El pueblo en el que nunca pasa nada

(surse foto)

La inevitabila întrebare „Ce mai faci?”, politicos este să răspunzi scurt: „Bine, mulţumesc”. Nu are rost să îţi împovărezi interlocutorul cu toate amănuntele zilei sau, mai rău, cu tristeţi; există o excepţie: când vorbeşti cu un prieten apropiat (what are friends for, nu-i aşa?).

Cineva răspundea: „Slavă Domnului, monoton” şi în acest caz „monoton” avea valenţa lui „la adăpost de surprize neplăcute sau de nenorociri”. Cuvântul monoton aducea cu sine o umbrelă mare care ocrotea de ploi sau de arsuri toride.

Din întâmplare am dat peste o posibilă destinaţie pentru 2010, numai bună să anuleze extremele. Se numeşte Miravete de la Sierra şi este cunoscută şi ca « satul în care nu se întâmplă niciodată nimic ».

Iată că undeva există linişte şi parcă nici picior de criză. Se află în provincia spaniolă Teruel (Aragon) şi legenda spune că numără numai 12 suflete. O biserică, un soare, cărămiziul stins al caselor, străduţe pe care nu a călcat vreo roată de maşină… Aşa sunt toate parcă de la începutul lumii iar timpul curge cu altă măsură.

Să ne ocupăm şi de latura practică : turistul găseşte loc de cazare în Casa de la cura, clădire din secolul al XVI-lea (25 euro de persoană) sau în unul din cele două apartamente din Casa rural, cu vedere spre râu (53 de euro pentru 2 persoane, 84 pentru patru persoane).

Să nu uit: cum se ajunge în Miravete de la Sierra, de pe aeroporturile spaniole ; as easy as a pie…

Dacă vă vine greu să credeţi că mai există locuri fără zarvă comercială, fără zeci/sute de turişti în goană, scânteind din aparatele de fotografiat pentru foldere cu amintiri, daţi o raită prin Miravete de la Sierra aflată la un clic depărtare. Pe mine m-a încântat.

Câteva zile în pace, o paranteză de la treburi … avea dreptate Jerome K. Jerome: „E imposibil să te bucuri de trândăvie dacă nu ai de lucru până peste cap. Nu-i nici o scofală să nu faci nimic, atunci când nu ai nimic de făcut. A pierde timpul, în cazul acesta, este chiar o ocupaţie şi încă una foarte istovitoare. ”

Închei hoinăreala virtuală cu puţin dans tradiţional aragonez: jota.

Irlanda în doză mică

Am văzut oameni care îşi iubesc locurile. Oameni încântaţi să te audă că îţi este bine la ei, ca răspuns la întrebarea care ţâşneşte în primele secunde: „Îţi place aici?”. Sunt bucuroşi să îţi dea sfaturi despre ce ar trebui să vadă ochii unui turist ori să te ajute dacă te încurci spre o destinaţie.
Răspunsul pe care l-am avut imediat a fost doar afirmativ, şi nu din complezenţă. Da, îmi place aici („aici” a devenit „acolo” la ora când scriu aceste rânduri).

Am găsit Irlanda ca pe un loc cu mult firesc, garnisit cu prietenie şi umor spontan. Nu te pierzi ca într-o mare impersonală. Politeţe prezentă dar nu ţeapănă. Nu îţi trebuie mult ca să sesizezi căldura şi vioiciunea oamenilor. Tonici, fără să se încurce în meditaţii inutile ori în vreo amărăciune istorică.

Am văzut doamne în vârstă care îşi luau micul dejun în cafenea, la taclale. Am văzut domni cu ani mulţi în spate, care se adună într-o cârciumă să stea de vorbă ca într-o mare familie. Nu am întâlnit oameni morocănoşi şi nu am auzit văicăreli pricinuite de omniprezenta criză economică. Ei râd de câte ori au prilejul sau măcar zâmbesc. Şi merg înainte, fără a se împiedica de trecut.

Irlanda în doză mică, precum spuneam în titlu. Câteva zile care m-au făcut să vreau să mai vin şi să mă pierd în vreo aşezare mică - o ţară o simţi mult mai bine în afara capitalei ei. Să stau în câte o cafenea citind ziarul local şi privind pe geam trecătorii, apoi să tropăi prin orăşelul/sătucul respectiv, în adunare de „boabe de sticlă” – imagini bune de pus într-o cutiuţă căreia îi ridici capacul peste ani. Să îmi clătesc ochii cu acel verde care e la el acasă şi să iau cu mine un pic din veselia oamenilor.

E posibil să îţi placă mult o ţară, înainte să o vezi, numai din citit şi din privit poze? În cazul meu, da. Acum, după Dublin şi ceva împrejurimi, pot spune că vreau să revin, la fel de mult cum am vrut să pun piciorul prin locurile acelea. Mi s-a spus că sudul Irlandei este încântător. Şi îi cred pe cuvânt :).

Un pic de irish în variantă muzicală:


The Dubliners - I'm a Rover
Asculta mai multe audio Muzica




ENYA
Asculta mai multe audio Muzica

Bricul Mircea în Bermude

(sursa foto)

Luna trecută a împlinit 70 de ani de când a intrat în serviciu. Dar nu vrea să devină un bătrânel morocănos şi sastisit de toate.
Şi pentru că se ţine bine, a sărbătorit prin muncă. S-a lansat într-un nou marş internaţional, început înainte de Paşti (iată harta deplasării).

Este bricul Mircea.
În termeni de specialitate - velier tip bark, clasa A. În termen de nespecialitate, el înseamnă vasul cel mai important din copilăria mea (bucata din ea petrecută în Mangalia).

La aniversare, în ziua de 17 mai, Mircea se afla în Santa Cruz de Tenerife, unde s-a dat startul regatei "Tall Ships Challenge 2009", în oceanul Atlantic, pe ruta Tenerife (Spania) –Hamilton (Insulele Bermude)

Mircea duce cu sine în fiecare marş multă tinereţe: studenţi şi studente de la Academia de Marină, alături de elevi şi eleve de la Şcoala de Maiştri Militari. Toţi fac practică îndrumaţi de lupii de mare.

Azi stă ancorat în portul Hamilton, din Insulele Bermude, de unde va pleca luni, după festivitatea de premiere a regatei. Săptămâna trecută a salvat şi un velier britanic (aflat în competiţie), care nu mai putea ajunge în Hamilton – l-a remorcat. Mircea este încă în putere !

Ce va face Mircea până ajunge în Charleston şi în Boston? De aici voi afla - corespondenţe, comunicate etc.

Din comunicatul de la aniversare:
La 17 mai 1939 a fost organizata primirea in portul Constanta, moment ramas, de atunci, in traditie ca Ziua navei. La scurt timp, au fost ambarcati cadetii Scolii Navale "Mircea", cu care a plecat in primul sau mars in Marea Mediterana.
La 5 septembrie 1944, flota militara a Romaniei a fost in cea mai mare parte indreptata spre U.R.S.S, "Mircea" fiind si el dus in captivitate, unde a ramas doi ani. Din anul 1948 a reluat marsurile de instructie in Marea Neagra (...).

Marşul Marinei române:

mars marina
Asculta mai multe audio Muzica

Secvenţă din Tenerife, când a început Tall Ships Atlantic Challenge 2009 (apar şi ai noştri la defilare).


Partea a doua – aici.

Fugă spre păsări

(sursa foto)

Phoebe Snetsinger urmărea păsările. Nu ca să le prindă pentru vreo tocăniţă, ci ca să le observe şi să noteze într-un carneţel câte ceva despre ele. Era casnică, avea patru copii. Părea că viaţa îi rezervase o existenţă tihnită, poate anostă. La 34 de ani şi-a descoperit pasiunea de a studia păsările, minunându-se de cele care se odihneau prin pomii din curte.

Următorul pas: s-a înscris la un club de profil. După care a vânturat lumea prin felurite ţări, la timp de pace sau război, căutând prietenele-păsări. Birdwatching. Fugea spre ele, fugea de sine?

