vecini, care şi-au dat întâlnirea ritualică de joacă (trăiască gardurile lemnoase care pot fi roase/rupte!).

Cei trei maidanezi o iau la goană spre un punct numai de ei ştiut. Peti fuge voiniceşte în urma lor, ultimul din haită, încântat totuşi că se află într-o companie puternică. Mă gândesc cu groază că cei trei dulăi se vor întoarce şi îl vor sfâşia. Nici gând. La goana îndărăt spre casă, Peti se ţine din nou în ultimul rând, mândru nevoie mare de tovarăşii lui. Îşi trage sufletul în curte, lângă câinele casei, care nu şi-a părăsit teritoriul.

Peti este privilegiat: peste un minut, atacă din nou clanţa uşii, în drum spre canapea. Câinele de pază rămâne afară. Peti se aruncă pe o perniţă şi închide ochii cu indiferenţă. S-a transformat din nou într-un simplu motan.

Episodul 2

Am deschis larg uşa casei, intră soarele şi aerul proaspăt. Aud lipăituri pe hol apoi un scheunat discret dar încă nu ies. Când apar câteva mârâituri, e cazul să arunc o privire. Dintre franjurii de păr negru, Cherry latră scurt, a dojană: am cam întârziat. Îi pun ceva să mănânce însă stratagema nu funcţionează: Cherry se menţine departe de castron.

Este o căţeluşă caniş care în această secundă are chef de interacţiune cu specia umană. O mângâi pe capul rotund şi imediat îmi pune lăbuţele pe genunchi. Mă priveşte ţintă cu nişte ochi rotunzi şi mă întreb pentru a nu ştiu câta oară cum de un câine oferă unui om încredere şi afecţiune, fără să ceară mare lucru în schimb: doar câteva minute de atenţie.

Când îmi aşez afară un scaun şi încep să citesc, Cherry nu poate lipsi. Se aşază alături, pe iarba încălzită de soare. Peste două pagini, un sforăit se ridică de la nivelul solului.

La taifas - cu picii

A. tot răsfoieşte un pliant cu îngheţate felurite şi îmi expune topul preferinţelor sale, după imagini. Încă nu ştie să citească.
Eu: Îngheţatele astea nu sunt mare lucru. Tu ai tort în frigider.
El: Toate îngheţatele din lume sunt bune, să ştii.

După cinci minute, A. îmi povesteşte ce jucării a primit de Paşte, de la iepuraş. Observ în sinea mea că după '89 circulă iepuraşul şi pe la ortodocşi. Iepuraşul, din câte ştiu eu, aducea cadouri pentru catolici. În copilărie, de Paşte eu primeam doar îmbrăcăminte nouă, fiindcă tradiţia spunea să te înnoieşti vestimentar.
Eu: Şi unde se află iepuraşul?
El: Iepuraşul pluteşte în aer deasupra noastră. Dar nu poţi să-l vezi.

Mai aflu cu această ocazie că fără soare nu ar exista nimic. Cer detalii. Îmi spune că soarele transformă florile pomilor în nişte bobiţe, din care ies mere, pere, cireşe sau nuci, deci soarele are grijă de noi.

Azi la prânz, A. mă aştepta pe holul grădiniţei, aşezat pe o banchetă miniaturală. Urma să-l duc acasă. Lângă el, un alt băieţel, care îmi spune cu mare siguranţă:
- A. nu merge azi acasă. Vine tati şi plecăm la noi, că e ziua mea.
Eram în încurcătură. Aflasem de la mama lui A. că cel mic e invitat la o zi de naştere, însă sâmbătă. Apare un tată care risipeşte misterul: azi e ziua băieţelului său însă o sărbătoreşte sâmbătă. Încearcă să-şi ia copilul acasă. Acesta izbucneşte instantaneu în lacrimi şi strigă că azi e ziua lui şi că va pleca împreună cu A. Tatăl vrea să îl lămurească, fără succes, că sâmbătă va fi petrecerea.
Încep să mă minunez cum de un pici poate emite atât de mulţi decibeli. Apare şi Doamna (e vorba de educatoare, căreia toţi copiii îi spun Doamna). Nici Doamna nu îl poate convinge. Băieţelul îl ţine pe A. de o mânecă şi, printre suspine şi dâre de lacrimi, emite argumentul suprem: „Dar A. e cel mai bun prieten al meeeeeeu!”.
A. nu a plâns şi nu a cerut să îşi însoţească amicul. Însă tot drumul a fost tăcut.

“the morning is too/ beautiful to be anything else”

Cuvintele din titlu aparţin unui poet american de prim rang, W.S. Merwin.
Are aproape 82 de ani. A aflat de curând că este câştigătorul premiului Pulitzer pentru poezie, cu volumul The Shadow of Sirius (o recenzie aici), unde pune în alte vorbe ce a spus cândva: “I have only what I remember”.

Fragmente din The Shadow of Sirius - la această adresă.

W.S. Merwin nu se află la prima „abatere”: i s-a mai întâmplat să primească acest premiu, în 1971, pentru The Carrier of Ladders (la acea vreme era vestit pentru poeziile sale împotriva războiului din Vietnam). Acum patru ani i s-a acordat National Book Award.

După ce a trăit în America, Spania, Marea Britanie şi Franţa, s-a oprit în Hawai, unde locuieşte de peste 30 de ani. Scrie şi are o grădină cu specii rare de palmieri.

W. S. Merwin despre poezie:
“Poetry is about what cannot be said. We cannot express love, real hatred or any kind of strong feeling. That is why we have poetry.”
“Poetry must be heard to be understood.”

Probabil că, la rândul său, a ascultat El niño mudo, de Federico García Lorca, pentru a-i păstra în engleză armonia internă.

Traducerea făcută de W. S. Merwin:

The Little Mute Boy

The little boy was looking for his voice.
(The king of the crickets had it.)
In a drop of water
the little boy was looking for his voice.

I do not want it for speaking with;
I will make a ring of it
so that he may wear my silence
on his little finger

In a drop of water
the little boy was looking for his voice.

(The captive voice, far away,
put on a cricket's clothes.)

şi originalul:

El niño mudo

El niño busca su voz.
(La tenía el rey de los grillos.)
En una gota de agua
buscaba su voz el niño.

No la quiero para hablar;
me haré con ella un anillo
que llevará mi silencio
en su dedo pequeñito.

En una gota de agua
buscaba su voz el niño.

(La voz cautiva, a lo lejos,
se ponía un traje de grillo.)

În continuare, "The Poet's View", episodul W. S. Merwin:

La taifas

Dorel (nu e un nume născocit, am fost informată că aşa îl cheamă) păzeşte caprele, vreo cinci. Merge alene şi se lasă pe un pietroi, doborât de gânduri şi de soare. O capră scotoceşte cu ochii spre un măr de abia înfrunzit, din faţa unui gard. Nu ajunge la crengi dar dintr-o săritură se urcă pe capota maşinii de lângă gard şi, implicit, de lângă măr. Apucă să ia câteva frunze noi-nouţe până când Dorel aruncă spre ea cu băţul din dotare şi cu câteva sudălmi. Un salt suplu şi nepăsător de pe maşină pe pământ şi rumegătoarea se îndepărtează impasibilă. Dorel mână caprele ceva mai încolo, prevăzător faţă de stăpânul maşinii, le lasă în plata Domnului şi intră pe o străduţă laterală, pentru o duşcă revigorantă de la bufet. Când iese, caprele pasc iarbă chiar pe străduţa respectivă. Animale inteligente...

Îl iau pe A. de la grădiniţă şi mergem spre casa lui. Pe drum îi spun:
- Ştii că azi e ziua mamei tale? Să îi urezi „La mulţi ani!”
A, prompt şi pragmatic:
- Ce bine, o să avem tort!

Plec de la ei şi A. mă întrebă în timp ce ţopăie în jurul meu:
- Când te întorci?
- Mai încolo.
- Adică la noapte?
- Nu, spre seară.
A. îmi strigă din prag:
- Să ai grijă de tine!
...Are doar cinci ani. Îi plac planetele, în special Jupiter, pe care mi l-a arătat pe un atlas.

O bătrână merge fără grabă şi se ţine dreaptă. Broboadă neagră de sub care se iveşte părul alb. Figură de bunică şi ochii de un albastru curat, cu o uitătură directă şi curioasă, ca a copiilor. Nu mă cunoaşte, nu o cunosc. Ajung în dreptul ei şi îmi spune zâmbind:
„Hristos a înviat!”

Acestea ar fi câteva secvenţe dintr-un cadru rural, pe alocuri poate chiar bucolic. Habar n-am ce s-a petrecut în ţară şi în lume dar stau la taifas cu oamenii şi ascult poveştile lor. Timpul se opreşte şi nu mai este important. Până la sfârşitul săptămânii.

Aprilie pufos

Într-o bună dimineaţă te trezeşti că pomii sunt pufoşi şi delicaţi, îmbrăcaţi într-o spumă ireală.
Te gândeşti că dacă ai sufla, petalele îşi vor lua zborul precum puful de păpădie.

Festivalul florilor de cireş e în toi. În Japonia, să admiri cireşii înfloriţi ţine de tradiţie dar şi de plăcerea estetică. Oamenii se adună să privească florile fragile de cireş, care apar începând din ianuarie şi până în mai, în funcţie de zonă şi de soi. Nelipsitele aparate de fotografiat se declanşează, grupurile caută cele mai bune locuri din parcuri. Un maraton pentru frumuseţe, fie ea şi efemeră.

În Ţara Soarelui Răsare, Sakura înseamnă înflorirea cireşilor. Iată Sakura de la corul Song (românescul şi vechiul grup, pentru cine îşi mai aminteşte).



Pe meridianele mai neaoşe, Floriile au sosit astăzi. La mulţi ani!

Ciocolata? Zero calorii

(sursa foto)

Titlul de mai sus mă face să mă simt uşurată, gândindu-mă la câte ambalaje de staniol am privit cu vinovăţie până acum. Fiindcă au fost golite în doar câteva minute, cu abnegaţie şi fără ezitare.

Iubitori ai ciocolatei, bucuraţi-vă : o nouă soluţie apare pe piaţă. Gust de ciocolată. Miros de ciocolată. Şi zero calorii. Nu e o glumă. Oamenii de ştiinţă (da, aceia de care râd unii că îşi petrec anii studiind de ce scărpinatul dă o senzaţie de uşurare, de exemplu)… ei bine, oamenii de ştiinţă au creat ciocolata care nu te îngraşă !

Tubul magic se numeşte Le Whif. Este construit pe principiul inhalatorului, deci conţine particule microscopice. Tragi din Le Whif ca dintr-un trabuc. Îţi intră mirosul în nas şi gustul în gură dar în organism…nicio calorie. Da, se poate! Pentru năzuroşi, vine pe piaţă în patru variante : ciocolată simplă, cu mentă, cu zmeură, cu mango… Una bucată costă 1,80 euro dar ai un preţ mai bun dacă vei cumpăra un set.

Îmi amintesc de o poveste cu Nastratin Hogea. Călătorea fără un sfanţ dar avea la el o pâine. A intrat într-un sat şi s-a aşezat sub o fereastră de unde sosea un miros îmbietor de mâncare. Şi-a scos pâinea. A început să mănânce, însoţit de miros, şi s-a simţit de parcă s-ar fi ridicat de la o masă îmbeşugată.

Oare cei care au creat Le Whif au citit în copilărie această poveste ?...

Seninul de peste zgură

Azi mi-au căzut sub ochi următoarele versuri :

"Răsădeşte dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură,
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul."

Le priveşti altfel când ştii că au fost compuse în detenţie, de către un om care a trecut prin 17 închisori, pe nedrept, vreme de 17 ani şi jumătate. Omul acela şi-a păstrat statura morală.

Odată eliberat, a ştiut să se ferească de frustrări, de discursuri revanşarde şi de vorbe goale. Păstra căldura şi iertarea în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Le-a povestit surorilor sale de un şoricel simpatic care îi ţinea de urât în celulă sau de prostia gardienilor dar nu de bătăile şi torturile îndurate. Ele au aflat întreaga poveste mai apoi, din interviurile televizate.

La 20 mai ar fi împlinit 95 de ani. Omul acela se numeşte Corneliu Coposu.

Versurile fac parte din poezia Rugă şi apar în prezentarea unei eleve pentru sesiunea de comunicări “Noi ce ştim despre comunism”.

Un citat din Corneliu Coposu:
”În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea, dacă această idee triumfă şi dacă ea este îmbrăţisată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia si dispariţia mea sunt secundare.
Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariţia mea nu mai este semnificativă!”

La 20 de ani de la 1989, din România de azi, parcă citeşti cu alţi ochi aceste spuse...

Majordom, ceai şi pisici

După o zi de serviciu, puţin răsfăţ nu strică. Ce s-a mai inventat pentru destindere în doze mici ?

Varianta 1:

Majordomul aleargă la sunetul clopoţelului, pune un genunchi în pământ şi rosteşte medieval: "Yes, my princess?". Ai de ales, cu mofturi sau nu, dintre felurite mâncăruri, dulciuri şi beuturi. Servire ireproşabilă în timp ce trăncăneşti cu o prietenă despre câte-n lună şi în stele. Poţi face şi o fotografie cu majordomul.

