Irlanda în doză mică

Am văzut oameni care îşi iubesc locurile. Oameni încântaţi să te audă că îţi este bine la ei, ca răspuns la întrebarea care ţâşneşte în primele secunde: „Îţi place aici?”. Sunt bucuroşi să îţi dea sfaturi despre ce ar trebui să vadă ochii unui turist ori să te ajute dacă te încurci spre o destinaţie.
Răspunsul pe care l-am avut imediat a fost doar afirmativ, şi nu din complezenţă. Da, îmi place aici („aici” a devenit „acolo” la ora când scriu aceste rânduri).

Am găsit Irlanda ca pe un loc cu mult firesc, garnisit cu prietenie şi umor spontan. Nu te pierzi ca într-o mare impersonală. Politeţe prezentă dar nu ţeapănă. Nu îţi trebuie mult ca să sesizezi căldura şi vioiciunea oamenilor. Tonici, fără să se încurce în meditaţii inutile ori în vreo amărăciune istorică.

Am văzut doamne în vârstă care îşi luau micul dejun în cafenea, la taclale. Am văzut domni cu ani mulţi în spate, care se adună într-o cârciumă să stea de vorbă ca într-o mare familie. Nu am întâlnit oameni morocănoşi şi nu am auzit văicăreli pricinuite de omniprezenta criză economică. Ei râd de câte ori au prilejul sau măcar zâmbesc. Şi merg înainte, fără a se împiedica de trecut.

Irlanda în doză mică, precum spuneam în titlu. Câteva zile care m-au făcut să vreau să mai vin şi să mă pierd în vreo aşezare mică - o ţară o simţi mult mai bine în afara capitalei ei. Să stau în câte o cafenea citind ziarul local şi privind pe geam trecătorii, apoi să tropăi prin orăşelul/sătucul respectiv, în adunare de „boabe de sticlă” – imagini bune de pus într-o cutiuţă căreia îi ridici capacul peste ani. Să îmi clătesc ochii cu acel verde care e la el acasă şi să iau cu mine un pic din veselia oamenilor.

E posibil să îţi placă mult o ţară, înainte să o vezi, numai din citit şi din privit poze? În cazul meu, da. Acum, după Dublin şi ceva împrejurimi, pot spune că vreau să revin, la fel de mult cum am vrut să pun piciorul prin locurile acelea. Mi s-a spus că sudul Irlandei este încântător. Şi îi cred pe cuvânt :).

Un pic de irish în variantă muzicală:


The Dubliners - I'm a Rover
Asculta mai multe audio Muzica




ENYA
Asculta mai multe audio Muzica

De la pianul de ciment la oaia perfectă

(sursa foto)

"Greşeala şi eşecul sunt preţul inevitabil pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a gândi cu capul nostru, de a nu ne mulţumi să repetăm cele spuse de alţii. Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativa personală şi de aici la descoperire şi la invenţie. Mai mult, numărul eşecurilor este, de obicei, mult mai mare decat cel al reuşitelor."

Am început cu acest citat din Solomon Marcus, pentru că a scris esenţialul despre greşeli şi eşecuri.

Marii inventatori sunt oameni care au ieşit din rutină şi au mers către iniţiativa personală: Leonardo da Vinci, James Watt, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Nikola Tesla.

Dar pe drum pândesc şi eşecurile de care vorbea Solomon Marcus.

Aplicaţie concretă: Judy Wearing a contabilizat câteva nereuşite ale inventatorilor celebri, în cartea sa Edison's Concrete Piano.

Să ne distrăm un pic, aşadar:

Leonardo da Vinci a încercat să născocească încălţări de mers pe apă.

James Watt a inventat o ciudăţenie de maşinărie pentru inhalat aer cu virtuţi terapeutice, care de fapt era destul de nociv.

Thomas Edison a creat pianul de ciment şi se mai gândea la un aparat de vorbit cu defuncţii :)

Alexander Graham Bell în căutarea oii perfecte – el a încercat să obţină o oaie cu şase mamele, mai productivă la capitolul lapte şi care să hrănească astfel mai mulţi miei.

Nikola Tesla a inventat aparatul de făcut cutremur, reuşind să provoace panică în departamentul pompierilor, aflat deasupra laboratorului său.

"Învăţarea, gândirea personală, creativitatea presupun o punere concomitentă în mişcare a libertăţii de întrebare şi de căutare, a dreptului de a greşi şi de a eşua, a practicii ludice şi a spiritului critic."

Tot Solomon Marcus.

Concluzia mea : să nu ne judecăm prea aspru pentru greşeli :)

Nadia Comăneci: primul 10 din gimnastică

În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, o fată zâmbea rar. Avea 14 ani şi ceva, făcea gimnastică de la şase ani şi trata sportul cu concentrarea unui adult.

