Finalul unei zile de lucru. Automobile care se târăsc spre casă, şoferi placizi, care şi-au epuizat resursele isterice de dimineaţă. Dimineaţa peisajul este presărat cu maşini prea multe, cu şoferi prea grăbiţi. După agitaţia automobilistică matinală, s-ar zice că trăim într-o ţară a punctualităţii; fals, bineînţeles.
Dar acum e seară. A mai trecut o zi. Intersecţie bucureşteană de care vrei să scapi însă – fatalitate – semaforul arată roşu. Roteşti privirea, să te asiguri că urmează ritualul clasic.
În dreapta, o cerşetoare tânără, sprijinită în cârje, urmată de doi prieteni care atacă instantaneu, cu câte un instrument de şters, luneta automobilelor oprite. Urmează claxoane sau maşina mişcată mai în faţă de proprietar, ca să scape de agresiune. Eventual câte o injurătură aruncată dinspre portieră.
În stânga, ceva sparge monotonia peisajului. Uraaa, o căruţă! Am intrat de un an în UE, avem ciorchini de bănci şi mediul „corporate” transplantat brusc pe trunchiul mioritic, maşini costisitoare şi cazinouri ciudat de numeroase, Armani şi Vuitton şi toate simptomele că Occidentul a poposit aici... mai există căruţe pe un drum principal din capitală? Se pare că da, realitatea nu poate fi negată. Cel mult asumată.
Bărbatul din căruţă are un ţânc lângă el. Bărbatul ştie că mai durează până se face verde. De undeva din căruţă apare o bere la doi litri, din care trage un gât cu sete (nu am reuşit să prind momentul în fotografie ). Copilul se uită o clipă la el apoi, vag plictisit, îşi îndreaptă privirea spre semafor. Poate că oprire + bere i se pare o alăturare deja banală. În câteva secunde, lichidul din sticlă a scăzut simţitor. Copilul priveşte undeva, în zare.
E verdeeeeee. Toţi caii putere se frământă să scape din intersecţie. Căruţa porneşte cuminte, calul trage conştiincios, de parcă ar fi pe o uliţă. Nu îi pasă de maşinile care roiesc pe lângă el. Merge spre casă.
Suntem în România anului 2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu