(sursa foto)
Doar trei arene, totuşi între anii '20 şi '60 aici aveau loc cele mai multe coride. Nu este vreun orăşel andaluz, ci chiar Barcelona. Lumea venea şi aclama o înfruntare veche de secole, cu un Olé colectiv în momentele spectaculoase.
Doar că între timp am trecut în secolul XXI iar naţionaliştii catalani au tot spus de corida că a fost transplantată din sud de către Franco. A fi împotriva coridei a devenit o bună ocazie să îţi arăţi cheful de separatism. Adăugaţi şi nişte grupuri de protecţie a animalelor şi rezultă o presiune destul de mare. În toată Cataluña s-au închis arenele, doar Barcelona rămăsese "pământ necucerit". E aproape sigur că parlamentul catalan va interzice pe vecie luptele cu taurii. Duminică, 27 septembrie, s-a ţinut probabil ultima coridă din istoria Barcelonei.
În acest context vine întoarcerea lui José Tomás. Presa vorbeşte de el la superlativ. Mulţimea îl iubeşte şi îl admiră. Retras de o bună bucată de vreme, ori de câte ori apare pe afiş strânge imediat mii de oameni la spectacol. Fiindcă o corida e înainte de toate un spectacol în care orice spaniol îşi arată mai întâi măiestria mişcărilor, stăpânirea de sine şi de abia în ultimul rând puterea de a supune animalul. Duminică, Plaza Monumental din Barcelona (19.000 de locuri) s-a umplut.
Şi atunci cum rămâne cu respectarea diversităţii culturale? Corida, ca şi flamenco, sunt înrădăcinate în spaniol. Final? Nu cred. Măcar în sud va rămâne. Am văzut, într-o după-amiază de vară, nişte toreadori în miniatură. Vreo zece puşti se jucau într-o arenă goală din Málaga. Unul ţinea un fel de băţ cu coarne de taur în capăt şi trecea în viteză pe lângă "toreador". Micul torero stătea falnic cu tălpile înţepenite în nisipul arenei, uşor cambrat din talie, cu fandări când "taurul" ajungea prea aproape de el. E un dans moştenit de sute de ani, care urcă în fiinţa lor şi ţine de identitatea lor.
José Tomás la ştiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu