Irlanda în doză mică

Am văzut oameni care îşi iubesc locurile. Oameni încântaţi să te audă că îţi este bine la ei, ca răspuns la întrebarea care ţâşneşte în primele secunde: „Îţi place aici?”. Sunt bucuroşi să îţi dea sfaturi despre ce ar trebui să vadă ochii unui turist ori să te ajute dacă te încurci spre o destinaţie.
Răspunsul pe care l-am avut imediat a fost doar afirmativ, şi nu din complezenţă. Da, îmi place aici („aici” a devenit „acolo” la ora când scriu aceste rânduri).

Am găsit Irlanda ca pe un loc cu mult firesc, garnisit cu prietenie şi umor spontan. Nu te pierzi ca într-o mare impersonală. Politeţe prezentă dar nu ţeapănă. Nu îţi trebuie mult ca să sesizezi căldura şi vioiciunea oamenilor. Tonici, fără să se încurce în meditaţii inutile ori în vreo amărăciune istorică.

Am văzut doamne în vârstă care îşi luau micul dejun în cafenea, la taclale. Am văzut domni cu ani mulţi în spate, care se adună într-o cârciumă să stea de vorbă ca într-o mare familie. Nu am întâlnit oameni morocănoşi şi nu am auzit văicăreli pricinuite de omniprezenta criză economică. Ei râd de câte ori au prilejul sau măcar zâmbesc. Şi merg înainte, fără a se împiedica de trecut.

Irlanda în doză mică, precum spuneam în titlu. Câteva zile care m-au făcut să vreau să mai vin şi să mă pierd în vreo aşezare mică - o ţară o simţi mult mai bine în afara capitalei ei. Să stau în câte o cafenea citind ziarul local şi privind pe geam trecătorii, apoi să tropăi prin orăşelul/sătucul respectiv, în adunare de „boabe de sticlă” – imagini bune de pus într-o cutiuţă căreia îi ridici capacul peste ani. Să îmi clătesc ochii cu acel verde care e la el acasă şi să iau cu mine un pic din veselia oamenilor.

E posibil să îţi placă mult o ţară, înainte să o vezi, numai din citit şi din privit poze? În cazul meu, da. Acum, după Dublin şi ceva împrejurimi, pot spune că vreau să revin, la fel de mult cum am vrut să pun piciorul prin locurile acelea. Mi s-a spus că sudul Irlandei este încântător. Şi îi cred pe cuvânt :).

Un pic de irish în variantă muzicală:


The Dubliners - I'm a Rover
Asculta mai multe audio Muzica




ENYA
Asculta mai multe audio Muzica

Dialog de Sfântul Ilie

(sursa foto)

- Când e ziua Sfântului Ilie?
- Pe 20 iulie. Dar sfântul nu trebuie să ştie, fiindcă atunci s-ar urca în carul lui de foc şi ar petrece. Şi de bucurie ar da cu fulgere şi trăsnete de n-ar mai rămâne nimic pe pământ.
- E un sfânt rău?
- E un sfânt bun dar e năprasnic la bucurie.
- Şi cum de nu află?
- Sfântul Ilie îl întreabă din când în când pe Dumnezeu: „Doamne, când e ziua mea?”. Iar Dumnezeu îi răspunde: „Mai e până atunci, Ilie”. Ilie merge atunci la treburile lui. Vine şi ziua când Dumnezeu îi răspunde: „A fost ziua ta, Ilie”. Iar sfântul pleacă supărat şi aruncă ploi peste lume.
- Şi dacă ajunge chiar de ziua lui la Dumnezeu, să întrebe?
- Asta nu se poate. Fiindcă atunci Ilie ar nimici pământul, de bucurie. Niciodată nu merge, de ziua lui, la Dumnezeu.
- Sigur?
- Sigur.

Dialogul avea loc cu (prea) mulţi ani în urmă.
Eu o descoseam pe bunica în fiecare vară. Primeam în schimb un zâmbet şi legenda unui sfânt aprig dar bun, fiindcă prin ploi ne fereşte de secetă.

În fiecare an, când vine 20 iulie, îmi amintesc de poveste.

Românul şi curentul

(foto: vântul serios de la Marea Nordului)

Un adevăr verificat empiric: românului îi e frică de curent. Nu de cel de gândire, nici de cel electric (deşi...). O exprimare completă sună astfel: românului îi e frică de curentul nou.

Aici nu mă raportez la un tradiţionalism multisecular (care convieţuieşte paşnic cu adoptarea formelor de nou – vezi curtarea mall-ului).

Când spun curent nou, mă refer la ceva destul de banal: aparatul de aer condiţionat. Acestă cutie reprezintă un rău mai terifiant decât obişnuitul rău al geam deschis, menit să te atace când şi unde nu gândeşti.

