Poeţi fericiţi?...

(coperta volumului de debut)

Există poeţi fericiţi? Uite că da. Însă mai întâi ei trec prin perioada inevitabilă de nefericire. Productivă din punct de vedere literar, din câte spune lumea.

Poeta Wendy Cope a debutat în 1986 cu volumul Making Cocoa for Kingsley Amis, care a intrat rapid pe lista celor mai bine vândute cărţi. Conţine poezie condimentată cu umor. E duioasă şi imediat acidă. Parodiază stilul unor nume grele (William Wordsworth, T.S. Eliot, Emily Dickinson), aduce sonete comice, haiku-uri cu giumbuşlucuri dar şi poezii de dragoste.

Din Making Cocoa for Kingsley Amis
Rondeau Redouble
There are so many kinds of awful men -
One can't avoid them all. She often said
She'd never make the same mistake again:
She always made a new mistake instead.
(continuarea aici – e a treia poezie din selecţie)

Două din haiku-urile lui Jason Strugnell (ea a inventat acest personaj caraghios care se tot încordează şi încearcă să emită poezie)
(ii)
The leaves have fallen
And the snow has fallen and
Soon my hair also ...

(iii)
November evening:
The moon is up, rooks settle
The pubs are open.

Prima strofă din Message (restul aici)
Pick up the phone before it is too late
And dial my number. There's no time to spare -
Love is already turning into hate
And very soon I'll start to look elsewhere.

Era singură în Londra când şi-a scris volumul de debut. Fusese învăţătoare timp de 15 ani. Ajunsese la 41 de ani şi s-a decis să devină freelancer writer. O definiţie a singurătăţii, marca Wendy Cope: mergea la petreceri, ieşea în lume dar acasă nu avea cu cine vorbi dacă i se strica maşina de spălat.

Amărăciunea se infiltrează subtil în cartea a doua, Serious Concerns (1992).
Fragment din Bloody Men
Bloody men are like bloody buses
You wait for about a year
And as soon as one approaches your stop
Two or three others appear.
(restul aici)

Din At 3 am
Somewhere else
you're sleeping
and beside you there's a woman
who is crying quietly
so you won't wake.

Apoi l-a întâlnit pe poetul Lachlan Mackinnon (mai tânăr decât ea cu 11 ani). S-au mutat împreună în Winchester, au o casă şi o grădină iar Wendy (fiindcă nu s-au căsătorit oficial) este un fel de mamă vitregă pentru copiii lui Lachlan. Versurile i s-au mai îmbânzit la adresa bărbaţilor. Cuvintele sarcastice s-au mai catifelat.
O vorbă englezească spune: „Happiness writes white”. Însă Wendy vrea să demonstreze că, deşi tristeţea aduce poezii cu mare încărcătură, fericirea are şi ea valoare literară.

Din cel de-al treilea volum, If I Don't Know (2001):
A Mystery
People say, 'What are you doing these days? What are you working on?
I think for a moment or two.
The question interests me. What am I doing these days?
How odd that I haven't a clue.

Haiku: Looking Out of the Back Bedroom Window Without My Glasses
What's that amazing
new lemon-yellow flower?
Oh yes, a football.

Tihna apare ascunsă sub autoironie:
Being Boring
'May you live in interesting times,' Chinese curse

If you ask me 'What's new?', I have nothing to say
Except that the garden is growing.
I had a slight cold but it's better today.
I'm content with the way things are going.

Poeziile în întregime sunt aici.

Wendy e convinsă că râsul apare când recunoşti adevărul dar nu te-ai gândit că ar putea lua o asemenea formă. Crede cu tărie că o poezie poate fi comică şi serioasă în acelaşi timp.

Cea mai recentă carte i-a apărut anul trecut: Two Cures for Love: Selected Poems 1979-2006. Creaţii vechi împreună cu poeme noi. Titlul vine de la o poezie mai veche, în care ea dă sfaturi cum să te vindeci de dragoste: "Don't see him. Don't phone or write a letter," este prima cale. Urmează a doua: "The easy way: get to know him better".
Fragmente la această adresă.

Poeta este atât de strictă în privinţa copyright-ului încât partenerul ei de viaţă i-a sugerat să îşi înscripţioneze pe piatra funerară următoarele: "Wendy Cope. All Rights Reserved". Nu îi place că atunci când caută cu Google titlul unei poezii o găseşte pe câteva site-uri. Şi-a exprimat indignarea că are postate pe net unele creaţii.

Mărturisesc că şi eu am făcut la fel (titluri cu Google), pentru a aduna fragmentele de mai sus, însă nu m-am indignat...

Mai mult, aş avea chef să îi cumpăr volumul cel mai recent, editat la începutul anului în varianta paperback.

Bătrânul din Cojimar şi marea

(foto: casa lui Hemingway - Cojimar, Cuba)

Andy Garcia are planuri mari: vrea să regizeze Hemingway & Fuentes, povestea anilor petrecuţi de scriitorul american în Cojimar, Cuba.
Garcia a scris deja scenariul, împreună cu nepoata autorului. Dacă totul va merge bine, Hemingway va fi interpretat de Anthony Hopkins iar Fuentes – de Andy Garcia.

Cojimar: un sătuc liniştit de pescari, în apropiere de Havana. Acolo a poposit un om care văzuse cu ochii lui ambele războaie mondiale şi Războiul Civil din Spania. Îi plăcea să scrie, să stea la taclale cu localnicii şi să pescuiască. A rămas. Vreo 20 de ani. A scris şi a pescuit.

Pescarul Gregorio Fuentes nu mai era tânăr când Hemingway l-a angajat pe ambarcaţiunea sa Pilar. Mare amator de trabuc, el este cel care l-a învăţat pe american cum se pescuieşte peştele spadă şi îi depăna tot soiul de istorii. Unii spun că Fuentes reprezintă modelul pentru Santiago din Bătrânul şi marea.

Când a împlinit 103 ani, Fuentes a urmat ritualul iniţiat cu zeci de ani în urmă: a mers la bustul prietenului său şi a turnat pe el rom, mărturisind că ar fi preferat să îl bea împreună. Un an mai târziu, în 2002, Gregorio Fuentes s-a sfârşit.

Statuia lui Hemingway (ridicată în 1962) priveşte spre apă şi este făcută din metal. Se spune că fiecare pescar din sat a contribuit cu câte un element (şuruburi, elice vechi) ca să se adune suficient material. Omul care stătea alături de ei în cârciuma La Terraza dispăruse. Le era dor de el.

Un fragment din reportajul lui Michael Palin, aflat pe urmele lui Hemingway. Fuentes, în vârstă de 101 ani, răspunde în forţă întrebărilor, simţind nevoia să apere memoria unui prieten. The Old Man...



O prietenie frumoasă. Înclin să cred că Gregorio Fuentes este Santiago.

Bonus: Hemingway's Cuba, Cuba's Hemingway – un articol scris de Valerie Hemingway. A fost secretara personală a autorului şi a locuit o jumătate de an în Cojimar.

Zâmbetul care nu dispare

(sursa foto)

Are un zâmbet imens. Are şi multe kilograme în plus dar face haz pe seama taliei care stă să îi dispară (spre deosebire de zâmbet).

Prima dată am văzut-o în seria French şi Saunders, difuzată la tv.
Dawn French şi Jennifer Saunders alcătuiesc un duet comic irezistibil, încă de la începutul anilor 80. Au parodiat numeroase filme celebre (Tăcerea mieilor, Titanic, Exorcistul, Războiul stelelor etc) dar şi vedete (de la ABBA până la Amy Winehouse).

Să parodiezi nu e uşor, fiindcă trebuie să descoperi puncte slabe pe care să le tratezi cu inteligenţă şi umor. Să exploatezi clişeele, ticurile sau să râzi de ceea ce lumea a găsit cândva fermecător. Pe muchie de cuţit, aşadar. Ele două ştiu să se strecoare printre obstacole pentru a ajunge la ţintă: un râs ori măcar un zâmbet.

Prima parte din Harry Potter parodiat şi produs de French şi Saunders. Iar aici - partea a 2a, a 3a şi a 4a.


În toamna trecută, Dawn French şi-a lansat autobiografia: "Dear Fatty" (Fatty este porecla pe care i-a dat-o partenerei de comedie, Jennifer, deşi aceasta nu este rubicondă – sau poate tocmai de aceea). A fost publicata de Random House, care permite citirea câtorva pagini.

În carte a scris lucruri despre care nu mai vorbise vreodată. Mai multe piese ale unui puzzle, adunate pentru a o defini pe actuala Dawn French. Autobiografia este compusă din scrisori adresate mamei, tatălui (care s-a sinucis când Dawn avea 19 ani), fetiţei pe care a adoptat-o, soţului, cititorului, Madonnei (pe care a parodiat-o cu sârguinţă), lui Jennifer şi aşa mai departe...