Autobiografia, Birding on Borrowed Time, a fost publicată postum, în 2003.

După o vreme, de câte ori Phoebe se urca în avion, simţea că lasă pericolul undeva, în spate. Pentru că la 49 de ani (în 1981) a descoperit că are cancer de piele iar doctorii i-au dat vreo şase luni de trăit.

Când a aflat verdictul medicilor, nu a renunţat la călătoria pe care o plănuise în Alaska. Poate că această plecare a fost benefică, fiindcă la întoarcere nu s-a simţit rău, după cum fusese avertizată. Observarea păsărilor îi oferea concentrare şi îi abătea gândurile de la boală.

A depăşit cu brio cele şase luni şi poate că ar fi trăit şi mai mult. A cutreierat lumea după înaripate. Trecuseră 18 ani de la diagnosticare. Însă şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină.

Cred că Phoebe Snetsinger este omul care a văzut cele mai multe specii de păsări: peste 8.000 din cele 10.000 care vieţuiesc în lume.

Epilog:
Pe Olivia Gentile, fost reporter în presa scrisă americană, a impresionat-o lupta lui Phoebe Snetsinger. Astfel încât a scris Life List, apărută în această primăvară. Din câte se spune, cartea clarifică mai multe aspecte din viaţa lui Phoebe decât chiar autobiografia acesteia!

Introducerea de la Life List (document în pdf).

Un pic de Leonard Cohen – Bird On The Wire.

leonard cohen BIRD ON A WIRE
Asculta mai multe audio Muzica

"What A Wonderful World"

Un orăşel din Olanda, perfect pentru ochii mei est-europeni. Brăzdat de canale, parcurs uşor de biciclete, fără forfotă şi stridenţe, cu oameni care au o mină relaxată şi îţi zâmbesc atunci când vorbesc.

De la fereastra cafenelei vechi (în poza a doua), cu mese de lemn şi portrete ale Casei de Orania pe pereţi, priveam apa, pe care câteodată treceau lebede şi raţe. Ronţăiam pişcotul care acompania (ca şi paharul cu apa) cafeaua şi mă gândeam că Vermeer a fost fericit trăind acolo. Şi mie mi-ar plăcea...

Imaginile de mai sus cer şi un cântec.



Israel Kamakawiwo'ole - Somewhere Over The Rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »

Bătrânul din Cojimar şi marea

(foto: casa lui Hemingway - Cojimar, Cuba)

Andy Garcia are planuri mari: vrea să regizeze Hemingway & Fuentes, povestea anilor petrecuţi de scriitorul american în Cojimar, Cuba.
Garcia a scris deja scenariul, împreună cu nepoata autorului. Dacă totul va merge bine, Hemingway va fi interpretat de Anthony Hopkins iar Fuentes – de Andy Garcia.

Cojimar: un sătuc liniştit de pescari, în apropiere de Havana. Acolo a poposit un om care văzuse cu ochii lui ambele războaie mondiale şi Războiul Civil din Spania. Îi plăcea să scrie, să stea la taclale cu localnicii şi să pescuiască. A rămas. Vreo 20 de ani. A scris şi a pescuit.

Pescarul Gregorio Fuentes nu mai era tânăr când Hemingway l-a angajat pe ambarcaţiunea sa Pilar. Mare amator de trabuc, el este cel care l-a învăţat pe american cum se pescuieşte peştele spadă şi îi depăna tot soiul de istorii. Unii spun că Fuentes reprezintă modelul pentru Santiago din Bătrânul şi marea.

Când a împlinit 103 ani, Fuentes a urmat ritualul iniţiat cu zeci de ani în urmă: a mers la bustul prietenului său şi a turnat pe el rom, mărturisind că ar fi preferat să îl bea împreună. Un an mai târziu, în 2002, Gregorio Fuentes s-a sfârşit.

Statuia lui Hemingway (ridicată în 1962) priveşte spre apă şi este făcută din metal. Se spune că fiecare pescar din sat a contribuit cu câte un element (şuruburi, elice vechi) ca să se adune suficient material. Omul care stătea alături de ei în cârciuma La Terraza dispăruse. Le era dor de el.

Un fragment din reportajul lui Michael Palin, aflat pe urmele lui Hemingway. Fuentes, în vârstă de 101 ani, răspunde în forţă întrebărilor, simţind nevoia să apere memoria unui prieten. The Old Man...



O prietenie frumoasă. Înclin să cred că Gregorio Fuentes este Santiago.

Bonus: Hemingway's Cuba, Cuba's Hemingway – un articol scris de Valerie Hemingway. A fost secretara personală a autorului şi a locuit o jumătate de an în Cojimar.

Călătorie cu vinul ghiurghiuliu

Către sfârşitul acestei luni, mai precis începând de la 26 ianuarie, se lansează o nouă serie a emisiunii „Ţinutul vinului” (Journey into Wine). Pe Travel Channel.

Realizatoarea, Isabelle Legeron, călătoreşte prin Ungaria, România şi Bulgaria, în căutarea celor mai bune podgorii şi a lichidului rubiniu sau auriu, catifelat sau aspru ... (puteţi pune în locul punctelor ce epitete vă trec prin cap şi credeţi că s-ar asocia cu licoarea respectivă).

Vinurile de Tokay ale vecinilor unguri, apoi câteva din tradiţiile noaste viticole (din Oltenia, Muntenia, Bucureşti şi judeţul Constanţa) şi în final vinurile locale bulgăreşti – iată în linii mari ediţia a patra, numită „Ţinutul vinului: de la Budapesta la Marea Neagră”.

Mică paranteză: îmi aduc aminte de emisiunea lui Anthony Bourdain despre România, care a inflamat serios spiritele, după difuzare. Pe blogul lui, la articolul Romania: What the hell happened??, Bourdain are peste 2000 de comentarii (!!), - români, turişti în România etc., iar şirul lor nu s-a sfârşit!

Cu emisiunea „Ţinutul vinului” sper că lucrurile vor fi mult mai calme. Ca un vin bun, ţinut la răcoare, în cramă, care iese la lumina soarelui doar pentru a fi savurat pe îndelete, la o vorbă bună (sau hâtră).

Aici e un mic promo, găsit pe Travel Channel din Marea Britanie.

În final, muzică neaoşă şi potrivită temei: Maria Dragomiroiu cântând "Bun îi vinul ghiurghiuliu".

Discover Maria Dragomiroiu!

O altă librărie pe apă – prima din Marea Britanie

(poza de aici)

După povestea navei Doulos, am găsit încă un vas care s-a transformat în librărie pe apă. De această dată, librăria navighează doar pe canalele şi râurile din Marea Britanie.

Vasul se numeşte Frenchlands II. Proprietarii, Colin şi Rosemary Muge, au avut timp de 10 ani o navă de canal: Frenchlands I (purta numele unei ferme din zona Wolverhampton), cu care făceau călătorii pe apele din UK. În 2002 au vândut ambarcaţiunea şi au cumpărat Frenchlands II (nu au găsit un alt nume, probabil fiindcă se obişnuiseră cu primul).

Din 2005 Colin şi Rosemary vând cărţi (mai mult second hand) de toate tipurile: de la cărţi poliţiste, romance şi până la poezie şi cărţi pentru copii. Sursele sunt diverse: târguri ad-hoc, sărbători şcolare, prieteni ori chiar cititori care cumpără cărţi şi aduc altele în loc, pentru librăria călătoare. Când timpul se arată frumos, cărţile stau afară, răspândite pe mese, iar dacă vremea e capricioasă, potenţialii cumpărătorii sunt invitaţi să intre în Frenchlands II şi să răsfoiască.

Catherine, fiica lor, i-a ajutat cu un website. Doritorii de lectură nu au decât să le scrie pe mail, şi vor afla astfel dacă vor găsi o anumită carte ori se vor lămuri unde o pot întâlni pe Frenchlands. Fiindcă – nu-i aşa? – important e să vii şi să te uiţi la cărţi şi prin cărţi. Imposibil să pleci cu mâna goală!

Cea mai mare librărie pe valuri

(pozele de aici şi aici)

Construită la doi ani după Titanic. În tinereţe, a fost navă comercială şi transporta mărfuri. A lucrat în Garda de Coastă americană, apoi a fost navă de pasageri. A transportat emigranţi. A străbătut Mediterana în croaziere. Acum are 94 de ani, se ţine bine (a beneficiat din când în când de ceva tratamente de întinerire) şi aduce cărţi (peste 6000 de titluri) în diverse porturi ale lumii. Va ieşi la pensie peste doi ani.

MV Doulos, care a intrat în Cartea Recordurilor, este în prezent o librărie călătoare. De vreo 30 de ani aparţine unei organizaţii caritabile din Germania. La bordul său se află voluntari dar şi un echipaj care cunoaşte tainele navigaţiei. Nimeni nu primeşte salariu, nici măcar căpitanul. Voluntariatul înseamnă că stai la bord cel mult doi ani, pui piciorul pe pământ doar în porturi şi duci cărţi în lume. Oameni din vreo 50 de ţări au vrut să aibă o astfel de experienţă. Un soi de întâlnire a culturilor?...

Când ajunge în port, MV Doulos îşi deschide librăria. Cărţile care au călătorit pe apă sunt răsfoite de mâini din întreaga lume şi citite de ochi… internaţionali. Ficţiune, literatură clasică, cărţi de religie (cred că e vorba de o organizaţie creştină caritabilă), cărţi de bucate, dicţionare etc.

Acum, nava se plimbă de-a lungul coastelor australiene. O trecere în revistă a porturilor unde a acostat, aici.

Iar aici, porturile unde îşi va arunca ancora.

Am găsit o scurtă poveste a lui Ashley McDonald – cel care, de aproape şapte ani, este căpitanul vasului. Pe navă se află şi familia lui.

Călătorie în natură, fără mulţi bani

Traveling takes the ink out of one’s pen as well as the cash out of one’s purse, scria Herman Melville, cunoscut îndeosebi ca autor al romanului Moby Dick.

Un enunţ poetic (pentru cei care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre locuri şi oameni întâlniţi într-o călătorie) şi totodată o declaraţie de bun simţ (la o privire mai pragmatică asupra a ceea ce presupune un voiaj: bani).

Iată însă că partea a doua - a economiilor pentru o călătorie - este contrazisă de realitate. Există situaţii în care mergi într-un loc şi cazarea nu costă NIMIC. Exclud ipoteza rudelor sau a prietenilor. Deci… care este secretul?

Am aflat astăzi de existenţa reţelei WWOOF (World Wide Opportunities on Organic Farms). E vorba de un schimb. Concret: ţi se asigură cazare şi masă gratis, în mediul rural, la anumite ferme din întreaga lume (şi în România am văzut că sunt incluse câteva, pare-mi-se prin Ardeal). Cu o condiţie: să îi ajuţi la muncă pe proprietarii fermei, câteva ore pe zi (în grădină, la câmp, la îngrijirea animalelor – în funcţie de nevoile fermei).

Cum funcţionează WWOOF? Te înscrii în filiala din ţara unde vrei să călătoreşti – adică oferi câteva date despre tine şi plăteşti o sumă (modică). Ţi se pune la dispoziţie lista fermelor care primesc voluntari-turişti. Îţi anunţi intenţia cam cu două luni înainte de data preconizatei călătorii şi aştepţi să primeşti un răspuns. Înainte de a ajunge acolo, discuţi cu gazda: ce fel de muncă este, ce ajutor aşteaptă, câte ore pe zi etc. Unii au oi, alţii vaci, unii gâşte, alţii fâneţe. Nu poţi lenevi acolo. E ca şi cum ai merge la ţară şi ai da o mână de ajutor. Doar că “ţara” înseamnă o altă cultură, departe de a ta.

E simplu: ţi se oferă ceva şi dai altceva în schimb. Nu în ultimul rând, reprezintă o adevărată experienţă. Dacă te simţi în stare să trăieşti fără o cameră de hotel, aer condiţionat ori all-inclusive, dacă vrei să iei parte la viaţa unei familii rurale (oferta se întinde pe mai multe continente) şi dacă poţi duce o viaţă simplă, apropiată de natură şi de ceea ce acum se numeşte “organic farm”, acesta ar putea fi un început.

Se încumetă cineva?...

“Boss, everything's simple in the world. How many times must I tell you? So don't go and complicate things!” (Zorba the Greek)

Life is trouble. Only death is not. To be alive is to undo your belt and “look” for trouble, mai spunea Alexis Zorba.

“Teach me to dance”, i-a cerut lui Zorba englezul interiorizat, cu autocontrolul fixat de-a lungul secolelor în celulele unei naţii.

Ieşea timid în soarele unei Grecii exuberante, se dezgheţa şi începea să înveţe să râdă din tot sufletul.
Să se scuture de colbul oricărui eşec fără să privească înapoi.
Să muşte câte o felie din viaţă cu pofta flămândului, indiferent de gustul cu care era răsplătit.
Să simtă minunea de a fi viu - rădăcina oricărui vis şi-ar ţese în gând.
Să sărbătorească viaţa încă din prima secundă, după fiecare trezire.

Zi de zi.

Dansul care spune toate acestea:

10 destinaţii literare (episodul 2)

Stratford-upon-Avon
(poza este luată de aici)

Un orăşel care atrage necontenit milioane de turişti curioşi să vadă urbea natală a marelui Will. Despre Shakespeare ar fi prea multe de spus, tomuri întregi s-au scris; cred că linkul acesta ar putea informa mult mai bine.

Experienţa mea în Stratford-upon-Avon a durat câteva ore (era vorba de o excursie cu autobuzul, pornind dintr-un ţinut învecinat). Încă de la primii paşi, parcă eram într-o carte poştală: casele arătau de parcă te-ai întors în timp iar cafenele şi pub-uri te îmbiau să zăboveşti un pic (ceea ce am şi făcut). Magazine de antichităţi, magazine de cadouri – tot ce trebuie ca să ia ochii şi minţile turiştilor dezlanţuiţi, printre care mă număram şi eu. Parcă toate limbile pământului se auzeau pe Henley Street.

Se spune că viaţa bardului englez e ca un drum: la un capăt, pe Henley Street, se află casa în care s-a născut, la 23 aprilie 1564, iar la celălalt – biserica unde e înmormântat, Church of the Holy Trinity.

În faţa casei lui Shakespeare, două fete cântau la vioară. Îmbrăcate în rochii lungi, negre, cu un aer elegant, păreau ca ieşite dintr-o sală de concerte. În faţa lor era aşezată o cutie în care trecătorii puneau monede. Totul se defăşura foarte decent, lumea se oprea din mers, le asculta, dacă cineva dorea să comenteze, o făcea în şoaptă. Când m-am apropiat, cântau Primăvara lui Vivaldi. Aerul era impregnat de energie şi de frumuseţe, scoase din două arcuşuri.

Mi-am amintit că autobuzul de întoarcere urma să sosească peste o jumătate de oră şi am pornit cu elan – obiectivul meu era celălalt capăt al „drumului lui Shakespeare”.
Trebuie să menţionez (pentru că veţi vedea ce va urma) că era luna lui august, deosebit de călduroasă în România, însă eu poposisem într-o ţară unde temperaturile treceau doar un pic de 20 de grade Celsius. Bagajele mele nu conţineau nicio jachetă (de atunci m-am învăţat minte) şi erau ore când dârdâiam discret. Şi dintr-o dată, în stânga se iveşte un magazin cu un cuvânt magic: Sales. Mi-am zis că intru doar pentru 5 minute, dar 5 minute se pot multiplica periculos când te afli într-un magazin şi ai zeci de produse dintre care să alegi. Nu vă gândiţi la morbul shoppingului (de data asta) ci la o necesitate vestimentară.

