Breathless: Richard Gere

(sursa foto)

Trebuie să punctez un pic. E posibil ca Antoaneta să spună că, după dispoziţia latino, am alte capricii :) Să vedem…

Un vagabond simpatic, un zănatic fără leac şi îndrăgostit din răsputeri. Îi schimbă unei studente cursul vieţii doar pentru că o iubeşte. Nicio regulă nu îi stă în cale, nimic nu îl face să ezite. Un nebun frumos.
Finalul filmului Breathless. Tocmai în 1983.



Şi ce cânta Jerry Lee Lewis în acelaşi film.

JERRY LEE LEWIS -- Breathless
Asculta mai multe audio Muzica

...Azi Richard Gere împlineşte 60 de ani. Când oare o fi ajuns aici? I-am văzut 90 la sută din filme şi habar n-am când a trecut vremea.

Gata. A fost un călcâi al lui Ahile. Ce vreţi, naturelul simţitor ;)

Invenţii nesuferite şi invenţii simpatice

(sursa foto)

Când britanicii au făcut un top al invenţiilor nesuferite (la începutul anului) pe primul loc s-a situat aparatul/îndeletnicirea cu numele de karaoke. Pentru că unul cântă şi ceilalţi trebuie să suporte sau să sufere auditiv. Locul doi a fost ocupat de canalele de sport nonstop (cred ca aici doamnele au avut un cuvânt hotărâtor). Bronzul a revenit consolelor de jocuri. Următoarele locuri au ajuns la: telefoanele mobile, ceasurile deşteptătare, aparatele de întins părul.

În august americanii au sărbătorit National Inventors Month.
Cele mai bune invenţii sunt, în opinia unora:
- berea la halbă – din 1797 încoace, când britanicul Joseph Bramah a inventat berea care gâlgîie printr-un fel de robinet
- tehnologia GPS – pentru turişti, şoferi sau oameni pierduţi în străzi/oraşe/lume
- Internetul
etc.

Fiindcă acum ceva vreme domnul Urmuz mi-a spus că un articol ar fi fost bun de leapşă, iată că iau în calcul sugestia domniei-sale. Mai bine mai târziu decât niciodată...
Aşa că întreb: care sunt cele mai nesuferite şi care sunt cele mai simpatice invenţii? Aştept să răspundă:
Urmuzz
Dana
Miki
Flavius
Cu câte o scurtă argumentare (subiectivă, evident, că acesta e tot farmecul).

Primul scriitor de aeroport

(sursa foto)

Ce este un aeroport? Pentru mine înseamnă făgăduinţa unui început – o călătorie. Pentru unii, e o întoarcere. Pentru alţii, un loc de tranzit.

Pentru domnul Alain de Botton, scriitor de meserie (vă amintiţi de The School of Life?), aeroportul a devenit o sursă de inspiraţie. Oameni, plecări, sosiri, întârzieri, controlul paşapoartelor – totul a intrat într-o sarabandă care şi-a găsit formă de cuvânt în laptopul său.

Caragiale definea cândva un moment de tihnă pentru sine: "Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti". Visul lui se reia, cu alte coordonate, graţie tehnologiei.

Alain de Botton a fost writer-in-residence la aeroportul Heathrow, Terminalul 5. Timp de o săptămână cuvintele scrise pe laptop s-au afişat pe un ecran mare din spatele său.

Gândurile sale vor ajunge într-o carte, prin septembrie: A Week At The Airport: A Heathrow Diary. Primele 10 mii de exemplare vor fi dăruite pasagerilor de pe Heathrow (dacă mă intersectez cu peştişorul de aur, acum ştiu ce dorinţă să îmi pun pentru luna septembrie).

O scurta relatare a săptămânii, făcută de însuşi Alain de Botton, se află aici.

Mda... acum mi s-a făcut poftă să fiu writer-in-residence. Măcar o săptămână! Ca să las acest Bucureşti undeva, în urmă...

În ton:

scorpions-holiday
Asculta mai multe audio Muzica

Banderas dar nu macho

(sursa foto)

La începutul anilor '90 am văzut două filme regizate de Pedro Almodóvar. În ambele, rolul principal masculin fusese încredinţat unui tânăr talentat. Era Antonio Banderas, înainte de a ajunge vedetă.

1988
Mujeres al borde de un ataque de nervios (Women on the Verge of a Nervous Breakdown/ Femei în pragul unei crize de nervi). Carlos are o figură de nevinovat, este un pic şovăielnic... Multe, prea multe femei, cu încurcăturile lor.

