Hamlet este fericit şi în 2008

(foto de aici)
Luna trecută, University of Michigan a dat publicităţii un studiu care a cuprins 97 de ţări reprezentând 90 la sută din populaţia lumii. S-au prelucrat date ale sondajelor reprezentative desfăşurate între 1981 şi 2007. Oamenii au fost întrebaţi cât sunt de fericiţi şi de mulţumiţi de viaţa pe care o duc.

Partea bună a rezultatelor: lumea de azi este mai fericită. Partea şi mai bună: libertatea, nu banii, se asortează cu fericirea.

Pe primul loc se situează Danemarca. Pe 2 şi 3…surpriză: Puerto Rico şi Columbia. România se află mai departe, la coada clasamentului (nu cred că vă şochează această informaţie). În continuare, primele 10 locuri:
1. Denmark
2. Puerto Rico
3. Colombia
4. Iceland
5. N Ireland
6. Ireland
7. Switzerland
8. Netherlands
9. Canada
10. Austria


Întreg tabelul se află aici. Iar aici există comunicatul de presă.

Danemarca ocupă un loc 1 meritat, în opinia mea. Este o ţară cu taxe destul de mari, însă cetăţenii ei le plătesc fără bombăneli. În schimb, în societate lucrurile esenţiale funcţionează bine (spitalizare gratuită, medici specialişti - la fel), bani de la stat care merg pentru folosul copiilor şi al bătrânilor (cam 20 la sută din PIB).
În concluzie, replica lui Hamlet, “E ceva putred în Danemarca” nu mai are substanţă…

Acum doi ani, a apărut prima “hartă a fericirii”. Ea a fost întocmită de Adrian White, psiholog la University of Leicester. Pe locul 1 s-a situat Danemarca (care rămâne şi în 2008 pe acest loc), pe locul 2 – Elveţia iar “medalia de bronz” a luat-o Austria. Starea de bine/nivelul de fericire înseamnă, în linii mari, cât de mulţumită este o persoană de viaţa pe care o duce, în general şi în particular.

În încheiere, harta fericirii. De acum două veri.

“Boss, everything's simple in the world. How many times must I tell you? So don't go and complicate things!” (Zorba the Greek)

Life is trouble. Only death is not. To be alive is to undo your belt and “look” for trouble, mai spunea Alexis Zorba.

“Teach me to dance”, i-a cerut lui Zorba englezul interiorizat, cu autocontrolul fixat de-a lungul secolelor în celulele unei naţii.

Ieşea timid în soarele unei Grecii exuberante, se dezgheţa şi începea să înveţe să râdă din tot sufletul.
Să se scuture de colbul oricărui eşec fără să privească înapoi.
Să muşte câte o felie din viaţă cu pofta flămândului, indiferent de gustul cu care era răsplătit.
Să simtă minunea de a fi viu - rădăcina oricărui vis şi-ar ţese în gând.
Să sărbătorească viaţa încă din prima secundă, după fiecare trezire.

Zi de zi.

Dansul care spune toate acestea:

“Love Letters of Great Men”

(poza de aici)

De obicei, cartea se transformă în film. Dar iată o situaţie unică: secvenţa care provoacă apariţia cărţii! Sau cum o scenă dintr-un film bine cotat la box office redeşteaptă interesul pentru lectură.

În Sex and the City, lansat în luna mai, Carrie Bradshaw apare la un moment dat întinsă în pat lângă Mr Big, cu o carte din care citeşte fragmente. Cartea se numeşte Love Letters of Great Men. Imediat, fanii filmului au năvălit în librării căutând volumul respectiv însă au ieşit, la fel de repede, cu mâna goală. Cartea nu exista, cu toate că pasajele citite şi citate sunt veritabile. Cea mai apropiată lucrare putea fi considerată Love Letters of Great Men and Women: From the Eighteenth Century to the Present Day, antologie tipărită prima dată prin anii 20 şi reluată anul trecut de Kessinger Publishing.

Aflând de rumoarea apărută printre iubitorii de Sex and the City şi, implicit, de cererea de pe piaţă, oamenii de la Macmillan au intuit potenţialul unei asemenea afaceri. Prin urmare, la sfârşitul lunii iulie a ieşit de sub tipar… ce credeţi? Love Letters of Great Men. Pentru aproape 10 lire, ne putem adânci în scrisorile de dragoste ale unor figuri celebre precum Pliniu, Henric al VIII-lea, Mozart, Napoleon, Byron, Oscar Wilde, Darwin şi mulţi alţii.

Keats - sărac şi iubit de o tânără misterioasă (după moartea poetului şi după dispariţia ei s-a aflat că era vorba de Fanny Brawe) care i-a fost muză, Lordul Byron - îndrăgostit de o femeie căsătorită, Mozart - scriind cuvinte înflăcărate soţiei lui (da, se poate…). Oameni importanţi pe care dragostea îi aduce în rând cu ceilalţi muritori. Cuvinte neaşteptate uneori dar puternice şi pasionate.

“While I was writing the last page, tear after tear fell on the paper. But I must cheer up - catch! - An astonishing number of kisses are flying about - The deuce! - I see a whole crowd of them! Ha! Ha!...I have just caught three - They are delicious!”
(Mozart către soţia lui, Constanze)

"Wishing myself (specially an evening) in my sweetheart's arms, whose pretty dukkys I trust shortly to kiss. Written with the hand of him that was, is, and shall be yours by his will."
(Henric al VIII-lea către Anne Boleyn)

Şi pentru că trăim în secolul vitezei (nu avem mereu timpul şi tihna pentru o carte citită în culcuşul unui fotoliu), şi pentru că salvăm planeta (încercăm să reducem volumul de tipăritură, nu?) a apărut recent varianta audio a Love Letters of Great Men. Numai bună de încărcat în iPod iar apoi, cu căştile pe urechi şi cu cuvintele oamenilor mari susurând în auz, putem merge spre serviciu:
"It is true you are not handsome, for you are a woman, and think you are not, but this good humour and tenderness for me has a charm that cannot be resisted."
(Alexander Pope către iubita sa, Martha Blount)

Pitic de grădină? Mai bine o mini-văcuţă

(poza este luată de aici)

În Marea Britanie, preţurile crescute ale unor alimente au făcut ca în câteva grădini din spatele caselor să apară... mini-văcuţele. Sau văcuţele pitice. Numite în acte văcuţe rasa Dexter (pentru cei cu reacţii alergice la diminutive: dimensiunea impune aici şi această formă de exprimare - da, mă feresc de diminutive, în mod normal).

Nu exagerez şi nu e o farsă: până şi prestigiosul The Times a tratat recent acest subiect.

Dacă mergeţi prin Albion şi vedeţi pe o pajişte britanică o cornută cu înălţimea situată între cea a unui câine-lup şi cea a unui Dog german, atunci vă aflaţi în faţa unei văcuţe Dexter. Pentru detalii în UK, consultaţi aici.

Puţină istorie: strămoşii ei au păscut prin sudul Irlandei încă din 1800 şi se pare că, la rândul lor, aceştia provin din vitele celţilor. Revenind în prezent: cine are o grădină şi dispune de minimum 200 de lire sterline (preţul unei super-Dexter ajunge şi la 2000 de lire), poate deveni proprietarul unei văcuţe care nu reclamă o îngrijire specială, este prietenoasă cu cei mici, „tunde” iarba şi oferă cam 7 litri de lapte zilnic. Unii spun că, în ultimă instanţă, ea poate ajunge şi în farfurie dar prefer să ignor acest aspect şi să mă gândesc doar la o mini-văcuţă- animal de companie rumegând placidă pe o pajişte, în amurg, aşteptând să vină ora mulsului.

Nu disperaţi dacă vă aflaţi în America, Australia sau în Noua Zeelandă . Există şi aici asociaţii de profil care vă ajută să vă cumpăraţi o văcuţă pitică, pentru că miniona Dexter a reuşit să depăşească graniţele Marii Britanii.

De ce m-a atras povestea văcuţei Dexter? Pentru că este un fel de vis devenit realitate, dar pe coordonate un pic diferite de cele iniţiale.

Explicaţie: în copilărie, tata îmi croia zilnic o poveste sau măcar o secvenţă fantastică. Mă refer la vârsta când trăieşti cu basme şi nu vrei să separi imaginarul de realitate. Într-o bună zi, tata mi-a spus că o să îşi facă rost de un ponei. Dar în miniatură. Adică un mini-ponei. Şi că îl va aşeza pe biroul de acasă. De ce? am întrebat imediat (încă de atunci aveam de ce-urile la mine) Fiindcă după ce el, tata, scrie (da,da, a fost o vreme în care hârtia şi cerneala erau uneltele de bază ale scrisului), poneiul va tropăi pe birou, purtând pe copite sugativă (pentru cei crescuţi alături de computer, mă tem că sugativă e un arhaism).

Am clipit de vreo două ori şi am văzut scena în minte. Era un mini-ponei alb, cu părul la fel de alb, ochii negri şi o mini-şa roşie. Urma să stea pe birou, printre hârtii şi câteva cărţi. Am fost fericită. Aveam ceva unic, chiar dacă numai în imaginaţie. Nici măcar nu l-am aşteptat, eram mulţumită de poveste. Care poate nu e chiar atât de imposibilă, din moment ce am aflat azi că există văcuţa Dexter... Important e să crezi în poveşti, nu-i aşa?

Later edit:

În final, Come by the Hills - Loreena McKennitt:


Come By The Hills
Asculta mai multe audio Muzica

Come by the hills to the land
where fancy is free
And stand where the peaks meet the sky
and the rocks reach the sea
Where the rivers run clear and the bracken
is gold in the sun
And cares of tomorrow must wait
till this day is done.

"Being a Scot" la 78 de ani

(foto de Alan Light)

Un fost James. James Bond. La cel mai mare festival. De carte. Astăzi.

Întrebare: La care eveniment al Edinburgh Book Festival s-au vândut toate biletele în mai puţin de o oră (vorbesc aici de luna iunie, când au fost puse în vânzare)?
Răspuns: La lansarea cărţii lui Sean Connery, pe care acesta a scris-o împreună cu prietenul său Murray Grigor - regizor şi scenarist. Scoţian, bineînţeles.

Being a Scot se numeşte volumul. Este vorba de autobiografia acestui "post-war Clark Gable", după cum a fost numit actorul de origine scoţiană. Indiana Jones, Casa Rusia, James Bond şi câte şi mai câte filme ... însă aceeaşi eleganţă de a juca plus masculinitate exprimată (fără stridenţă) prin voce, privire şi aplomb.
Iar dacă Edinburgh înseamnă şi oraşul natal al lui Sir Sean, pentru ca Being a Scot să ajungă la cititori nici că se putea găsi o ocazie mai bună decât festivalul de carte.

O coincidenţă (oare?): lansarea autobiografiei coincide cu ziua de naştere a lui Sir Sean – el împlineşte astăzi 78 de ani ! Când i-o fi adunat?!
Cei doi autori au înregistrat şi un filmuleţ(durează cu puţin peste 3 minute) care să trezească interesul publicului pentru Being a Scot (dacă mai era nevoie...)

În carte există un Sean Connery într-o ipostază neaşteptată – s-a îndeletnicit şi cu distribuţia laptelui, când locuia în Edinburgh – dar şi elemente de adâncime, cum ar fi studierea vieţii culturale scoţiene, reprezentată de poetul Robert Burns, romancierul Sir Walter Scott şi Maria Stuart, Regina Scoţilor.

