"Îmi place munca, mă fascinează. Pot sta ore în şir să mă uit la ea"

(Poza este de aici)

Titlul de mai sus este un citat. Jerome K.Jerome. Trei într-o barcă (1889)

Când citesc Jerome K Jerome, mă apucă râsul. Dar cum?

De obicei, când o carte mă distrează, râd în mine (bucurie interioară) şi, în cele mai bune cazuri, zâmbesc. Nu e nimic controlat, pur şi simplu cuvintele explodează înăuntru şi simt cum colţurile gurii mi se ridică. Atât. Hohotesc undeva departe.

Însă Jerome Klapka Jerome depăşeşte – nu ştiu cum – limita aceasta şi îmi scoate râsul afară. O porţie de Trei într-o barcă sau Trei pe două biciclete (le-am numit doar pe cele mai cunoscute cărţi ale lui) şi gata, mă veselesc cu cartea în braţe.
Aceeaşi reacţie am avut-o la Ilf şi Petrov: la Viţelul de aur şi la Douăsprezece scaune.

În sprijinul celor de mai sus, postez un fragment din Trei pe două biciclete a lui Jerome K Jerome (1900)/Three Men on a Bummel. De fapt, mi-aş dori ca cine ajunge aici să aibă răbdare şi să citească pe îndelete. Efectul se pierde la cititul în fugă! Ce scrie Jerome se soarbe uşor, nu dintr-o înghiţitură - e ca un vin bun.

Întreaga poveste se află aici.

“Your German likes nature, but his idea of nature is a glorified Welsh Harp. He takes great interest in his garden. He plants seven rose trees on the north side and seven on the south, and if they do not grow up all the same size and shape it worries him so that he cannot sleep of nights. Every flower he ties to a stick. This interferes with his view of the flower, but he has the satisfaction of knowing it is there, and that it is behaving itself. The lake is lined with zinc, and once a week he takes it up, carries it into the kitchen, and scours it. In the geometrical centre of the grass plot, which is sometimes as large as a tablecloth and is generally railed round, he places a china dog. The Germans are very fond of dogs, but as a rule they prefer them of china. The china dog never digs holes in the lawn to bury bones, and never scatters a flower-bed to the winds with his hind legs. From the German point of view, he is the ideal dog. He stops where you put him, and he is never where you do not want him. You can have him perfect in all points, according to the latest requirements of the Kennel Club; or you can indulge your own fancy and have something unique. You are not, as with other dogs, limited to breed. In china, you can have a blue dog or a pink dog. For a little extra, you can have a double-headed dog.
(...)
Another passion you must restrain in Germany is that prompting you to throw things out of window. Cats are no excuse. During the first week of my residence in Germany I was awakened incessantly by cats. One night I got mad. I collected a small arsenal—two or three pieces of coal, a few hard pears, a couple of candle ends, an odd egg I found on the kitchen table, an empty soda-water bottle, and a few articles of that sort,—and, opening the window, bombarded the spot from where the noise appeared to come. I do not suppose I hit anything; I never knew a man who did hit a cat, even when he could see it, except, maybe, by accident when aiming at something else.
(…)
Ten minutes afterwards there came a violent ringing of the electric bell. I tried to ignore it, but it was too persistent, and, putting on my dressing gown, I went down to the gate. A policeman was standing there. He had all the things I had been throwing out of the window in a little heap in front of him, all except the egg. He had evidently been collecting them. He said:
“Are these things yours?”
I said: “They were mine, but personally I have done with them. Anybody can have them—you can have them.”
He ignored my offer. He said:
“You threw these things out of window.”
“You are right,” I admitted; “I did.”
“Why did you throw them out of window?” he asked. A German policeman has his code of questions arranged for him; he never varies them, and he never omits one.
“I threw them out of the window at some cats,” I answered.
“What cats?” he asked.
It was the sort of question a German policeman would ask. I replied with as much sarcasm as I could put into my accent that I was ashamed to say I could not tell him what cats. I explained that, personally, they were strangers to me; but I offered, if the police would call all the cats in the district together, to come round and see if I could recognise them by their yaul.
The German policeman does not understand a joke, which is perhaps on the whole just as well, for I believe there is a heavy fine for joking with any German uniform; they call it “treating an official with contumely.” He merely replied that it was not the duty of the police to help me recognise the cats; their duty was merely to fine me for throwing things out of window."
Jerome K Jerome, Three Men on a Bummel

şi un fragment din Viţelul de aur, de Ilf şi Petrov (1931)- este chiar începutul cărţii.

"ECHIPAJUL ANTILOPEI
Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.
(Regulă de circulaţie)
CAPITOLUL I
CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA

Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.

Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.

Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.

În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.

În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei."

Ilf şi Petrov, Viţelul de aur