...La graniţa dintre râs şi lacrimi, depinde în ce cheie o citeşti. Îmi place să cred că pe joviala Dawn French au călit-o toate hopurile şi că zâmbetul său larg se trage dintr-o putere enormă. Nu îi e teamă de ani (acum are 51) şi spune că dacă îmbătrâneşti, ai un avantaj: nu mai trebuie să îi tratezi politicos pe oamenii nesuferiţi.

Promovare inedită Dear Fatty: autoarea agresează lumea într-un supermarket :)


Soţul lui Dawn French este Lenny Henry, un excelent actor de comedie (a avut la BBC, ani în şir, seria Lenny Henry in Pieces). Mai jos se află un monolog al său, în care explică de ce femeile sunt telepate şi bărbaţii – nu.


Mi-a plăcut că cei doi, prin organizaţia de caritate Comic Relief, strâng fonduri pentru copiii din Africa (prevenirea malariei, şcolarizare) şi pentru persoanele cu probleme din UK. Cu ajutorul Red Nose Day (a avut loc pe 13 martie) dar şi prin alte metode, care au tot comedia în centru. Folosesc sloganul Do Something Funny For Money şi încearcă să deschidă inima oamenilor pentru a face o donaţie, cât de mică.

Nuntă cu fluturi invitaţi

(sursa foto)

Nu este nici pasăre, nici floare dar are câte ceva din fiecare. La început se târăşte, apoi ajunge spre cer. Ou-omidă-nimfă-fluture. Mai pe scurt, metamorfoză – care fascinează scriitorul dar şi omul obişnuit. Omida se transformă în fluture, copilul ajunge adult... Un alt nivel de metamorfoză: adultul păşeşte spre viaţa în doi.

Poate de aceea lepidopterele ajung oaspeţi la nuntă. Aşa-numita „butterfly wedding” conţine un vârtej de „flori” zburătoare care învăluie nuntaşii în culori. Cred că reprezintă următoarea treaptă de la orezul care îţi intră în păr, ochi sau stă prea mult pe haine.

În America sunt firme specializate în livrarea de fluturi pentru un asemenea moment. Fluturii sosesc, păstraţi cu grijă în cutii (sunt făpturi fragile!). Ei vor fi eliberaţi când proaspătul cuplu iese pe treptele bisericii ori înainte de a intra în sala de petrecere. Dansează prin aer şi vor găsi copaci ori flori prin apropiere. O duzină costă în jur de 90 de dolari. Preţul scade când cantitatea creşte.

Fluturii Monarh (precum cel din poză) sunt nuntaţi de prim rang. După voltele din jurul însurăţeilor, un Monarh poate zbura cam 70 de km pe zi. Într-o săptămână el ajunge din SUA în Mexic, dacă vrea.

Şi cel mai populat stat din lume se bucură de afacerea cu fluturi, care înfloreşte în pofida crizei economice (ba chiar în paralel cu aceasta). În China, tinerii au porniri romantice şi cer „butterfly wedding”. Liu Gang, director al „Love Butterfiles Co”, nu mai pridideşte cu onorarea comenzilor. În medie, o nuntă înseamnă fluturi în valoare de 100 de lire, povesteşte The Daily Telegraph. Unele cupluri vor un număr norocos: 88 sau 199 de fluturi. Proaspeţii căsătoriţi sunt sfătuiţi să poarte culori vii şi să îşi tamponeze hainele cu un pic de nectar, pentru a stârni fluturii.

Nathaniel_Hawthorne spunea cândva: “Happiness is a butterfly, which when pursued, is always just beyond your grasp, but which, if you will sit down quietly, may alight upon you.”

...Poate de aceea sunt invitaţi fluturii la nuntă.

Povestea vieţii în şase cuvinte

(sursa foto)

Fiindcă tot vorbeam/scriam aici de microtexte care condensează o întreagă lume, a venit rândul biografiei în şase cuvinte.

Lui Hemingway i s-a cerut cândva să scrie o poveste si să folosească doar şase cuvinte.
A rezultat ceva cutremurător: "For Sale: baby shoes, never worn".

Revista online SMITH a avut ideea să lanseze competiţia: biografie în şase cuvinte. Poţi să-ţi descrii viaţa în şase cuvinte? îi întreba revista pe cititori. Au sosit grămezi de răspunsuri, unele cu umor, altele cu tristeţe. Fiecare include un mic univers.

Ca urmare, anul trecut a apărut cartea Not Quite What I Was Planning: Six-Word Memoirs by Writers Famous and Obscure, cuprinzând aproape 1000 de mini-biografii. Site-ul Amazon o situează în categoria "Best Books of 2008".

Secvenţe:
“Found true love, married someone else”
“No wife. No kids. No problems”
“I still make coffee for two”
“Danced in fields of infinite possibilities”
“Brought it to a boil, often”
“Never should have bought that ring”
“I ate, drank and was hairy”

Şi video:


După această carte scrisă împreună cu cititorii, SMITH Magazine a continuat.
Următorii paşi s-au concretizat în alte două cărţi:
Six-Word Memoirs on Love and Heartbreak: by Writers Famous and Obscure
şi
Six-Word Memoirs by Teens Famous & Obscure

Oricine are o poveste de spus, afirmă SMITH. A ta care este?
Atenţie: SMITH primeşte în continuare mesajele oricărui internaut. Proiectele continuă…

Opt motive de râs

(sursa foto)

Umorul pare că intră în numai opt “modele”, de-a lungul civilizaţiilor, culturilor şi gusturilor. Oare ce provoacă râsul? Cineva a încercat din nou să găsească un răspuns. A început căutarea în secolul XIV, de la „gazele” emise în Miller’s Tale a lui Geoffrey Chauser ("This Nicholas just then let fly a fart/ As loud as it had been a thunder-clap") şi s-a oprit în prezent, la seriale TV precum Little Britain.

Câteva tipare ne stimulează de fapt creierul. Mintea primeşte în final, prin râs, răsplata pentru că le-a căutat (inconştient), spune Alastair Clarke. El va publica în acest an cartea The Humour Ten Thousand, în care studiază şi explică pe îndelete rădăcina râsului. Cartea ar putea fi un bun ghid pentru scenarişti, fiindcă nu e deloc uşor să îi faci pe oameni să râdă, prin replici.

Râsul apare datorită unei surprize, susţinuse la început Clarke. Apoi a mai făcut un pas şi a găsit opt tipuri de „surprize”. Până la apariţia cărţii The Humour Ten Thousand, avem un mic cadou: începând de azi, o altă lucrare a lui Clarke. Se numeşte The Eight Patterns Of Humour şi este disponibilă (timp de 30 de zile) pentru a fi descărcată gratis aici.

De citit. Şi de aflat ce caută de fapt creierul, ca să primească în schimb râsul.

Cel mai scurt articol

(sursa foto)

Observ că azi am ajuns la postarea cu numărul 100. Să trăiascăăăă! În februarie am uitat să „aniversez” un an de blog, uite acum un prilej.

Tuturor ochilor care trec pe aici să citească – le mulţumesc. Cei care comentează sunt oameni pe care nu îi cunosc dar mă onorează şi mă bucură de fiecare dată când găsesc cuvintele lor. Fiecare articol de aici înseamnă doar relaxare, nu obligaţie. Mă bucur cu fiecare blog pe care îl citesc. Învăţ câte ceva. Există şi prieteni necunoscuţi? Cu siguranţă. Blogul e o dovadă.

Vă mulţumesc tuturor, încă o dată.

Leapşa reloaded: cât şi ce să ştie lumea?

Hotărât lucru, e ceva în net încă de ieri, că zumzăie de lepşe! Niciodată nu m-am izbit de două lepşe într-un interval mai mic de 24 de ore. Fatalitate, ar spune nenea Iancu.

Sisiphe încearcă să descurce o întrebare-leapşă, pe care o trimite cu generozitate încoace: cât şi ce trebuie să ştie lumea despre cineva?

Răspunsul mi se pare uşor: cât o laşi pe ea, lumea, să pătrundă. Dacă lumea înseamnă oameni pe care îi simţi prieteni (sau măcar prietenoşi), atunci ai un ghes să descarci câte ceva din cap şi inimă. În rest, e un efort inutil, oricum fiecare îşi imaginează sau înţelege ce vrea şi ce poate.

Dar când există o cale de comunicare, cât de mică, ea merită încercată. Asta nu înseamnă că urmează un sac enorm descărcat în faţa interlocutorului năucit. Ar fi obositor şi chiar nepoliticos.

Există oameni alături de care te simţi confortabil şi când taci. Mai există oameni cu care vorbeşti dar te trezeşti că te privesc cu ochi goi iar încărcătura cu care ai vrut să îţi înzestrezi cuvintele le rămâne străină. Alţii au nevoie de „note” (precum cele din subsolul paginii de carte) ca să priceapă. Slavă Domnului că, alături de toţi aceştia, se află oamenii cărora le sunt suficiente câteva doar câteva cuvinte, o frază, un gest şi duc fragmentul mai departe.

Categoriile enumerate anterior nu se referă în niciun caz la coeficientul de inteligenţă – cred că e vorba, pur şi simplu, de permeabilitate faţă de gândurile exprimate de tine, omul care încearcă să comunice.

E minunat când cuvintele sunt percepute la nuanţa pe care ai dorit-o şi îţi cam taie din elan dacă ele se rătăcesc în vreun hăţiş. Poate de aceea oamenii pe care îi socoteşti prieteni au o trăsătură obligatorie: îţi înţeleg foarte bine gândurile, atunci când le dai o formă.

...Aşadar, lumea ştie despre cineva ce şi cât poate pricepe. Niciun strop mai mult.

Leapşa aceasta merge către Klara şi Simona.

Leapşa culinară

(sursa foto)

Capricornk13 loveşte fulgerător şi îmi trimite o leapşă culinară, pe calea Internetului.

Soseşte seria: să ne ocupăm şi de trup, nu numai de spirit (de fapt seria nu există, acum am emis-o, dar poate că va lua formă, daca scriu cel puţin încă un articol).

Întrebarea este: ce te face să îţi lingi degetele ?

Răspuns:
- o ciorba cu ciolan afumat cât să simţi gustul de fum (numai un pic), ca o adiere

- paella cu fructe de mare (mâncată la scară industrială în cârciumioare pitoreşti, în concediu, în sudul Spaniei. Aici nu îndrăznesc, de teamă că fructele de mare nu ar fi tocmai proaspete şi pentru că vreau să conserv asocierea iberică între gust şi peisaj)

- pastramă de oaie, obligatoriu cu mămăligă şi must

- churros – acele gogoşi cilindrice şi lungi, înmuiate cu generozitate în ciocolată caldă (tot de la Spania mi se trage, noroc că nu găsesc şi aici, altfel aş târî după mine multe kilograme în plus) ; sunt puse în fotografia de la început

- slană cu ceapă şi cu pâine pe vatră – asociere simplă, arome puternice, e greu să te opreşti

- pastele (penne) cu mai multe feluri de brânză – le mesteci, simţi o întrepătrundere de gusturi, şi nu ştii când farfuria ajunge goală…

- un tiramisu suav şi discret, nu prea dulce

Mă opresc aici fiindcă mi se face chef să scotocesc în frigider şi nu se cade la această oră…

Leapşa se îndreaptă acum către oameni care vor scrie cu pricepere şi dăruire despre propriile răsfăţuri culinare: Antoaneta, Urmuzz, Sisiphe şi Kat.

Espresso Book Machine

- Aveţi cartea Cutare?
- Nu mai avem. Încercaţi săptămâna viitoare.
sau
- Nu am avut-o niciodată / Nu am primit aşa ceva.

Un astfel de dialog nu va mai exista, odată ce intră în scenă Espresso Book Machine. Unealta aceasta tipăreşte cărţi instantaneu, la dorinţa şi la cererea cititiorului înverşunat. Totul durează aproximativ trei minute. Cauţi cartea în catalogul online iar maşina o tipăreşte imediat, ba o şi leagă. O altă opţiune: poţi încărca pe un CD sau pe un memory stick lucrarea care te interesează.

Espresso Book Machine se află deja în câteva locuri din lume, unde livrează conştiincioasă sute şi mii de pagini.

Din 17 aprilie Espresso Book Machine va intra în funcţiune în librăria Blackwell din Charing Cross Road, Londra, fiind în faza de pilot. Maşinăria va fi prezentată şi la Târgul de carte de la Londra, pe 27 aprilie.

Nu credeţi că există aşa ceva ? Priviţi aici cât de bine funcţionează !

Atletism în ale scrisului

(foto: coperta romanului „The Country Girls”)

„Să scrii e ca şi cum ai fi atlet: trebuie să citeşti ceva bun în fiecare zi, ca să te păstrezi în formă.”
Cuvintele îi aparţin scriitoarei irlandeze Edna O’Brien, care citeşte zilnic câte un fragment din James Joyce.

Cea mai scurtă carte de vizită pentru doamna O’Brien: însuşi Philip Roth o consideră „the most gifted woman now writing fiction in English.”

Prima carte pe care a cumpărat-o (pe vremea aceea era farmacistă): Introducing James Joyce, de TS Eliot (erau fragmente din proza lui Joyce cu o introducere de Eliot). Flacăra a izbucnit brusc. Consecinţa? Edna O’Brien avea să-şi urmeze drumul în literatură; o preocupare cel puţin bizară (acum aproape 50 de ani) pentru o tânără. Dar ei nu i-a păsat.

Joyce a devenit scriitorul-maestru iar Portretul artistului la tinereţe – cartea care a influenţat-o enorm, alături de Adio arme (Hemingway), poezia rusului Osip Mandelstam şi un alt suflet rusesc – Cehov. Peisajele irlandeze şi trările oamenilor sunt la loc de cinste în cărţile ei.

Primul roman, The Country Girls (aşezat mai târziu într-o trilogie), l-a publicat în 1960 şi a stârnit controverse, ba chiar a fost interzis la acea vreme. I-a luat trei săptămâni să scrie povestea celor două tinere, prietene din copilărie, care după ce cresc într-o Irlandă rurală, supuse valorilor tradiţionale, vor să cucerească lumea dar se şi lovesc cu capul de pragul de sus (cartea a stat la baza filmului cu acelaşi nume). C'est la vie...

Edna O’Brien se simte cetăţean universal: a crescut în Irlanda, trăieşte la Londra şi este membru de onoare al American Academy of Arts and Letters.

Scriitoarea nu şi-a pierdut flacăra interioară nici acum, la 78 de ani, când se spune despre ea că arată cu trei decenii mai tânără. La recentul Festival de literatură din Dublin cineva i-a amintit de o cronică defavorabilă iar ea a replicat imperturbabilă: “Nu trebuie să te doboare niciun atac”.

În cadrul acestui festival (6-8 martie) s-a anunţat candidatura Dublinului pentru a deveni UNESCO City of Literature.

Eu sunt pentru.
Tradiţie există – toată lumea a auzit de James Joyce, Oscar Wilde, Jonathan Swift.
Irlanda a dat patru câştigători de Nobel pentru literatură: William Butler Yeats, George Bernard Shaw, Samuel Beckett şi Seamus Heaney.
Din secolul XX fac parte nume precum Iris Murdoch, William Trevor, Roddy Doyle, Anne Enright, Sebastian Barry.
Toţi aceştia sunt atleţi ai literaturii.
Aşa că... why not?

Vis către Japonia

(foto : o intrare în templul Eiheiji)

Kaoru Nonomura avea 30 de ani când a renunţat la familie, iubită, slujbă (designer) şi oraş (Tokio). A plecat în munţii din prefectura Fukui, pentru a petrece un an la cel mai sever templu budist (Eiheiji), ca novice.

Ore în şir de meditaţie, mâncare puţină, muncă fizică, pedepse de la superiori – totul prezentat cu umor, căldură, curajul de a privi trecutul şi de a cântări foarte atent fiecare fragment al prezentului. După acel an, Kaoru Nonomura şi-a reluat viaţa din Tokio. În drumul zilnic spre serviciu, a început să scrie amintiri din zilele de călugăr budist.

Eat Sleep Sit (cu subtitlul My Year at Japan's Most Rigorous Zen Temple) se adresează celor interesaţi de o căutare. La scară mai mare, orice fel de căutare, probabil.

Un succes în Japonia (din 1996, de la prima ediţie, s-au vândut peste 100.000 de exemplare), începând din aprilie cartea va deveni accesibilă şi pentru restul lumii. Datorită traducătoarei Juliet Winters Carpenter, care a transpus-o în engleză.

Americanca Juliet Winters Carpenter este îndrăgostită iremediabil de Japonia, pe care a vizitat-o prima dată în copilărie. Povestea ei curge firesc spre Ţara Soarelui Răsare.

