Citadină

(foto: taxi în New York City)

Taxiul depăşeşte două coloane de maşini care aşteptau la semafor (în limbaj „de specialitate” aceasta se cheamă „triplare”) şi virează la dreapta, aşezându-se în spatele altui şir, la intersecţie. Nu e bine...
Din pământ, din iarbă verde răsare un poliţist care îi cere şoferului actele. Trăznetul pică scurt: „Din această secundă, nu mai aveţi carnet de conducere”.

Sunt pe bancheta din spate. Îmi pare rău de păţania omului. Poliţistul vorbeşte cu asprime. Taximetristul a căpătat un ton umil şi speriat, pâinea lui stă în carnetul de conducere. Iese din maşină, se plimbă după poliţist. E un om în vârstă, îmbrăcat cu o cămaşă destul de ponosită dar curată şi călcată. Nu are lanţuri de aur, nici ghiuluri şi conduce o Dacie cam uzată. Pare genul de tată cumsecade, cu familie mare. Ba dăduse şi muzica mai încet (melodii de prin anii ‘60) când a observat că am scos o carte din geantă.

Poliţistul – moralizator şi inflexibil, pe un ton apăsat, sub privirile altor şoferi opriţi la stop. Unii oferă informaţii preţioase, simţind deodată un respect imens pentru normele din traficul rutier: „Prinde-l, dom’le, şi pe ăla din staţia de autobuz!” se aude o voce laterală.

Mă gândesc că timpul trece, eu întârzii... Dar nu intervin în dialogul poliţist-taximetrist. Aştept şi aş vrea să se termine. Mă uit la trecători şi la copaci.

Brusc, cascheta apare la geamul maşinii: „Dumneavoastră l-aţi pus să depăşească?” mă întreabă inchizitorial. Mă ţintuieşte cu privirea, deja mă simt cam vinovată că m-am urcat în acel taxi. Până să apuc să articulez ceva, taximetristul neagă vehement. Poliţistul pare mulţumit de reacţia şoferului. Pun aici o paranteză: eu îi spusesem doar adresa la care trebuia să ajung şi mă pregăteam să citesc câteva pagini dintr-o carte. Nu i-am dat niciun fel de indicaţii. Închid paranteza.

Cei doi se îndepărtează din nou, vorbind şi din cuvinte, şi din mâini. Ale şoferului ridicate cu disperare în aer (la răstimpuri), ale poliţistului - cu un deget acuzator spre stradă, semafor ori carnetul de conducere.

Deodată, taximetristul intră în maşină. „Mulţumesc, mulţumesc!” îngână către poliţist. Îşi şterge transpiraţia de pe frunte şi mâinile îi tremură uşor pe volan. Respiră adânc şi parcă nu mai are niciun strop de energie. „Ce mă făceam dacă îmi lua carnetul? O am şi pe mama bolnavă acasă...” vorbeşte încet, ca pentru sine, şi oftează adânc.

Mă uit pe geam. Poliţistul priveşte spre maşină cu severitate. Îi spun, prin geam, mulţumesc, uluită de finalul imprevizibil. Schiţează un zâmbet neaşteptat pentru figura lui severă. Apoi întoarce capul spre o nouă coloană de maşini.

Taxiul se pune în mişcare. După câteva secunde, şoferul îmi spune plin de convingere:
„Dumneavoastră sunteţi norocoasă, să ştiţi. Că dacă eraţi ghinionistă, îmi lua carnetul. Putea să-mi ia carnetul, că am făcut triplare”.

Am o temă de reflecţie sau o străfulgerare (încă nu m-am hotărât care din ele): sunt o persoană norocoasă. Că dacă eram ghinionistă, îi lua carnetul, nu?