Nu este o scenă de film din alte vremuri, ci se numeşte clar Butlers Cafe. O cafenea situată în Tokio. Deschisă din 2006 şi frecventată până acum de vreo 2000 de domnişoare şi doamne, după o zi obositoare de serviciu. Amănunte legate de meniu nu pot să ofer, fiindcă site-ul este 90 la sută în limba japoneză. Totuşi se observă secţiunea Staff Wanted, cu o poză a lui Brad Pitt. Pentru că majordomii nu sunt din rândurile băştinaşilor, ci europeni ori americani.

Înainte de deschiderea cafenelei, managerul (pe numele ei Yuki Hirohata) a făcut un sondaj ca să descopere ce vor dori clientele. Şi a aflat: un cadru romantic, lipsit de agresiuni, şi un majordom stilat şi cuviincios.

Butlers Café a apărut şi ca o reacţie la numeroasele Maid café-uri japoneze, unde forfotesc chelneriţe în uniformă alb-negru de slujnică – mai precis minijupă, volănaşe şi guler alb. Femeile japoneze, crescute secole de-a rândul în ideea că sunt inferioare bărbaţilor, s-au gândit că a sosit momentul pentru o mică revanşă, prin cafeneaua cu majordomi.

Varianta 2 :

Îţi lepezi pantofii şi încalţi nişte sandale comode ori papuci de casă. Pe mochetă sau pe canapea leneveşte o pisică torcătoare. O hrăneşti (dacă i-ai cumpărat ceva în prealabil) sau doar o mângâi în timp ce ea emite zgomotul sfârâit-pârâit care, în unele opinii, aduce relaxare.

Nu eşti acasă, ci la cafeneaua cu pisici, în Osaka. Se numeşte Neko no Jikan şi găzduieşte cam 20 de feline de mici dimensiuni.

În prima cameră se află o cafenea clasică: mese, scaune, cafea şi ceai. În a doua – fotolii, canapele, muzică în surdină, prelinsă din difuzoare. Ai ajuns în spaţiul pisicilor. Le mângâi şi te joci pe săturate. Dacă ele au chef, fiind cunoscut că pisicile nu se aruncă orbeşte la joacă, precum căţeii. Totuşi, bucăţele de ton cumpărate special din cafenea ar putea naşte o interacţiune şi începutul unei frumoase prietenii.

Cam atât pentru azi.

Poeţi fericiţi?...

(coperta volumului de debut)

Există poeţi fericiţi? Uite că da. Însă mai întâi ei trec prin perioada inevitabilă de nefericire. Productivă din punct de vedere literar, din câte spune lumea.

Poeta Wendy Cope a debutat în 1986 cu volumul Making Cocoa for Kingsley Amis, care a intrat rapid pe lista celor mai bine vândute cărţi. Conţine poezie condimentată cu umor. E duioasă şi imediat acidă. Parodiază stilul unor nume grele (William Wordsworth, T.S. Eliot, Emily Dickinson), aduce sonete comice, haiku-uri cu giumbuşlucuri dar şi poezii de dragoste.

Din Making Cocoa for Kingsley Amis
Rondeau Redouble
There are so many kinds of awful men -
One can't avoid them all. She often said
She'd never make the same mistake again:
She always made a new mistake instead.
(continuarea aici – e a treia poezie din selecţie)

Două din haiku-urile lui Jason Strugnell (ea a inventat acest personaj caraghios care se tot încordează şi încearcă să emită poezie)
(ii)
The leaves have fallen
And the snow has fallen and
Soon my hair also ...

(iii)
November evening:
The moon is up, rooks settle
The pubs are open.

Prima strofă din Message (restul aici)
Pick up the phone before it is too late
And dial my number. There's no time to spare -
Love is already turning into hate
And very soon I'll start to look elsewhere.

Era singură în Londra când şi-a scris volumul de debut. Fusese învăţătoare timp de 15 ani. Ajunsese la 41 de ani şi s-a decis să devină freelancer writer. O definiţie a singurătăţii, marca Wendy Cope: mergea la petreceri, ieşea în lume dar acasă nu avea cu cine vorbi dacă i se strica maşina de spălat.

Amărăciunea se infiltrează subtil în cartea a doua, Serious Concerns (1992).
Fragment din Bloody Men
Bloody men are like bloody buses
You wait for about a year
And as soon as one approaches your stop
Two or three others appear.
(restul aici)

Din At 3 am
Somewhere else
you're sleeping
and beside you there's a woman
who is crying quietly
so you won't wake.