Liceul din Illinois la care studia Juliet avea în timpul verii un program special, în cadrul căruia puteai obţine National Defense Foreign Language fellowship. Juliet s-a înscris şi astfel a urmat cursurile lui Edwin McClellan (talentat traducător de poezie japoneză, născut în Kobe). Tot atunci a făcut cunoştinţă cu filmul Cei şapte samurai şi a participat la concerte de koto. Întâmplare sau nu, fascinaţia faţă de cultura japoneză s-a accentuat. Au urmat cărţi ale autorilor japonezi (citite în engleză) iar arta lui Edward Seidensticker (unul dintre cei mai buni traducători de literatură japoneză) a impresionat-o atât de mult, încât s-a înscris la University of Michigan, unde acesta preda.

Alimentată de lecturi şi de cursuri, atracţia faţă de Japonia creştea.

Atât de puternic, încât după ce a terminat facultatea (în care a studiat – ce altceva ? – literatura japoneză), Juliet s-a stabilit în 1975 în Ikoma, prefectura Nara. În 1977 a tradus prima carte : "Secret Rendezvous", de Kobo Abe, şi astfel a câştigat două premii. Acum ea ţine cursuri la Doshisha Women's College of Liberal Arts din Tokio şi traduce literatură japoneză în engleză.

Ambele cazuri – Kaoru Nonomura şi Juliet Winters Carpenter – sunt unite de ceva: a îndrăzni să-ţi urmezi visul.
Iar dacă ingrediente sunt temple, flori de cireş şi cărţi, cu atât mai bine.

Traseu modern: vot-muzică-poezie

(sursa foto)
Un poet are nevoie de inspiraţie, pe lângă talent. Muza poate veni şi chemată de muzică. Sau muzica aduce după ea idei care se transformă în cuvinte potrivite.

Poetul CK Williams, câştigător al premiului Pulitzer pentru volumul de versuri Repair , va compune o poezie inspirat de muzica clasică.

Postul american de radio Performance Today face o invitaţie interesantă, în programul său Notes to Verse.

După ce ascultaţi cele cinci fragmente muzicale, puteţi vota o bucată care credeţi că ar fi dătătoare de inspiraţie pentru viitorul poem al lui CK Williams. Data limită este vineri, 13 martie. Poetul va citi noile versuri pe 1 aprilie.

Aici, fragmente din volumul de poezii Repair, premiat cu Pulitzer în 2000.

Fetiţa care putea să vadă zâne

(sursa foto)

Se numeşte Tanya, are 13 ani şi este eroina cărţii The 13 Treasures.
Cu ajutorul ei, autoarea Michelle Harrison (debutantă în ale scrisului, la 29 de ani) a trăit recent o mare bucurie: premiul Waterstone's Children's Book. Sarah Clarke, managerul secţiunii pentru copii, are încredere în noua apariţie: "a brilliantly imaginative debut novel that will charm and enthral a generation of readers". Mai mult: lanţul de librării Waterstone's va trimite cartea în filialele din Marea Britanie dar şi din restul Europei.

Acum şapte ani, când urma cursurile colegiului Stafford, Michelle s-a apucat să scrie primele capitole. Apoi, cum ea însăşi era împresurată de cărţi – a lucrat în două librării – a dus povestea Tanyei mai departe. Adolescenta care apărea pe hârtie putea să vadă zâne (care nu sunt tipicele făpturi blânde ori înduioşătoare, ci unele chiar nesuferite ori răutăcioase). Aflată în casa bunicii, ea încearcă să dezlege un mister – o fetiţă care a dispărut acum 50 de ani. Aluatul zânelor e modelat din poveştile auzite de Michelle în copilărie, de la sora mai mare. Şi cum vremea zânelor nu trece niciodată pentru anumiţi oameni...

Final vesel, cu premiu? Nu încă. Autoarei i-a fost respins manuscrisul, când l-a trimis editurilor. Nu o dată, ci de 25 de ori. Michelle s-a simţit descurajată dar apoi s-a gândit la momentele descurajante ca la o provocare: să-l şlefuiască. Şi să creadă în povestea ei. A simţit că trage o carte norocoasă numai când a ajuns la agenţia literară Darley Anderson. De abia acum apare în scenă finalul cu premiu.

Pe lângă suma de 5 000 de lire câştigată cu această ocazie, Michelle şi-a recăpătat încrederea în a scrie. Acum lucrează ca asistent editorial la Oxford University Press şi un reflex al vremurilor de odinioară se mai arată dar e repede reprimat: de câte ori intră într-o librărie, îi vine chef să facă ordine pe rafturi.