Credincios zicalei: „Dintre două rele, să o alegem pe cea mai mică”, românul nu porneşte într-o zi toridă aparatul de aer condiţionat.

Acţiunea se petrece vara, în mijloacele de transport. Autobuz sau troleibuz Mercedes (iertare pentru reclamă), dotat cu aer condiţionat. În consecinţă, are geamuri minuscule care se pot deschide un pic. Afară sunt 30-şi-ceva de grade, înăuntru – peste 40, după socotelile mele. Acum ştiu cum se simt peştii prăjiţi în tigaie.

Cazul 1 (cel mai des întâlnit): şoferul nu porneşte aerul condiţionat, călătorii deschid geamurile miniaturale. În mers, o boare caldă, ca de uscător de păr, poposeşte înăuntru. Lumea transpiră cu stoicism, nimeni nu protestează, a sta într-o cutie de tablă încălzită pare o îndatorire firească, de la care nu te poţi sustrage. Resemnare mioritică. Apar două-trei evantaie improvizate din pliante publicitare.

Cazul 2: aerul condiţionat e pornit dar o mână voinică deschide cel puţin un geam. Răcoare nu mai există. Există în schimb bombăneli imperative: „Păi răcim de la aeru' ăsta, mai deschideţi un geam”. Cel puţin o doamnă are probleme cu spondiloza, cel puţin un domn are un junghi intercostal sau o poveste cu un curent malefic.

Cazul 3: taxiul nu are aer condiţionat. Explicaţie: e scump sau s-a stricat. Există şi taximetristul care NU porneşte aerul condiţionat, pentru că are alergie sau se îmbolnăveşte subit. Cu un corolar dâmboviţean: cui nu-i place, să nu se urce! Cel puţin două geamuri sunt coborâte generos iar căldura şi praful bucureştean se aşază cuminţi peste figura călătorului. La preţul de 1,4 sau 1,6 lei pe km.

...Ce bine că plouă seara!

Fuziune ibero-celtică

Sau înfrăţirea între popoare :)
Muzică, dans şi veselie. Este atât de simplu... Îmi vine să ţopăi ascultând.
Carlos Nunez şi The Chieftains. Cadou pentru cine trece pe aici.



Omul din Galicia se păstrează în tempo irlandez. Exclamaţii iberice de încântare, din public.

Cireşe de mai

Deşi am intrat un pic în iunie, vreau să trec aici o minusculă cântare a cireşelor de mai. Precizare importantă: mă refer la fructele autohtone şi nu la rudele lor din import. La o lună mai de pe teritoriul ţării noastre şi la cireşe aşijderea.

Sunt primele şi le aştept mereu cu mare elan: dulci-acrişoare, suculente, bombate şi lucioase, numai bune de pus la urechi în formă de cercei fructiferi ori de făcut bucheţele comestibile. Varianta fără mofturi: se iau direct de pe creangă şi se pocnesc între dinţi.

Te uiţi la soare printre frunze şi miroase a verde. Fiecare cireş are resurse inepuizabile faţă de două mâini care îl culeg. Şi nu există „prea mult” la acest capitol.

...Da, am hoinărit printre cireşi în weekend.

"What A Wonderful World"

Un orăşel din Olanda, perfect pentru ochii mei est-europeni. Brăzdat de canale, parcurs uşor de biciclete, fără forfotă şi stridenţe, cu oameni care au o mină relaxată şi îţi zâmbesc atunci când vorbesc.

De la fereastra cafenelei vechi (în poza a doua), cu mese de lemn şi portrete ale Casei de Orania pe pereţi, priveam apa, pe care câteodată treceau lebede şi raţe. Ronţăiam pişcotul care acompania (ca şi paharul cu apa) cafeaua şi mă gândeam că Vermeer a fost fericit trăind acolo. Şi mie mi-ar plăcea...

Imaginile de mai sus cer şi un cântec.



Israel Kamakawiwo'ole - Somewhere Over The Rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »

Boabe de sticlă

Boabele de sticlă, colorate sau transparente, te fac să vezi lumea în felurite chipuri, când o priveşti prin filtrul lor. Dacă le înşiri pe o aţă, ai un şirag de mărgele. A sosit timpul să le foloseşti doar ca podoabe. Dar ştii că adăpostesc imagini de lume.

O cerşetoare stă în faţa unei farmacii. Nu se potriveşte cu vremea, sfidează căldura cu o haină de ploaie şi o basma. Ţine mâna căuş. Un pensionar ţanţos (da, da, există o asemenea categorie) îi pune în palmă câţiva bănuţi. Nu aş fi luat în seamă scena dar l-am auzit pe el: "Ce, sunt prea puţini ? Dacă nu-ţi convine, dă-mi-i înapoi."
Cerşetoarea, cu un gest seniorial, îi toarnă omului monedele în palmă.

Am păşit pe lângă stupefacţia pensionarului, ocupată fiind cu stupefacţia mea...