"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
Sau înfrăţirea între popoare :) Muzică, dans şi veselie. Este atât de simplu... Îmi vine să ţopăi ascultând. Carlos Nunez şi The Chieftains. Cadou pentru cine trece pe aici.
Omul din Galicia se păstrează în tempo irlandez. Exclamaţii iberice de încântare, din public.
Cu soarele în faţă, cu o briză toridă în păr m-am îndreptat plină de hotărâre spre Romexpo, în după-amiaza zilei de 20 a anului 2009. Ţinta pe care nu aveam voie să o ratez se numea Bookfest. Puhoi de oameni nu am văzut, în schimb grupuri răzleţe veneau din sensul opus legănând pungi victorioase, cu sigle de edituri.
O surpriză plăcută: aerul din interiorul clădirii se putea respira. Poate şi fiindcă numărul de oameni pe metru pătrat era rezonabil. Văd un fundal cu sigla Humanitas şi un fotoliu însoţit de o măsuţă. În fotoliu - un domn intervievat de un reporter de televiziune. Scotocesc prin memorie, figura mi se pare vag cunoscută dar când dau cu ochii de cartea de pe măsuţă, mă lămuresc. Domnul în cauză era Gheorghe Florescu, supranumit firesc Cafegiul după apariţia cărţii sale Confesiunile unui cafegiu.
Zona Humanitas m-a făcut să îmi dau seama, pentru a mia oară, că îmi lipseşte orientarea în spaţiu. Intram pe o parte, ieşeam pe alta, credeam că mă aflu într-un punct pe care îl mai vizitasem şi mă trezeam ca într-un episod SF în alt spaţiu, în altă dimensiune… După vreo două încercări nereuşite, m-am lăsat pe mâna destinului.
Ce a spus destinul? A spus că voi da cu ochii şi voi cumpăra două produse Humanitas. Ele sunt: Opere cumplite de Florin Piersic jr (cele câteva pagini citite pe site-ul editurii, acum câteva zile, m-au surprins şi m-au convins că am dat de un stil spontan, proaspăt şi sentimental-bine-camuflat) şi Armele secrete de Julio Cortazar (cinci povestiri ale argentinianului care ştie să jongleze perfect cu realitatea şi fantasticul; pentru mine e ca un magnet şi nu îi rezist).
Paranteză: Jurnal, de Oana Pellea, stă pe masa mea de săptămâna trecută şi savurez din el o pagină-două pe zi. Că am prostul obicei de a NU citi o singură carte, ci două în paralel.
Tot destinul a dictat ca, ajunsă la editura Vremea, să văd fabuloasa colecţie Planeta Bucureşti, care nu m-a dezamăgit până acum. Judecând după "Doamne si Domni la răspântii bucureştene" şi "Alte povesti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti", ambele de Victoria Dragu Dimitriu.
Am cumpărat Bucureştii sufletului, de Duduţa Olian. Citesc de pe coperta a patra: „plimbări cu ţintă prin târg, fie prin colţuri mai putin cunoscute, fie prin zone pe unde trecem mereu, dar fără să ştim ce vedem sau fără să avem timp să privim”. Îmi amintesc de strădaniile mele de a iubi Bucureştiul (cam fără succes până acum). Mă gândesc că această carte ar fi un ajutor preţios. Negustori, negustoraşi şi negustoreli în vechiul Bucureşti, de Lelia Zamani – he… se pare că am chef de vremuri vechi, care să poleiască actuala capitală cu poveştile lor.
În pungile care deveniseră o prelungire firească a mâinilor au mai ajuns Doresc ca micili mele rânduleţe... de Tudor Muşatescu (Editura Coresi) şi Personalităţi ale exilului militar românesc de Dumitru Dobre (Editura Militară) – carte apărută sub egida Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.