Se cuvine în încheiere ca, alături de clasicul La mulţi ani, să se găsească şi un pic de muzică scoţiană. Scotland the Brave, imn neoficial al Scoţiei, spune:

Hark, when the night is falling
Hear! Hear the pipes are calling,
Loudly and proudly calling,
Down thro' the glen.
There, where the hills are sleeping,
Now feel the blood a-leaping,
High as the spirits of the old Highland men.

În varianta instrumentală (cimpoi, tobe etc):


Later edit:

Anul trecut am văzut Finding Forrester, cu un Sean Connery morocănos, scriitor retras din lume, aproape acrit şi sastisit de toate, care devine mentorul unui tânăr de culoare şi învaţă din nou să interacţioneze cu oamenii. Literatură, prietenie şi o lecţie de viaţă. Merită văzut. De mai multe ori. Trailerul:

Dantelării din ironii

(poza este luată de aici)

“Era o după amiază fierbinte de vară; în compartimentul de tren domnea zăpuşeala corespunzătoare iar până la prima staţie, Templecombe, mai era cale de o oră. În compartiment, o fetiţă, altă fetiţă şi mai mică şi un băieţaş. Mătuşa aparţinând copiilor ocupa un colţ; în colţul opus şedea un domn singur, separat de grupul celor de mai sus, deşi fetiţele şi băieţaşul umpleau cu energia lor întreg compartimentul. Şi mătuşa şi copiii se dedau la o conversaţie de un caracter monoton dar persistent, precum o muscă ce nu cunoaşte oboseala. Majoritatea replicilor mătuşii începeau cu un ‘nu e voie’ iar ale copiilor cu un ‘de ce ?’ Domnul singur se abţinea de la orice comentariu cu glas tare.
(…)
-Dar dacă n-ar fi fost aşa de cuminte, n-o salvau ? se interesă cea mai mare dintre fetiţe, formulând exact întrebarea ce-i stătea pe buze şi domului singur.
-Ba da, admise jalnic mătuşa, dar nu cred că mai săreau atât de repede s-o apere dacă n-ar fi iubit-o atât de tare.
-Cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o, fu sentinţa fetiţei cele mai mari, rostită cu o imensă convingere.
-Nici nu am ascultat decât o bucăţică la început, aşa de tâmpită era, o susţinu Cyril.”

H H Munro - Domnul care se pricepea la poveşti

Şi originalul:

„It was a hot afternoon, and the railway carriage was correspondingly sultry, and the next stop was at Templecombe, nearly an hour ahead. The occupants of the carriage were a small girl, and a smaller girl, and a small boy. An aunt belonging to the children occupied one corner seat, and the further corner seat on the opposite side was occupied by a bachelor who was a stranger to their party, but the small girls and the small boy emphatically occupied the compartment. Both the aunt and the children were conversational in a limited, persistent way, reminding one of the attentions of a housefly that refuses to be discouraged. Most of the aunt's remarks seemed to begin with "Don't," and nearly all of the children's remarks began with "Why?" The bachelor said nothing out loud.
(...)
"Wouldn't they have saved her if she hadn't been good?" demanded the bigger of the small girls. It was exactly the question that the bachelor had wanted to ask.
"Well, yes," admitted the aunt lamely, "but I don't think they would have run quite so fast to her help if they had not liked her so much."
"It's the stupidest story I've ever heard," said the bigger of the small girls, with immense conviction.
"I didn't listen after the first bit, it was so stupid," said Cyril.”

H H Munro - The Story-Teller

În schiţa de mai sus (pe care vă invit să o citiţi în întregime) se află o mostră de Hector Hugh Munro (devenit Saki în lumea scriitoricească): satirizarea convenţionalului şi situaţii la care nu te aştepţi. Aici se ocupă de tendinţa de a spune copiilor poveşti moralizatoare. L-aş compara cu o şampanie: e înţepător şi te face să râzi.

L-am descoperit pe Saki acum mulţi ani, prin intermediul The Open Window. Ştiu că atunci m-a frapat arta lui de a satiriza normele, acel „aşa se cade” al societăţii, împingând totul către un umor care putea deveni şi macabru.

Apoi am constatat că el însuşi sfidase graniţe de toate felurile. Graniţe geografice: născut în Burma, apoi trimis în copilărie în Anglia şi crescut de mătuşi prea severe; s-a înrolat în poliţia militară şi s-a întors în Burma timp de un an. Mai apoi a fost jurnalist (în Londra). Peste patru ani devenea corespondent în Balcani. Au urmat Varşovia, St Petersburg şi Paris. Saki a înfruntat şi limitele impuse de trecerea timpului: la 44 de ani, chiar dacă depăşise vârsta pentru înrolare, a insistat să fie trimis pe front, ca simplu soldat, în primul război mondial. Sfârşitul lui, într-o bătălie din Franţa, are în el ceva neaşteptat: se spune că tocmai strigase "Put that damned cigarette out!", înainte de a fi împuşcat.

Replicile lui spirituale îmi aduc aminte de Oscar Wilde. Saki nu poate fi îmblânzit, şi ştie să disece cu cruzime orice înţepeneală şi ipocrizie. Cunoaşte arta de a pregăti surprize cititorului, evadând din convenţional şi oferindu-i ceva la care nu se aşteaptă. Poate fi caustic, poate fi amar dar nu este tern. Pentru Saki, viaţa reprezintă o înlănţuire de surprize şi de situaţii interesante, pe care simte nevoia să le ofere mai departe.

...Şi un mic bonus:

"The sacrifices of friendship were beautiful in her eyes as long as she was not asked to make them."

"He's simply got the instinct for being unhappy highly developed."

"We all know that Prime Ministers are wedded to the truth, but like other wedded couples they sometimes live apart."

H H Munro (Saki)

Bunicuţa revine!

Tina Turner - What You Get Is What You See
Asculta mai multe audio Muzica

Cu un titlu ca acesta, unii poate că se vor gândi la scena politică (cred că tot românul cunoaşte cui îi este atribuită celebra poreclă).
Dar nu. Eu stau departe de asemenea subiecte. La politică şi la fotbal tot românul se pricepe, aşa că las pe mâna altora domeniile amintite anterior.

Bunicuţa este un nume afectuos pentru Tina Turner. Anna Mae Bullock (numele real) se joacă mereu cu timpul şi nici nu ţine seama că va împlini 69 de ani pe 26 noiembrie. Arde pe scenă totul şi o ia de la capăt neobosită, ca o pasăre Phoenix în căutarea muzicii care să vindece. Transmite energie prin voce şi mişcare. Este un foc de artificii.

Pe 1 octombrie Tina Turner îşi începe turneul, în America cea îndepărtată, mai precis în Kansas City, şi îl va încheia la anul, cu show-ul din 3 aprilie, în Manchester (da, vine şi în Europa dar nu speraţi că în România, ci prin Germania, Belgia, Austria, Elveţia şi Anglia).

Cine locuieşte în SUA, are noroc. În primul rând că poate să îşi cumpere bilete şi în al doilea rând că poate câştiga două bilete la concertul Tinei din Chicago (3 octombrie); trebuie doar să introducă o adresă de mail, un nume şi un cod în nişte rubrici, după care aşteaptă cuminte tragerea la sorţi din septembrie (pentru detalii există secţiunea „See Contest Rules”).

S-a bucurat de succes în anii 60, alături de Ike. Au mai trecut 20 de ani. La 37 de ani, Tina Turner a avut curajul să o ia de la capăt – o carieră solo, bani puţini, cânta în cluburi şi hoteluri, un album care nu a cunoscut un mare succes etc. Urmează întâlnirea cu Roger Davies, managerul Oliviei Newton John, de bun augur. La 41 de ani, Tina Turner a cântat la un faimos club new-yorkez, The Ritz (graţie lui Roger). I-a urmat sfatul: avea cântece noi, o trupă nouă, până şi ţinuta de scenă era cu totul alta. Presa a iubit-o din nou.

Revenise în atenţia lumii. Rod Stewart a văzut-o şi i-a propus să cânte împreună Hot Legs. Mick Jagger a luat-o alături de el pe scenă, la Honky Tonk.
Tina Turner a avut curajul să treacă şi la film. Avea 46 de ani când a jucat în Mad Max (partea a treia), cu Mel Gibson.

În decembrie 2000, la 61 de ani, Tina ţine ultimul spectacol, în cadrul 24/7 Millenium Tour, şi anunţă că nu va mai cânta în concerte. Fanii oftează şi se consolează cu înregistrările. Este cântăreaţa cu cel mai mare număr de bilete vândute la concerte. La urma-urmei, poate că are nevoie de o perioadă de odihnă...

Însă pauza nu a durat prea mult. Anul trecut, Tina Turner spunea că un album sau un turneu mondial se vor materializa înainte să împlinească 70 de ani. Şi s-a ţinut de cuvânt. Albumul Tina se va lansa în State pe 30 septembrie. Iar în ziua următoare, începe turneul! Ziua de naştere (69 de ani) şi-o va sărbători cântând (atunci se va afla pe scenă la Newark, New Jersey).

Secretul ei?

"Physical strength in a woman - that's what I am."

"I never felt sorry for myself. Once you start the self-pity, you're dead - you're in the box. I didn't allow myself to go in that friggin' box. That's the message. Don't accept it. Keep going."

10 destinaţii literare (episodul 2)

Stratford-upon-Avon
(poza este luată de aici)

Un orăşel care atrage necontenit milioane de turişti curioşi să vadă urbea natală a marelui Will. Despre Shakespeare ar fi prea multe de spus, tomuri întregi s-au scris; cred că linkul acesta ar putea informa mult mai bine.

Experienţa mea în Stratford-upon-Avon a durat câteva ore (era vorba de o excursie cu autobuzul, pornind dintr-un ţinut învecinat). Încă de la primii paşi, parcă eram într-o carte poştală: casele arătau de parcă te-ai întors în timp iar cafenele şi pub-uri te îmbiau să zăboveşti un pic (ceea ce am şi făcut). Magazine de antichităţi, magazine de cadouri – tot ce trebuie ca să ia ochii şi minţile turiştilor dezlanţuiţi, printre care mă număram şi eu. Parcă toate limbile pământului se auzeau pe Henley Street.

Se spune că viaţa bardului englez e ca un drum: la un capăt, pe Henley Street, se află casa în care s-a născut, la 23 aprilie 1564, iar la celălalt – biserica unde e înmormântat, Church of the Holy Trinity.

În faţa casei lui Shakespeare, două fete cântau la vioară. Îmbrăcate în rochii lungi, negre, cu un aer elegant, păreau ca ieşite dintr-o sală de concerte. În faţa lor era aşezată o cutie în care trecătorii puneau monede. Totul se defăşura foarte decent, lumea se oprea din mers, le asculta, dacă cineva dorea să comenteze, o făcea în şoaptă. Când m-am apropiat, cântau Primăvara lui Vivaldi. Aerul era impregnat de energie şi de frumuseţe, scoase din două arcuşuri.

Mi-am amintit că autobuzul de întoarcere urma să sosească peste o jumătate de oră şi am pornit cu elan – obiectivul meu era celălalt capăt al „drumului lui Shakespeare”.
Trebuie să menţionez (pentru că veţi vedea ce va urma) că era luna lui august, deosebit de călduroasă în România, însă eu poposisem într-o ţară unde temperaturile treceau doar un pic de 20 de grade Celsius. Bagajele mele nu conţineau nicio jachetă (de atunci m-am învăţat minte) şi erau ore când dârdâiam discret. Şi dintr-o dată, în stânga se iveşte un magazin cu un cuvânt magic: Sales. Mi-am zis că intru doar pentru 5 minute, dar 5 minute se pot multiplica periculos când te afli într-un magazin şi ai zeci de produse dintre care să alegi. Nu vă gândiţi la morbul shoppingului (de data asta) ci la o necesitate vestimentară.