Am cumpărat un pardesiu subţire şi încântător, de un albastru minunat, şi o pereche de pantaloni negri. Exact ce îmi trebuia pentru orele mai răcoroase care se iveau când nici nu te aşteptai. Am ieşit victorioasă cu punga după mine dar...în cinci minute trebuia să fiu la autobuz. Şi iată cum un magazin (nu mai reţin cum se numea) îţi opreşte drumul către Church of the Holy Trinity. Mda... păreri de rău, un gust al neîmplinirii şi o promisiune pe care mi-am făcut-o pe loc: trebuie să mai ajung o dată în Stratford-upon-Avon, şi voi lua la rând fiecare clădire, pietricică, parc, copac. Voi face drumul integral. Până acum nu am ajuns acolo. Dar asta nu mă împiedică să sper.

În continuare, Sonetul 116 al lui Shakespeare

"Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth's unknown, although his height be taken.
Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved."

Şi în limba română:

"Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întâmpină schimbare
Sau când se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricând,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtând
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricât i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicând n-am scris, nicicând n-a fost iubire!"

Traducere Neculai Chirică

Şi în altă traducere (încă nu am reuşit să aflu dacă e vorba de Tomozei sau de Frunzetti):

"Nu cred în piedici puse de noroc
Unirii sufletelor mari. Iubirea
Iubire nu-i când face silei loc,
Trădării răspunzând cu părăsirea.

Nu, ea e veşnic semn şi far străjer
Ce-ntâmpină furtuna si nu cade.
E steaua fiecărui corăbier,
Al cărei preţ nu-i măsurat în grade.

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar
De intră sub compasul coasei sale.
N-o schimbă ani, şi n-o clintesc măcar
Tăişurile clipelor fatale.

De spun minciuni, şi pot fi dovedit.
N-am scris nimic, şi nimeni n-a iubit!"

10 destinaţii literare

Există un portal numit TripAdvisor. L-am folosit şi eu, înainte de a ajunge în unele locuri din străinătate (comentariu: mi-aş fi dorit să îl folosesc mai des). Se află aici informaţii despre cazare, transport, „things to do”, diverse sfaturi „before you go”. Mai sunt comentarii ale turiştilor legate de cazare (foarte util, dacă stai să te gândeşti că în orice site oficial toate hotelurile şi pensiunile sunt minunate). Mie îmi plac şi fotografiile postate de turişti – te ajută să îţi faci o idee despre ce vei găsi acolo.

Recent, editorii acestui portal au lansat Topul celor 10 destinaţii literare. Locurile din listă au reprezentat căminul unor scriiori celebri, ori o sursă de inspiraţie pentru ei. În topul preferinţelor turistice literare, Marea Britanie conduce clar.

1. Londra - Dickens, Geoffrey Chaucer, John Milton, John Keats şi H.G. Wells
2. Stratford-upon-Avon – William Shakespeare
3. Edinburgh - Sir Arthur Conan Doyle (cu al său Sherlock Holmes), J. K. Rowling (Harry Potter)
4. Dublin – James Joyce, William Butler Yeats, Seamus Heaney
5. New York - Jack Kerouac, Arthur Miller şi Norman Mailer
6. Concord, Massachusetts - Louisa May Alcott - "Little Women" („Micuţele doamne”, editura Corint).
7. Paris –Hugo, Voltaire, Dumas; i-a atras şi pe Hemingway, Ezra Pound, Scott Fitzgerald
8. San Francisco - Allen Ginsberg şi Jack Kerouac
9. Roma – Virgiliu dar şi Keats ori Shelley care au venit aici în căutare de inspiraţie
10. St Petersburg - Tolstoi, Cehov, Puşkin şi Dostoievski

Pentru primul loc (promit să revin cu celelalte):

Londra

"(…) se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineaţa de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie şi deloc neplăcută, adunând cu lopeţile zăpada de pe pavajul din faţa locuinţelor şi de pe acoperişurile caselor, care, spre marea bucurie a băieţilor, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt şi se răspândea în mici viscole artificiale. (…)
Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coşuri rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca surtucele unor drăgălaşi domni bătrâni, lăfăindu-se în fata uşilor şi revărsându-se până în stradă, cu abundenţa lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, roşcovane şi pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca nişte călugări spanioli grăsani, făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăuşe, codanelor care treceau pe acolo şi se uitau cu falsă modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere şi mere, adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoşii patroni îi agăţaseră de nişte cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de alune, maronii şi mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târşâiri de picioare, cu frunze veştede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace şi oacheşe, contrastând cu galbenul portocalelor şi al lămâilor şi cerând cu insistenţă, implorând chiar, cu personalitatea lor extrem de compactă şi de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie şi mâncate după-masă."
Charles Dickens - Un colind de Craciun

"A thing of beauty is a joy for ever:
Its loveliness increases; it will never
Pass into nothingness; but still will keep
A bower quiet for us, and a sleep
Full of sweet dreams, and health, and quiet breathing."
John Keats – A Thing of Beauty is a Joy Forever

În fotografia de mai sus este Muzeul Charles Dickens (Londra, Doughty Street)

Da, exista: pensionari care cutreiera lumea!

Marcia si Stan au avut curajul sa faca ceea ce unii doar viseaza: sa devina globetrotteri. Si asta s-a intamplat cand s-au pensionat. Adica la vremea cand unii traiesc doar cu incursiuni in trecut, fara sa isi dea seama ca astfel nu mai inteleg mare lucru din prezent.

Ce s-a intamplat, de fapt? La 60 de ani, ei si-au vandut casa si de atunci hoinaresc prin diverse colturi ale lumii. Pentru aceasta, Marcia si Stan au recurs la un ong care sa ii plaseze ca voluntari in diverse locuri din lumea asta larga. Ei se intorc in SUA doar cateva luni pe an, isi platesc taxele, fac un control medical si se intalnesc cu copiii si cu vechi prieteni. Gratie Internetului, Marcia si Stan tin legatura permanent prin mail cu cei apropiati. In rest, pasii i-au purtat prin Africa, India, America de Sud, Europa. Intreaga lor poveste este aici, impreuna cu o harta interactiva a locurilor pe unde au trait si cu cateva insemnari. Marcia si Stan, “citizens of the world” la peste 60 de ani. Sunt puternici fiindca au acceptat provocari noi si fiindca sfideaza modelul batranului-prizonier al gandiri de tipul "Pe vremea mea...". De fapt, vremea lor e chiar prezentul iar ei se arunca spre viitor cu o pofta pentru care si unii tineri i-ar invidia.

Iata finalul articolului, o mostra de gandire pentru doi oameni neimpovarati de varsta:
“Right now this is a balanced and meaningful life. But who knows? For us, everything is subject to change, and we can go anywhere at a moment's notice. There are so many options, so long as we continue to keep ourselves unencumbered.”

Din partea mea, au o palarie (virtuala) ridicata oricand. in semn de respect. Si de admiratie.

Calatorie pe urmele fericirii

Cine nu ar vrea sa bantuie prin lume? Cred ca aproape in fiecare om cu munca de opt ore si facturi de achitat zace un mic aventurier. Uneori, acesta reuseste sa isi faca simtita prezenta si omul respectiv ofteaza dupa departari. Cateodata ofteaza cu succes. Uite doi norocosi: au castigat doua bilete de avion cu o calatorie in jurul lumii, la alegere. Maren si Jan sunt nemti dar traiesc in Londra. Fiindca tot citisera in revista Time despre o clasificare a tarilor, in functie de nivelul de fericire al localnicilor, s-au gandit sa afle ce anume ii face pe oameni fericiti. Si au reusit sa scrie o carte, sa faca poze superbe si sa vada opt tari (daca includem si UK-ul, unde traiesc cei doi). Au observat ceva: oamenii sunt reticenti daca ii intrebi de fericire ca experienta personala ori nu iti spun mare lucru daca vorbesc de conceptul de fericire. Mai curand, ca sa afli de la cineva ce e fericirea, trebuie sa il faci sa iti povesteasca despre lucrurile (adesea marunte) care ii infrumuseteaza viata.
Maren si Jan au vorbit la BBC 4 despre calatoria lor - a journey of a lifetime.