Apoi l-a întâlnit pe poetul Lachlan Mackinnon (mai tânăr decât ea cu 11 ani). S-au mutat împreună în Winchester, au o casă şi o grădină iar Wendy (fiindcă nu s-au căsătorit oficial) este un fel de mamă vitregă pentru copiii lui Lachlan. Versurile i s-au mai îmbânzit la adresa bărbaţilor. Cuvintele sarcastice s-au mai catifelat.
O vorbă englezească spune: „Happiness writes white”. Însă Wendy vrea să demonstreze că, deşi tristeţea aduce poezii cu mare încărcătură, fericirea are şi ea valoare literară.

Din cel de-al treilea volum, If I Don't Know (2001):
A Mystery
People say, 'What are you doing these days? What are you working on?
I think for a moment or two.
The question interests me. What am I doing these days?
How odd that I haven't a clue.

Haiku: Looking Out of the Back Bedroom Window Without My Glasses
What's that amazing
new lemon-yellow flower?
Oh yes, a football.

Tihna apare ascunsă sub autoironie:
Being Boring
'May you live in interesting times,' Chinese curse

If you ask me 'What's new?', I have nothing to say
Except that the garden is growing.
I had a slight cold but it's better today.
I'm content with the way things are going.

Poeziile în întregime sunt aici.

Wendy e convinsă că râsul apare când recunoşti adevărul dar nu te-ai gândit că ar putea lua o asemenea formă. Crede cu tărie că o poezie poate fi comică şi serioasă în acelaşi timp.

Cea mai recentă carte i-a apărut anul trecut: Two Cures for Love: Selected Poems 1979-2006. Creaţii vechi împreună cu poeme noi. Titlul vine de la o poezie mai veche, în care ea dă sfaturi cum să te vindeci de dragoste: "Don't see him. Don't phone or write a letter," este prima cale. Urmează a doua: "The easy way: get to know him better".
Fragmente la această adresă.

Poeta este atât de strictă în privinţa copyright-ului încât partenerul ei de viaţă i-a sugerat să îşi înscripţioneze pe piatra funerară următoarele: "Wendy Cope. All Rights Reserved". Nu îi place că atunci când caută cu Google titlul unei poezii o găseşte pe câteva site-uri. Şi-a exprimat indignarea că are postate pe net unele creaţii.

Mărturisesc că şi eu am făcut la fel (titluri cu Google), pentru a aduna fragmentele de mai sus, însă nu m-am indignat...

Mai mult, aş avea chef să îi cumpăr volumul cel mai recent, editat la începutul anului în varianta paperback.

Bătrânul din Cojimar şi marea

(foto: casa lui Hemingway - Cojimar, Cuba)

Andy Garcia are planuri mari: vrea să regizeze Hemingway & Fuentes, povestea anilor petrecuţi de scriitorul american în Cojimar, Cuba.
Garcia a scris deja scenariul, împreună cu nepoata autorului. Dacă totul va merge bine, Hemingway va fi interpretat de Anthony Hopkins iar Fuentes – de Andy Garcia.

Cojimar: un sătuc liniştit de pescari, în apropiere de Havana. Acolo a poposit un om care văzuse cu ochii lui ambele războaie mondiale şi Războiul Civil din Spania. Îi plăcea să scrie, să stea la taclale cu localnicii şi să pescuiască. A rămas. Vreo 20 de ani. A scris şi a pescuit.

Pescarul Gregorio Fuentes nu mai era tânăr când Hemingway l-a angajat pe ambarcaţiunea sa Pilar. Mare amator de trabuc, el este cel care l-a învăţat pe american cum se pescuieşte peştele spadă şi îi depăna tot soiul de istorii. Unii spun că Fuentes reprezintă modelul pentru Santiago din Bătrânul şi marea.

Când a împlinit 103 ani, Fuentes a urmat ritualul iniţiat cu zeci de ani în urmă: a mers la bustul prietenului său şi a turnat pe el rom, mărturisind că ar fi preferat să îl bea împreună. Un an mai târziu, în 2002, Gregorio Fuentes s-a sfârşit.

Statuia lui Hemingway (ridicată în 1962) priveşte spre apă şi este făcută din metal. Se spune că fiecare pescar din sat a contribuit cu câte un element (şuruburi, elice vechi) ca să se adune suficient material. Omul care stătea alături de ei în cârciuma La Terraza dispăruse. Le era dor de el.

Un fragment din reportajul lui Michael Palin, aflat pe urmele lui Hemingway. Fuentes, în vârstă de 101 ani, răspunde în forţă întrebărilor, simţind nevoia să apere memoria unui prieten. The Old Man...



O prietenie frumoasă. Înclin să cred că Gregorio Fuentes este Santiago.

Bonus: Hemingway's Cuba, Cuba's Hemingway – un articol scris de Valerie Hemingway. A fost secretara personală a autorului şi a locuit o jumătate de an în Cojimar.