Surpriză: o carte pe care, după ce am ratat-o la vremea ei, am căutat-o zadarnic pe la chioşcuri. Din colecţia Cotidianul – Umor cu premeditare, o antologie cu texte ale maeştrilor în domeniu. Din păcate, am ajuns la standul Cotidianul către finalul preumblării şi m-am uitat fără elan la rafturile care adăposteau zeci de cărţi. Sunt convinsă că meritau o examinare mai atentă din partea mea. Umor cu premeditare se afla pe o tejghea, deci nu a necesitat eforturi suplimentare de concentrare.
Am lăsat către final „perla Coroanei”. Aceasta se numeşte Gabriel García Márquez. O viaţă şi este scrisă de Gerald Martin. Editura Litera Internaţional. Eram entuziasmata luna trecută că a apărut prima biografie oficială şi uite că a ajuns surprinzător de repede la noi, în limba română. Cum să plec acasă fără cartea lui Martin?!
Cam asta este. Raportez: mission accomplished.
Final. Muzica victoriei îmi sună în urechi. A luat forma următoare:
Luna trecută a împlinit 70 de ani de când a intrat în serviciu. Dar nu vrea să devină un bătrânel morocănos şi sastisit de toate. Şi pentru că se ţine bine, a sărbătorit prin muncă. S-a lansat într-un nou marş internaţional, început înainte de Paşti (iată harta deplasării).
Este bricul Mircea. În termeni de specialitate - velier tip bark, clasa A. În termen de nespecialitate, el înseamnă vasul cel mai important din copilăria mea (bucata din ea petrecută în Mangalia).
La aniversare, în ziua de 17 mai, Mircea se afla în Santa Cruz de Tenerife, unde s-a dat startul regatei "Tall Ships Challenge 2009", în oceanul Atlantic, pe ruta Tenerife (Spania) –Hamilton (Insulele Bermude)
Mircea duce cu sine în fiecare marş multă tinereţe: studenţi şi studente de la Academia de Marină, alături de elevi şi eleve de la Şcoala de Maiştri Militari. Toţi fac practică îndrumaţi de lupii de mare.
Azi stă ancorat în portul Hamilton, din Insulele Bermude, de unde va pleca luni, după festivitatea de premiere a regatei. Săptămâna trecută a salvat şi un velier britanic (aflat în competiţie), care nu mai putea ajunge în Hamilton – l-a remorcat. Mircea este încă în putere !
Ce va face Mircea până ajunge în Charleston şi în Boston? De aici voi afla - corespondenţe, comunicate etc.
Din comunicatul de la aniversare: La 17 mai 1939 a fost organizata primirea in portul Constanta, moment ramas, de atunci, in traditie ca Ziua navei. La scurt timp, au fost ambarcati cadetii Scolii Navale "Mircea", cu care a plecat in primul sau mars in Marea Mediterana. La 5 septembrie 1944, flota militara a Romaniei a fost in cea mai mare parte indreptata spre U.R.S.S, "Mircea" fiind si el dus in captivitate, unde a ramas doi ani. Din anul 1948 a reluat marsurile de instructie in Marea Neagra (...).
Phoebe Snetsinger urmărea păsările. Nu ca să le prindă pentru vreo tocăniţă, ci ca să le observe şi să noteze într-un carneţel câte ceva despre ele. Era casnică, avea patru copii. Părea că viaţa îi rezervase o existenţă tihnită, poate anostă. La 34 de ani şi-a descoperit pasiunea de a studia păsările, minunându-se de cele care se odihneau prin pomii din curte.
Următorul pas: s-a înscris la un club de profil. După care a vânturat lumea prin felurite ţări, la timp de pace sau război, căutând prietenele-păsări. Birdwatching. Fugea spre ele, fugea de sine?
După o vreme, de câte ori Phoebe se urca în avion, simţea că lasă pericolul undeva, în spate. Pentru că la 49 de ani (în 1981) a descoperit că are cancer de piele iar doctorii i-au dat vreo şase luni de trăit.
Când a aflat verdictul medicilor, nu a renunţat la călătoria pe care o plănuise în Alaska. Poate că această plecare a fost benefică, fiindcă la întoarcere nu s-a simţit rău, după cum fusese avertizată. Observarea păsărilor îi oferea concentrare şi îi abătea gândurile de la boală.
A depăşit cu brio cele şase luni şi poate că ar fi trăit şi mai mult. A cutreierat lumea după înaripate. Trecuseră 18 ani de la diagnosticare. Însă şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină.
Cred că Phoebe Snetsinger este omul care a văzut cele mai multe specii de păsări: peste 8.000 din cele 10.000 care vieţuiesc în lume.
Epilog: Pe Olivia Gentile, fost reporter în presa scrisă americană, a impresionat-o lupta lui Phoebe Snetsinger. Astfel încât a scris Life List, apărută în această primăvară. Din câte se spune, cartea clarifică mai multe aspecte din viaţa lui Phoebe decât chiar autobiografia acesteia!
La sfârşitul lunii mai a fost lansat un scurt metraj Pixar: Partly Cloudy. Ce te faci când eşti barză iar treaba ta este să livrezi bebeluşi şi pui de animale? Ce te faci dacă norul cu care lucrezi furnizează pui periculoşi pentru tine, curierul?
Filmul durează aproximativ 5 minute. Finalul e încântător (nu spun mai multe, să nu stric surpriza).
1968, SUA – după un concurs Miss America se declanşează proteste. Feministele intră în acţiune: în viziunea lor, concursul pune accent doar pe standardele arbitrare ale frumuseţii. Să dispară mijloacele de opresiune asupra femeii, să dispară perspectiva comercială! Se aduce „Freedom Trash Can”. Aici poposesc sutiene, pantofi cu toc, gene false, truse de machiaj etc (nu le-au dat foc, contrar legendei). Aruncate cu elan, toate acestea sunt considerate instrumente de tortură asupra femeii.
2009, Marea Britanie – dacă în secolul trecut eliberarea femeii a însemnat şi azvârlirea sutienului, ce utilitate nouă dobândeşte astăzi acest articol de lenjerie?
Royal Horticultural Society i-a găsit o întrebuinţare nemaivăzută şi nemaiauzită: poate fi un ghiveci. Vizitatorii şi vizitatoarele Chelsea Flower Show au fost rugaţi să doneze lenjerie pe care nu o mai folosesc. Pentru doamne - sutiene. În cazul domnilor – lenjeria tip boxer, de exemplu. Aceste piese pot fi folosite pentru a găzdui pământ din care să răsară flori sau legume. Avantajul sutienului: cupele, odată cusute una de alta, se transformă într-un fel de coşuleţ numai bun de atârnat în cui. Din coşuleţ se va iţi salata. Sau fragi. Ori verdeaţă bună de pus în mâncare. În iulie urmează Hampton Court Palace Flower Show, unde piesele donate vor fi folosite după cum tocmai am explicat.
Un reprezentant al RHS explică: "the serious message behind the 'bra-skets' is that you do not need a lot of space or even a lot of money to start growing your own food – just a bit of imagination."
"Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie! (...) De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional." (Moftangii - Ion Luca Caragiale)
Cuvintele de mai sus (textul complet se află aici) au fost publicate cu peste 100 de ani în urmă. Mai precis, în 1893.
Nenea Iancu este etern.
Dacă Europa nu ne dă nimic pe gratis, atunci nu ne pasă de ea. Cum să ne spună nouă ce să facem? De fapt, cine mai e şi Europa asta?
România a cunoscut o prezenţă la vot de vreo 27 la sută, pentru alegerile europarlamentare.
Plictiseala sau lipsa de interes a electoratului vor fi teme pe care politicienii le vor exploata.
Ocupaţi cu grătare la iarbă verde sau cu lehamitea mioritică, românii nu au votat. S-au uitat la televizor şi au mai băut un şpriţ. Unii mai cu dare de mână au plecat în excursii, că doar luni e o zi liberă. Alţii au căzut de acord că e corupţie mare în ţară şi poate o conspiraţie mondială împotriva României. În sfârâitul mititeilor.
Am trăit să o văd şi pe asta: Vadim şi Becali vor merge în Parlamentul European. Sunt reprezentativi pentru România de azi, nu? Electoratul lor s-a mobilizat iar absenteismul le-a legitimat intrarea în marea familie europeană...
(foto: compoziţie cu panda privind viitorul cu detaşare)
Mi-a plăcut expresia „să vezi viaţa prin lentile roz”. Sau „să vezi lucrurile în roz”. Îmbracă totul cu un aer diafan, numai bun de respirat adânc.
Acum aflu că buna dispoziţie aduce după sine capacitatea de a vedea mai mult şi mai multe. În sensul propriu, nu ca metaforă.
Să explic, să justific, să nu îmi asum descoperirea. Experimentul şi rezultatele aparţin unor oameni de la universitatea din Toronto. Acolo, voluntarii au privit nişte imagini cu figuri umane şi elemente de fundal.
Când voluntarii erau într-o dispoziţie proastă, au perceput numai figura din centrul fotografiei. Dispoziţia bună i-a determinat să vadă şi casele din fundal. A fost ca şi cum starea bună i-ar fi făcut să iasă dintr-un tunel şi le-ar fi mărit câmpul vizual!
Concluzia: "Good moods enhance the literal size of the window through which we see the world".
Totuşi...răul nu e chiar atât de rău. Să vezi lucrurile aşa, multe şi mărunte, nu se recomandă în unele situaţii, spun cercetătorii. Cum ar fi când trebuie să te concentrezi pe îndeplinirea unei sarcini, când ai de lucrat cu o maşinărie periculoasă ori dacă eşti la aparatul care scanează bagajele din aeroport. Deci dacă trebuie să îţi îndrepţi atenţia într-o singură direcţie, nu e cazul de ciripeli voioase.
Buun... în cazurile menţionate anterior se recomandă o atitudine sobră care ar putea trece drept comportament de ursuz. Aşadar, oamenii posomorâţi poate că nu sunt mereu rău dispuşi, ci doar concentraţi. Zic eu.
Puseu de semi-inconştienţă: vreau să mă situez în grupa care vede şi fundalul, nu numai figura. Se poate?
Amza Pellea şi Ştefan Iordache "stăteau pe un nor de zaibăr şi râdeau". Parisul este "poezos". Oameni celebri sau oameni simpli se găsesc aşezaţi în pagini, alături de trăiri şi de amintiri.
Jurnalul Oanei Pellea cuprinde frânturi din perioada 2003 (când mama ei, Domnica, s-a stins)- 2009, gânduri pe care actriţa le-a aşternut pe hârtie. Oana Pellea are talent scriitoricesc, spun voci avizate precum Ioana Pârvulescu şi Radu Paraschivescu.
În această săptămână, Jurnalul va sosi în librării. Voi căuta cartea, pentru că Oana Pellea este o povestitoare înnăscută. M-au convins toate interviurile ei de până acum, în care creează imagini din cuvinte rostite fără pic de preţiozitate. Povesteşte cu drag, întotdeauna.
Deşi am intrat un pic în iunie, vreau să trec aici o minusculă cântare a cireşelor de mai. Precizare importantă: mă refer la fructele autohtone şi nu la rudele lor din import. La o lună mai de pe teritoriul ţării noastre şi la cireşe aşijderea.
Sunt primele şi le aştept mereu cu mare elan: dulci-acrişoare, suculente, bombate şi lucioase, numai bune de pus la urechi în formă de cercei fructiferi ori de făcut bucheţele comestibile. Varianta fără mofturi: se iau direct de pe creangă şi se pocnesc între dinţi.
Te uiţi la soare printre frunze şi miroase a verde. Fiecare cireş are resurse inepuizabile faţă de două mâini care îl culeg. Şi nu există „prea mult” la acest capitol.