Fata a învins tabela de marcaj, care până atunci nu mai arătase vreodată nota zece. Nadia Comăneci. România. Primul zece din istoria gimnasticii. Era un zece rotuuund şi tare frumos pentru ochii oricărui român.


În 1979 a participat la Campionatele Mondiale (SUA), recuperată faţă de anul anterior, în care adăugase câteva kilograme (divorţul părinţilor şi decizia Federaţiei ca soţii Karolyi să nu o mai antreneze, în 1978, avuseseră acest efect).
În 1979 a revenit la Deva, la antrenamentele cu soţii Karolyi. A ajuns într-o formă bună pentru a lua parte la competiţie.
Chiar în timpul Campionatelor, a făcut o infecţie la mână dar a plecat din spital, a strâns din dinţi şi şi-a executat exeriţiul la bârnă. A luat 9.95.


După aceea, toţi copiii ştiau de Nadia Comăneci iar fetiţele se legănau atârnate de bara de bătut covoare, într-un concurs imaginar improvizat aproape zilnic.

Dacă întrebi un străin despre România, cel mai probabil va face o conexiune nefericită (Ceauşescu) şi una fericită: Nadia Comăneci. Pentru cea de-a doua alăturare, Nadia merită tot respectul.

Astăzi împlineşte 48 de ani. La mulţi ani!

Maşinărie de făcut propoziţii interesante

The illusion of the image opens a space for the invention of consumption.

Eeee?.. Mie îmi place cum sună. Şi nici nu am făcut mari eforturi ca să creez această propoziţie.

Vreau să elimin din start orice suspiciune de genialitate sau de snobism, aşadar mă grăbesc să fac dezvăluiri.

Am apăsat pe un buton. Nu al inspiraţiei, ci al netului.

Vă invit să purcedeţi la Make Your Own Academic Sentence. Vă alegeţi câteva cuvinte dintr-o listă, apăsaţi pe Write It şi gata. Puteţi rearanja cuvintele apăsând ulterior pe Edit It.

Iese o propoziţie deşteaptă sau măcar interesantă, numai bună de titlu de articol :)
Sau ar putea fi un vers din angoasele postmodernismului... Câteva cuvinte, câteva Write It-uri şi iaca poezia!

Gheorghe Dinică

(sursa foto)

Spunea Gheorghe Dinică:

“Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.”
(…)
“Nu sunt filosof, dar văd excesul de sexualitate dusă până la scârbă, dorinţa de a arăta urâtul şi murdarul din viaţă, toate aceste lucruri de care sunt pline ziarele. Vine iarna acum şi văd o fată în chiloţei care prezintă vremea. Nu are nici o legătură una cu alta, însă e o boală, nu e rău să vezi o pulpiţă, ceva, dar e prea mult... “ (interviu din 2003)

“Zic: "De ce fugiţi mă?" Şi îmi mai strigă: "în nemernicia mea!" Păi, cum nu! N-am maşină, merg numai pe jos. Ce aud eu... “ (interviu din 2004)

Eu cred că ar fi fost stânjenit de atenţia fulgerătoare pe care i-o acordă lumea în aceste zile. Nici titlurile nu îl atrăgeau. "Diplomele sunt mai mult ca să se joace pisica cu ele prin casă" spunea. Putea să aibă multe momente de sarcasm dar îl trăda privirea, care îi rămânea caldă.

Era obişnuit cu o doză de curtoazie din partea publicului dar o primea cu rezerva celui care rămâne modest.

Un actor strălucitor. Replicile lui din filme...de la “Nu trageţi, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” până la fraza din Filantropica, “Mâna întinsă care nu spune o poveste… nu primeşte nimic”... şi astăzi le aud rostite de oameni, în împrejurări care cer un zâmbet.

Când cobora de pe scenă, căuta simplitatea şi prieteni cu care să împartă viaţa. Îmi amintesc de o expresie care cred că i-ar fi plăcut. „A descânta vinul”. E o mare artă. Se întâmplă atunci când vinul nu te bea pe tine (o altă vorbă veche), ci tu îl bei pe el. Îl sorbi pe îndelete şi te aduni cu prietenii din plăcerea de a vorbi (de aici vine „a descânta”). Dinică făcea parte dintre cei care ştiau să preţuiască prietenia şi viaţa.

Despre anii petrecuţi lângă Gheorghe Dinică vorbeşte Gabriela, soţia lui (aici, un interviu din 2007).




GHEORGHE DINICA - COLAJ PETRECERE
Asculta mai multe audio Muzica

Pe 1 ianuarie ar fi împlinit 76 de ani.