Am cumpărat un pardesiu subţire şi încântător, de un albastru minunat, şi o pereche de pantaloni negri. Exact ce îmi trebuia pentru orele mai răcoroase care se iveau când nici nu te aşteptai. Am ieşit victorioasă cu punga după mine dar...în cinci minute trebuia să fiu la autobuz. Şi iată cum un magazin (nu mai reţin cum se numea) îţi opreşte drumul către Church of the Holy Trinity. Mda... păreri de rău, un gust al neîmplinirii şi o promisiune pe care mi-am făcut-o pe loc: trebuie să mai ajung o dată în Stratford-upon-Avon, şi voi lua la rând fiecare clădire, pietricică, parc, copac. Voi face drumul integral. Până acum nu am ajuns acolo. Dar asta nu mă împiedică să sper.

În continuare, Sonetul 116 al lui Shakespeare

"Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth's unknown, although his height be taken.
Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved."

Şi în limba română:

"Unirea sufletelor mari nu are
Hotar, iubirea nu-i iubire dacă
Se schimbă cînd întâmpină schimbare
Sau când se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricând,
Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;
Stea navelor ce rătăcesc, purtând
Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă
Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.
Prin vreme trece fără ca să treacă,
Oricât i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,
Nicicând n-am scris, nicicând n-a fost iubire!"

Traducere Neculai Chirică

Şi în altă traducere (încă nu am reuşit să aflu dacă e vorba de Tomozei sau de Frunzetti):

"Nu cred în piedici puse de noroc
Unirii sufletelor mari. Iubirea
Iubire nu-i când face silei loc,
Trădării răspunzând cu părăsirea.

Nu, ea e veşnic semn şi far străjer
Ce-ntâmpină furtuna si nu cade.
E steaua fiecărui corăbier,
Al cărei preţ nu-i măsurat în grade.

Iubirea nu-i paiaţa vremii, chiar
De intră sub compasul coasei sale.
N-o schimbă ani, şi n-o clintesc măcar
Tăişurile clipelor fatale.

De spun minciuni, şi pot fi dovedit.
N-am scris nimic, şi nimeni n-a iubit!"

10 destinaţii literare

Există un portal numit TripAdvisor. L-am folosit şi eu, înainte de a ajunge în unele locuri din străinătate (comentariu: mi-aş fi dorit să îl folosesc mai des). Se află aici informaţii despre cazare, transport, „things to do”, diverse sfaturi „before you go”. Mai sunt comentarii ale turiştilor legate de cazare (foarte util, dacă stai să te gândeşti că în orice site oficial toate hotelurile şi pensiunile sunt minunate). Mie îmi plac şi fotografiile postate de turişti – te ajută să îţi faci o idee despre ce vei găsi acolo.

Recent, editorii acestui portal au lansat Topul celor 10 destinaţii literare. Locurile din listă au reprezentat căminul unor scriiori celebri, ori o sursă de inspiraţie pentru ei. În topul preferinţelor turistice literare, Marea Britanie conduce clar.

1. Londra - Dickens, Geoffrey Chaucer, John Milton, John Keats şi H.G. Wells
2. Stratford-upon-Avon – William Shakespeare
3. Edinburgh - Sir Arthur Conan Doyle (cu al său Sherlock Holmes), J. K. Rowling (Harry Potter)
4. Dublin – James Joyce, William Butler Yeats, Seamus Heaney
5. New York - Jack Kerouac, Arthur Miller şi Norman Mailer
6. Concord, Massachusetts - Louisa May Alcott - "Little Women" („Micuţele doamne”, editura Corint).
7. Paris –Hugo, Voltaire, Dumas; i-a atras şi pe Hemingway, Ezra Pound, Scott Fitzgerald
8. San Francisco - Allen Ginsberg şi Jack Kerouac
9. Roma – Virgiliu dar şi Keats ori Shelley care au venit aici în căutare de inspiraţie
10. St Petersburg - Tolstoi, Cehov, Puşkin şi Dostoievski

Pentru primul loc (promit să revin cu celelalte):

Londra

"(…) se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineaţa de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie şi deloc neplăcută, adunând cu lopeţile zăpada de pe pavajul din faţa locuinţelor şi de pe acoperişurile caselor, care, spre marea bucurie a băieţilor, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt şi se răspândea în mici viscole artificiale. (…)
Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coşuri rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca surtucele unor drăgălaşi domni bătrâni, lăfăindu-se în fata uşilor şi revărsându-se până în stradă, cu abundenţa lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, roşcovane şi pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca nişte călugări spanioli grăsani, făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăuşe, codanelor care treceau pe acolo şi se uitau cu falsă modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere şi mere, adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoşii patroni îi agăţaseră de nişte cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de alune, maronii şi mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târşâiri de picioare, cu frunze veştede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace şi oacheşe, contrastând cu galbenul portocalelor şi al lămâilor şi cerând cu insistenţă, implorând chiar, cu personalitatea lor extrem de compactă şi de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie şi mâncate după-masă."
Charles Dickens - Un colind de Craciun

"A thing of beauty is a joy for ever:
Its loveliness increases; it will never
Pass into nothingness; but still will keep
A bower quiet for us, and a sleep
Full of sweet dreams, and health, and quiet breathing."
John Keats – A Thing of Beauty is a Joy Forever

În fotografia de mai sus este Muzeul Charles Dickens (Londra, Doughty Street)

Se întâmplă în 2008

Finalul unei zile de lucru. Automobile care se târăsc spre casă, şoferi placizi, care şi-au epuizat resursele isterice de dimineaţă. Dimineaţa peisajul este presărat cu maşini prea multe, cu şoferi prea grăbiţi. După agitaţia automobilistică matinală, s-ar zice că trăim într-o ţară a punctualităţii; fals, bineînţeles.

Dar acum e seară. A mai trecut o zi. Intersecţie bucureşteană de care vrei să scapi însă – fatalitate – semaforul arată roşu. Roteşti privirea, să te asiguri că urmează ritualul clasic.

În dreapta, o cerşetoare tânără, sprijinită în cârje, urmată de doi prieteni care atacă instantaneu, cu câte un instrument de şters, luneta automobilelor oprite. Urmează claxoane sau maşina mişcată mai în faţă de proprietar, ca să scape de agresiune. Eventual câte o injurătură aruncată dinspre portieră.

În stânga, ceva sparge monotonia peisajului. Uraaa, o căruţă! Am intrat de un an în UE, avem ciorchini de bănci şi mediul „corporate” transplantat brusc pe trunchiul mioritic, maşini costisitoare şi cazinouri ciudat de numeroase, Armani şi Vuitton şi toate simptomele că Occidentul a poposit aici... mai există căruţe pe un drum principal din capitală? Se pare că da, realitatea nu poate fi negată. Cel mult asumată.

Bărbatul din căruţă are un ţânc lângă el. Bărbatul ştie că mai durează până se face verde. De undeva din căruţă apare o bere la doi litri, din care trage un gât cu sete (nu am reuşit să prind momentul în fotografie ). Copilul se uită o clipă la el apoi, vag plictisit, îşi îndreaptă privirea spre semafor. Poate că oprire + bere i se pare o alăturare deja banală. În câteva secunde, lichidul din sticlă a scăzut simţitor. Copilul priveşte undeva, în zare.

E verdeeeeee. Toţi caii putere se frământă să scape din intersecţie. Căruţa porneşte cuminte, calul trage conştiincios, de parcă ar fi pe o uliţă. Nu îi pasă de maşinile care roiesc pe lângă el. Merge spre casă.

Suntem în România anului 2008.