marți, 17 martie 2009

Leapşa reloaded: cât şi ce să ştie lumea?


Hotărât lucru, e ceva în net încă de ieri, că zumzăie de lepşe! Niciodată nu m-am izbit de două lepşe într-un interval mai mic de 24 de ore. Fatalitate, ar spune nenea Iancu.

Sisiphe încearcă să descurce o întrebare-leapşă, pe care o trimite cu generozitate încoace: cât şi ce trebuie să ştie lumea despre cineva?

Răspunsul mi se pare uşor: cât o laşi pe ea, lumea, să pătrundă. Dacă lumea înseamnă oameni pe care îi simţi prieteni (sau măcar prietenoşi), atunci ai un ghes să descarci câte ceva din cap şi inimă. În rest, e un efort inutil, oricum fiecare îşi imaginează sau înţelege ce vrea şi ce poate.

Dar când există o cale de comunicare, cât de mică, ea merită încercată. Asta nu înseamnă că urmează un sac enorm descărcat în faţa interlocutorului năucit. Ar fi obositor şi chiar nepoliticos.

Există oameni alături de care te simţi confortabil şi când taci. Mai există oameni cu care vorbeşti dar te trezeşti că te privesc cu ochi goi iar încărcătura cu care ai vrut să îţi înzestrezi cuvintele le rămâne străină. Alţii au nevoie de „note” (precum cele din subsolul paginii de carte) ca să priceapă. Slavă Domnului că, alături de toţi aceştia, se află oamenii cărora le sunt suficiente câteva doar câteva cuvinte, o frază, un gest şi duc fragmentul mai departe.

Categoriile enumerate anterior nu se referă în niciun caz la coeficientul de inteligenţă – cred că e vorba, pur şi simplu, de permeabilitate faţă de gândurile exprimate de tine, omul care încearcă să comunice.

E minunat când cuvintele sunt percepute la nuanţa pe care ai dorit-o şi îţi cam taie din elan dacă ele se rătăcesc în vreun hăţiş. Poate de aceea oamenii pe care îi socoteşti prieteni au o trăsătură obligatorie: îţi înţeleg foarte bine gândurile, atunci când le dai o formă.

...Aşadar, lumea ştie despre cineva ce şi cât poate pricepe. Niciun strop mai mult.

Leapşa aceasta merge către Klara şi Simona.

luni, 16 martie 2009

Leapşa culinară


(sursa foto)

Capricornk13 loveşte fulgerător şi îmi trimite o leapşă culinară, pe calea Internetului.

Soseşte seria: să ne ocupăm şi de trup, nu numai de spirit (de fapt seria nu există, acum am emis-o, dar poate că va lua formă, daca scriu cel puţin încă un articol).

Întrebarea este: ce te face să îţi lingi degetele ?

Răspuns:
- o ciorba cu ciolan afumat cât să simţi gustul de fum (numai un pic), ca o adiere

- paella cu fructe de mare (mâncată la scară industrială în cârciumioare pitoreşti, în concediu, în sudul Spaniei. Aici nu îndrăznesc, de teamă că fructele de mare nu ar fi tocmai proaspete şi pentru că vreau să conserv asocierea iberică între gust şi peisaj)

- pastramă de oaie, obligatoriu cu mămăligă şi must

- churros – acele gogoşi cilindrice şi lungi, înmuiate cu generozitate în ciocolată caldă (tot de la Spania mi se trage, noroc că nu găsesc şi aici, altfel aş târî după mine multe kilograme în plus) ; sunt puse în fotografia de la început

- slană cu ceapă şi cu pâine pe vatră – asociere simplă, arome puternice, e greu să te opreşti

- pastele (penne) cu mai multe feluri de brânză – le mesteci, simţi o întrepătrundere de gusturi, şi nu ştii când farfuria ajunge goală…

- un tiramisu suav şi discret, nu prea dulce

Mă opresc aici fiindcă mi se face chef să scotocesc în frigider şi nu se cade la această oră…

Leapşa se îndreaptă acum către oameni care vor scrie cu pricepere şi dăruire despre propriile răsfăţuri culinare: Antoaneta, Urmuzz, Sisiphe şi Kat.

duminică, 15 martie 2009

Espresso Book Machine

- Aveţi cartea Cutare?
- Nu mai avem. Încercaţi săptămâna viitoare.
sau
- Nu am avut-o niciodată / Nu am primit aşa ceva.

Un astfel de dialog nu va mai exista, odată ce intră în scenă Espresso Book Machine. Unealta aceasta tipăreşte cărţi instantaneu, la dorinţa şi la cererea cititiorului înverşunat. Totul durează aproximativ trei minute. Cauţi cartea în catalogul online iar maşina o tipăreşte imediat, ba o şi leagă. O altă opţiune: poţi încărca pe un CD sau pe un memory stick lucrarea care te interesează.

Espresso Book Machine se află deja în câteva locuri din lume, unde livrează conştiincioasă sute şi mii de pagini.

Din 17 aprilie Espresso Book Machine va intra în funcţiune în librăria Blackwell din Charing Cross Road, Londra, fiind în faza de pilot. Maşinăria va fi prezentată şi la Târgul de carte de la Londra, pe 27 aprilie.

Nu credeţi că există aşa ceva ? Priviţi aici cât de bine funcţionează !

miercuri, 11 martie 2009

Atletism în ale scrisului


(foto: coperta romanului „The Country Girls”)

„Să scrii e ca şi cum ai fi atlet: trebuie să citeşti ceva bun în fiecare zi, ca să te păstrezi în formă.”
Cuvintele îi aparţin scriitoarei irlandeze Edna O’Brien, care citeşte zilnic câte un fragment din James Joyce.

Cea mai scurtă carte de vizită pentru doamna O’Brien: însuşi Philip Roth o consideră „the most gifted woman now writing fiction in English.”

Prima carte pe care a cumpărat-o (pe vremea aceea era farmacistă): Introducing James Joyce, de TS Eliot (erau fragmente din proza lui Joyce cu o introducere de Eliot). Flacăra a izbucnit brusc. Consecinţa? Edna O’Brien avea să-şi urmeze drumul în literatură; o preocupare cel puţin bizară (acum aproape 50 de ani) pentru o tânără. Dar ei nu i-a păsat.

Joyce a devenit scriitorul-maestru iar Portretul artistului la tinereţe – cartea care a influenţat-o enorm, alături de Adio arme (Hemingway), poezia rusului Osip Mandelstam şi un alt suflet rusesc – Cehov. Peisajele irlandeze şi trările oamenilor sunt la loc de cinste în cărţile ei.

Primul roman, The Country Girls (aşezat mai târziu într-o trilogie), l-a publicat în 1960 şi a stârnit controverse, ba chiar a fost interzis la acea vreme. I-a luat trei săptămâni să scrie povestea celor două tinere, prietene din copilărie, care după ce cresc într-o Irlandă rurală, supuse valorilor tradiţionale, vor să cucerească lumea dar se şi lovesc cu capul de pragul de sus (cartea a stat la baza filmului cu acelaşi nume). C'est la vie...

Edna O’Brien se simte cetăţean universal: a crescut în Irlanda, trăieşte la Londra şi este membru de onoare al American Academy of Arts and Letters.

Scriitoarea nu şi-a pierdut flacăra interioară nici acum, la 78 de ani, când se spune despre ea că arată cu trei decenii mai tânără. La recentul Festival de literatură din Dublin cineva i-a amintit de o cronică defavorabilă iar ea a replicat imperturbabilă: “Nu trebuie să te doboare niciun atac”.

În cadrul acestui festival (6-8 martie) s-a anunţat candidatura Dublinului pentru a deveni UNESCO City of Literature.

Eu sunt pentru.
Tradiţie există – toată lumea a auzit de James Joyce, Oscar Wilde, Jonathan Swift.
Irlanda a dat patru câştigători de Nobel pentru literatură: William Butler Yeats, George Bernard Shaw, Samuel Beckett şi Seamus Heaney.
Din secolul XX fac parte nume precum Iris Murdoch, William Trevor, Roddy Doyle, Anne Enright, Sebastian Barry.
Toţi aceştia sunt atleţi ai literaturii.
Aşa că... why not?

duminică, 8 martie 2009

Vis către Japonia


(foto : o intrare în templul Eiheiji)

Kaoru Nonomura avea 30 de ani când a renunţat la familie, iubită, slujbă (designer) şi oraş (Tokio). A plecat în munţii din prefectura Fukui, pentru a petrece un an la cel mai sever templu budist (Eiheiji), ca novice.

Ore în şir de meditaţie, mâncare puţină, muncă fizică, pedepse de la superiori – totul prezentat cu umor, căldură, curajul de a privi trecutul şi de a cântări foarte atent fiecare fragment al prezentului. După acel an, Kaoru Nonomura şi-a reluat viaţa din Tokio. În drumul zilnic spre serviciu, a început să scrie amintiri din zilele de călugăr budist.

Eat Sleep Sit (cu subtitlul My Year at Japan's Most Rigorous Zen Temple) se adresează celor interesaţi de o căutare. La scară mai mare, orice fel de căutare, probabil.

Un succes în Japonia (din 1996, de la prima ediţie, s-au vândut peste 100.000 de exemplare), începând din aprilie cartea va deveni accesibilă şi pentru restul lumii. Datorită traducătoarei Juliet Winters Carpenter, care a transpus-o în engleză.

Americanca Juliet Winters Carpenter este îndrăgostită iremediabil de Japonia, pe care a vizitat-o prima dată în copilărie. Povestea ei curge firesc spre Ţara Soarelui Răsare.

Liceul din Illinois la care studia Juliet avea în timpul verii un program special, în cadrul căruia puteai obţine National Defense Foreign Language fellowship. Juliet s-a înscris şi astfel a urmat cursurile lui Edwin McClellan (talentat traducător de poezie japoneză, născut în Kobe). Tot atunci a făcut cunoştinţă cu filmul Cei şapte samurai şi a participat la concerte de koto. Întâmplare sau nu, fascinaţia faţă de cultura japoneză s-a accentuat. Au urmat cărţi ale autorilor japonezi (citite în engleză) iar arta lui Edward Seidensticker (unul dintre cei mai buni traducători de literatură japoneză) a impresionat-o atât de mult, încât s-a înscris la University of Michigan, unde acesta preda.

Alimentată de lecturi şi de cursuri, atracţia faţă de Japonia creştea.

Atât de puternic, încât după ce a terminat facultatea (în care a studiat – ce altceva ? – literatura japoneză), Juliet s-a stabilit în 1975 în Ikoma, prefectura Nara. În 1977 a tradus prima carte : "Secret Rendezvous", de Kobo Abe, şi astfel a câştigat două premii. Acum ea ţine cursuri la Doshisha Women's College of Liberal Arts din Tokio şi traduce literatură japoneză în engleză.

Ambele cazuri – Kaoru Nonomura şi Juliet Winters Carpenter – sunt unite de ceva: a îndrăzni să-ţi urmezi visul.
Iar dacă ingrediente sunt temple, flori de cireş şi cărţi, cu atât mai bine.

sâmbătă, 7 martie 2009

Traseu modern: vot-muzică-poezie


(sursa foto)
Un poet are nevoie de inspiraţie, pe lângă talent. Muza poate veni şi chemată de muzică. Sau muzica aduce după ea idei care se transformă în cuvinte potrivite.

Poetul CK Williams, câştigător al premiului Pulitzer pentru volumul de versuri Repair , va compune o poezie inspirat de muzica clasică.

Postul american de radio Performance Today face o invitaţie interesantă, în programul său Notes to Verse.

După ce ascultaţi cele cinci fragmente muzicale, puteţi vota o bucată care credeţi că ar fi dătătoare de inspiraţie pentru viitorul poem al lui CK Williams. Data limită este vineri, 13 martie. Poetul va citi noile versuri pe 1 aprilie.

Aici, fragmente din volumul de poezii Repair, premiat cu Pulitzer în 2000.

joi, 5 martie 2009

Fetiţa care putea să vadă zâne


(sursa foto)

Se numeşte Tanya, are 13 ani şi este eroina cărţii The 13 Treasures.
Cu ajutorul ei, autoarea Michelle Harrison (debutantă în ale scrisului, la 29 de ani) a trăit recent o mare bucurie: premiul Waterstone's Children's Book. Sarah Clarke, managerul secţiunii pentru copii, are încredere în noua apariţie: "a brilliantly imaginative debut novel that will charm and enthral a generation of readers". Mai mult: lanţul de librării Waterstone's va trimite cartea în filialele din Marea Britanie dar şi din restul Europei.

Acum şapte ani, când urma cursurile colegiului Stafford, Michelle s-a apucat să scrie primele capitole. Apoi, cum ea însăşi era împresurată de cărţi – a lucrat în două librării – a dus povestea Tanyei mai departe. Adolescenta care apărea pe hârtie putea să vadă zâne (care nu sunt tipicele făpturi blânde ori înduioşătoare, ci unele chiar nesuferite ori răutăcioase). Aflată în casa bunicii, ea încearcă să dezlege un mister – o fetiţă care a dispărut acum 50 de ani. Aluatul zânelor e modelat din poveştile auzite de Michelle în copilărie, de la sora mai mare. Şi cum vremea zânelor nu trece niciodată pentru anumiţi oameni...

Final vesel, cu premiu? Nu încă. Autoarei i-a fost respins manuscrisul, când l-a trimis editurilor. Nu o dată, ci de 25 de ori. Michelle s-a simţit descurajată dar apoi s-a gândit la momentele descurajante ca la o provocare: să-l şlefuiască. Şi să creadă în povestea ei. A simţit că trage o carte norocoasă numai când a ajuns la agenţia literară Darley Anderson. De abia acum apare în scenă finalul cu premiu.

Pe lângă suma de 5 000 de lire câştigată cu această ocazie, Michelle şi-a recăpătat încrederea în a scrie. Acum lucrează ca asistent editorial la Oxford University Press şi un reflex al vremurilor de odinioară se mai arată dar e repede reprimat: de câte ori intră într-o librărie, îi vine chef să facă ordine pe rafturi.

sâmbătă, 28 februarie 2009

Time Tested Beauty Tips


(foto: Audrey Hepburn în Sabrina)

For attractive lips, speak words of kindness.

For lovely eyes, seek out the good in people.

For a slim figure, share your food with the hungry.

For beautiful hair, let a child run his or her fingers through it once a day.

For poise, walk with the knowledge you'll never walk alone.

People, even more than things, have to be restored, renewed, revived, reclaimed, and redeemed; Never throw out anybody.

Remember, if you ever need a helping hand, you'll find one at the end of your arm.
As you grow older, you will discover that you have two hands, one for helping yourself, the other for helping others.

The beauty of a woman is not in the clothes she wears, the figure that she carries, or the way she combs her hair. The beauty of a woman must be seen from in her eyes, because that is the doorway to her heart, the place where love resides.

The beauty of a woman is not in a facial mole, but true beauty in a woman is reflected in her soul. It is the caring that she lovingly gives, the passion that she shows, and the beauty of a woman with passing years only grows!

(Sam Levenson)

Sam Levenson, scriitor şi jurnalist american, a scris acest poem pentru nepotul său.
Lui Audrey Hepburn îi plăcea să îl citească celor doi fii, Sean şi Luca.


În plus, câteva citate din Sam Levenson care m-au făcut să zâmbesc:

If you want to know how your girl will treat you after marriage, just listen to her talking to her little brother.

You must learn from the mistakes of others. You can't possibly live long enough to make them all yourself.

Just try to be happy. Unhappiness starts with wanting to be happier.

It's so simple to be wise. Just think of something stupid to say and say the opposite.

I'm going to stop putting things off, starting tomorrow!

vineri, 27 februarie 2009

To Sir, with Love – mai există aşa ceva?


(foto: cartea The Freedom Writers Diary)

Când am văzut Domnului profesor, cu dragoste - To Sir, with Love mi-am dat seama că trebuie să ai vocaţia de a fi dascăl, altfel te vor învinge adolescenţii turbulenţi. Demnitatea şi eleganţa lui Sidney Poitier sunt inegalabile iar elevii „de cartier”, „cu probleme” se îmblânzesc treptat. Tema a mai fost reluată dar pentru mine acest film rămâne de referinţă.

Aflu acum de un episod destul de asemănător, derulat în viaţa reală. Dacă în filmul din 1967 era vorba de tineri din East End-ul londonez, iată că în 1994 profesoara Erin Gruwell s-a confruntat cu adolescenţi mai mult decât rebeli, din Wilson High School (Long Beach, California).

Aflată la prima experienţă cu sistemul de învăţământ, Erin Gruwell s-a trezit faţă în faţă cu cei numiţi „unteachable”, „at-risk”. Avea în clasă un amestec grăitor pentru diversitatea secolului: afro-americani, latino, cambodgieni, vietnamezi şi albi. Toţi crescuţi în cartiere unde a fi rănit de glonţ nu vezi doar la televizor. În primele săptămâni i-au demonstrat că nu aveau niciun chef de cursuri şi puneau pariuri: oare când va pleca? Violenţa nu era doar un cuvânt pentru ei.

Erin Gruwell le-a dat să citească Diary of a Young Girl, de Anne Frank. Timp de doi ani (între 1942 şi 1944) fetiţa a scris într-un jurnal (primit cadou de ziua ei) despre viaţa din Olanda ocupată de nazişti. Se ascundeau şi sperau că vor rezista până la sfârşitul războiului. Cartea a intrat în circuitul internaţional după ce a fost tradusă în engleză, în 1952.

Apoi A Child's Life in Sarajevo, jurnal scris de Zlata Filipović, o fetiţă de 11 ani din Sarajevo, şi care acoperă doi ani din timpul războiului din Bosnia (cartea a apărut în limba română la editura RAO, în 1996).

Viaţa care merge alături de crime, teroare, frică, inocenţa celor doi copii... elevii din Long Beach, reticenţi la început, au fost absorbiţi de cele două jurnale. Mai mult, au pornit să scrie despre viaţa lor (spectaculoasă, în pofida puţinilor ani). Fiecare a început câte un jurnal. Puterea cuvintelor i-a schimbat. Brusc, a luat fiinţă The Freedom Writers. Scrisul lor a generat o carte: The Freedom Writers Diary.

Filmul, cu Hillary Swank în rolul principal, a apărut şi el (fix la 30 de ani după To Sir, with Love).

Tânăra profesoară, oricât de fragilă ar fi părut, a reuşit. I-a acceptat şi i-a înţeles pe acei adolescenţi. Reacţia lor a fost similară, în cele din urmă. Cărţile şi scrisul: două instrumente benefice, mai puternice decât violenţa din cartierele mărginaşe. Foştii “unteachable” “below average” au absolvit liceul şi s-a îndreptat spre colegii. Unii au făcut câte un master ba câţiva au ajuns chiar la doctorat. Printre ei se numără profesori şi oameni care împrăştie mesajul „to teach others to write what needs to be written”.

Împreună cu Erin Gruwell, au creat The Freedom Writers Foundation. Pe site se află un top al cărţilor care le-au plăcut (citite în liceu) precum şi Ms. G's Teacher Tips.

Povestea lor merge mai departe. Inspiră alţi profesori şi alţi elevi. Mi-a plăcut - violenţa supusă de cărţi...

În loc de final neaşteptat:
O doamnă din Independence (Iowa) a împrumutat cartea de la biblioteca locală. În aprilie 2008. De atunci, nu a returnat-o. Luna trecută, ea a fost arestată (şi eliberată, între timp) pentru întârzierea nemaivazută şi nemaiauzită. Happy ending: Erin Gruwell a auzit de păţanie şi va sosi în Independence (cam departe... o să străbată peste 2000 de km, din California). Ea se va întâlni cu această cititoare, care este acum în al nouălea cer!

Moment muzical, nostalgic şi fermecător: Lulu cântă „To Sir, with Love” (la ceva ani după ce a jucat în film).

miercuri, 25 februarie 2009

Vrea cineva un pui de koala?


(în fotografie: numitul Bonny Willy)

Un comentariu de astăzi la Povestea leului Christian îmi aduce instantaneu elan de scris pe pagina blogului (mulţumesc, Sever).

Adopţie de koala! Koala mici. Şi drăgălaşi (epitetul este doar pentru ochii cititoarelor; nu ştiu de ce, dar înclin să cred că domnii nu îl vor gusta).

Până să intru pe site-ul celor de la Koala Preservation Society of New South Wales, mă gândeam că... mda... ar fi o extravaganţă: nu am condiţii, timp sau frunze de eucalipt pentru un koala, chiar dacă arată ca o jucărie pufoasă. Însă m-am lămurit repede.

Adopţia înseamnă o sumă modică, zic eu (dacă nu locuieşti în Australia, costă echivalentul a 100 lei noi – sau 1 milion de lei vechi. Pentru un an întreg). Banii, odată trimişi către organizaţia australiană, vor fi folosiţi pentru salvarea unor koala sau îngrijirea celor bolnavi. Amănunte se află aici.

Primeşti în schimb un certificat, cu o poza din care te priveşte un koala ajutat de tine (certificat personalizat) precum şi povestea lui. Pachetul mai conţine o etichetă cu însemnele KPS şi cuvintele “I Have Adopted A Wild Koala” (numai bună de lipit pe o agendă, de exemplu), precum şi o broşură despre koala.

Şi, nu în ultimul rând, e o faptă bună (expresie cam golită de conţinut, în secolul nostru).

În jur de 200 de koala sunt aduşi într-un an la spitalul din Port Macquarie, pentru a fi îngrijiţi. Spitalul mai are un program de voluntariat, durează fix o lună şi oricine din lumea asta largă se poate înscrie.

Nu vreţi să adoptaţi un pui de koala ? Nu costă timp, doar câţiva lei.

Pe mine site-ul m-a convins.