1990
¡Átame! (Tie Me Up! Tie Me Down!/ Leagă-mă strâns) Ricky, îndrăgostit până la obsesie de o actriţă care jucase în filme deocheate (Marina, interpretată de Victoria Abril). Avuseseră o aventură de o noapte. Proaspăt ieşit de la psihiatrie, Ricky o răpeşte şi o sechestrează. Are un singur scop: ea trebuie să se îndrăgostească de el.

...Anii au trecut, tânărul a fost confiscat de Hollywood (începutul s-a produs cu Mambo Kings) şi transformat preponderent în sex-symbol de tip latino, numai bun de expus pe marele ecran. Celebritate, box office, filme comerciale etc. Mă întreb dacă în Desperado actorul se distrează cu clişeul care l-a îmbrăcat şi înclin să cred ca da, fiindcă intră mult prea bine în rol.

Dar ca să vă convingeţi că Banderas este mai mult decât latin lover-ul cu aer macho, merită să îi vedeţi filmele din Spania. Măcar pe cele amintite la început.

Mă prăpădesc de râs ori de câte ori văd clipul Desperado. Banderas ştie perfect ce face. Asta a vrut Hollywoodul, asta îi oferă! Dar cântă cu pasiune.


Îmi place secvenţa de la TVE: un Banderas matur, care cântă o melodie foarte frumoasă (No Sé Por Que Te Quiero) alături de concitadina sa Pasión Vega (amândoi au crescut în Málaga). Iniţial a cântat-o cu Ana Belen dar parcă se asortează mai bine cu Pasión.

Lecţia de flamenco

O femeie matură (să aibă în jur de 60 de ani?) le supraveghează cu ochi de expert pe tinerele care se mişcă în ritm de flamenco, stilul alegría. Doamna are o ţinută impozantă. Le spune - cu autoritate - o frază care adună în ea întreaga poezie a flamenco-ului: „să vi se mişte mâinile precum porumbeii!”

Apoi ea însăşi vine în mijlocul lor, pentru un dans în care concentrează toată frumuseţea anilor care au trecut.

Femeia aceasta a fost cândva zveltă dar şi acum ţinuta îi rămâne elegantă. O doña andaluză cu mândria specifică poporului său. Trăieşte fiecare mişcare. Nu face niciun gest în plus, niciun gest în minus. Poate că a iubit cu pasiune, de aceea chipul i se luminează la fiecare mişcare. Când dansează, are din nou zîmbetul de la 20 de ani şi privirea de atunci.

Dansul o trimite spre timpul în care inima îi bătea într-un fior frumos.

Lecţia aceasta de flamenco îmi demonstrează că muzica schimbă vârstele. Măcar pentru câteva minute.

Campionatul Mondial de Urzici

(sursa foto)

Totul a început în 1986, când doi vecini din comitatul Dorset (UK) au simţit cheful de competiţie.
O întrebare îi bântuia şi revenea obsesiv: pe al cărui teren cresc oare cele mai lungi urzici? De aici şi până la a demara un concurs în zonă a fost un singur pas, făcut uşor, firesc şi repede.

Într-un an, un participant a rostit fraza hotărâtoare: dacă cineva are o urzică mai lungă decât a lui, el o va mânca! Cineva a avut iar el s-a ţinut de cuvânt.

De atunci, întrecerea a dobândit o nouă valenţă. Lumea se strânge la Bottle Inn şi mănâncă urzici crude (cu tot cu acele aferente). Limba se face maro, gustul nu e deloc de natură să gâdile papilele iar urzicile pot avea efect laxativ. Cine se ridică de la masă (chemat de nevoi naturale şi probabil irezistibile) înseamnă că a terminat proba. Dar mândria îndeamnă la rezistenţă, fiindcă The World Stinging Nettle Eating Championship se întâmplă doar o dată pe an. Într-o anumită sâmbătă, chiar înainte de solstiţiul de vară.

Cam 50 de voluntari se întrec an de an în a mânca metri de urzici, acompaniaţi de bere, pentru a contracara gustul fad. Muzica şi încurajările celorlalţi fac proba mai suportabilă.

Până acum, recordul îl deţine un om care a ronţăit aproximativ 23 de metri de urzici.

Imagini cu strădaniile din acest an – aici.

În plus, am găsit de cuviinţă să pun în încheiere un pic de Sting :)

sting IT'S PROBABLY ME
Asculta mai multe audio Muzica

Leapşa pe recomandate

De la feeria, o leapşă compusă din 10 întrebări

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?
Mândrie şi prejudecată (Jane Austen) – ca să vadă că viaţa o fi ea sinuoasă dar e pigmentată cu umor şi că poveştile de dragoste pot avea final fericit. Înclin să cred că domnii nu ar avea răbdare acum pentru literatura victoriană dar mă bazez pe talentul lui Jane Austen.

2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei?
Orice îmi place mie în momentul de faţă. Şi să fie răbdător, să o citească şi să o combată (eventual). O polemică frumoasă naşte marile idei, nu-i aşa ?

3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten?
Întoarcere în secolul 21, de Ioana Pârvulescu. O privire sensibilă dar nu dulceagă asupra realităţii.

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani?
Un yankeu la curtea regelui Arthur (Mark Twain). Am descoperit-o pe la 10 ani şi mi-a plăcut amestecul de fantastic şi de umor.

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător?
E clar: Don Quijote de la Mancha, de Cervantes. Justificarea o intuieşte toată lumea.

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut?
În optimismul meu semi-inconştient, cred că nu am duşmani. Deci nu am cui recomanda, am scăpat!

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?
Ceva de John Le Carre (Cârtiţa, Premiantul, Oamenii lui Smiley etc) – sunt cărţi scrise inteligent, care te prind în vâltoarea vieţii de agentul dublu, triplu etc şi nu ştii când ai ajuns la ultima pagină.

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus?
Julian Barnes – O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate. Ca să vadă cât de bine ştie autorul să se joace cu timpul.

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul in lista ta de bloguri?
Poziţiile în listă se schimbă mereu, în funcţie de cine postează recent. Deci nu am răspuns la această întrebare.

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Despre frumuseţe, de Zadie Smith. Divergenţe, furtuni, suflet.

Trimit leapşa mai departe.

Către Suzi, White Noise şi Dreaming Jewel.

Şi către oricine vrea să o preia, de fapt.

Vanilla Ice cu aromă de rock

Anii 90, cam prima jumătate. Mă trezeam în acorduri de Vanilla Ice: Ice Ice Baby. Fratele meu era fanul hotărât al primului alb care cânta şi dansa ca un negru. Avea grijă să care casetofonul în bucătărie pentru ca micul dejun să îi fie condimentat de Vanilla Ice. Ori pereţii erau prea subţiri, ori volumul era prea mare, cert este că ştiam cântecul pe de rost, împotriva voinţei mele.

Am dat azi de melodie pe net, de aceea a sosit articolul de faţă:


În unele zile în bucătărie era invitat MC Hammer, cu U Can't Touch This.


După ce se sfârşea cântecul, ripostam cu ceea ce consideram la vremea respectivă a fi artileria grea. Câteva elemente îmi vin acum în minte:

Alice Cooper, Hey Stoopid


KISS, God Gave Rock 'n' Roll To You


ori Guns N' Roses, Knockin' on Heaven's Door


Azi mă mir cum de nu au protestat vecinii.

Calendar surprinzător

(sursa foto)

După Calendar Girls (un film excelent despre sprijin, prietenie şi vârstă), iată că vine rândul altor doamne să provoace reacţii extreme: sprâncene ridicate ori laude.

Ele fac parte dintr-o categorie profesională aflată departe de prim plan. De obicei o bibliotecară e o doamnă cu ochelari, îmbrăcată sobru, care nu vorbeşte aproape deloc. Câteodată trece drept o fiinţă acră sau insipidă. Ţine minte cineva figura unei bibliotecare? Nu cred.

Iată că bibliotecarele din Texas Library Association ţin să spargă tiparele. Vor să atragă atenţia nu asupra lor, ci asupra TLA's Library Disaster Relief Fund. Pozează pentru un calendar valabil timp de 18 luni. Pentru unele din ele nu a contat vârsta, nici kilogramele nu au fost importante, ci dorinţa de a aduna bani pentru un scop bun.
Banii pe care îi strâng din dezvelirea propriilor tatuaje se vor duce în fondul amintit mai sus.

Ca să respect corectitudinea istorică, ţin să precizez că acest calendar pentru 18 luni a fost precedat de "Men of Texas Libraries", valabil din ianuarie 2007 până în iunie 2008.

În final, trailerul pentru Calendar Girls (cu puţină bunăvoinţă, filmul se poate vedea şi pe youtube, compus acolo din 10 bucăţele).