"Straşnic tachinez... " (I.L.Caragiale, D'ale carnavalului)

Înflăcărată de multele grade din atmosferă (termometrul cred că fumegă azi) dar şi de tema precedentă (Umorul - de când şi de ce?), am pornit să scotocesc după categorii de umor şi după câteva exemple de manifestare a lor.

Intenţia mea a fost să prind pentru o secundă forma aceasta minunată de manifestare (râsul), care ne leagă fără să ne sufoce. Mă gândesc că râsul e contagios, voioşia – la fel. Iar oamenii veseli sunt oameni care îţi încarcă bateriile ori te provoacă să intri în aceeaşi stare. Şi, last but not least, umorul înseamnă o formă de creativitate!

Am identificat câteva secvenţe de exprimare a umorului dar lista rămâne deschisă. Sugestiile sunt binevenite. Şi reclamaţiile.

Bucăţile de literatură de mai jos sunt un cadou virtual pentru oricine trece pe aici: un zâmbet.

Ironia – exprimă exact opusul a ceea ce declară „emitentul”. Cu cât e mai „subţire”, cu atât e mai reuşită.
Tutuiala e la modă. E semnul cordialităţii de gaşcă, al democraţiei victorioase, al sociabilităţii „americane“. De vreme ce you e şi „tu“, şi „dumneavoastră“, e musai să profităm şi să ne tutuim. Dovedim astfel că sîntem „branşaţi“, actuali, globalizaţi. Nu avem prejudecăţi, nu umblăm cu discriminări şi cu fasoane. Ne tutuim. Sîntem de-o teapă. Prieteni. Ne-am născut ieri. E perfect normal ca un reporter de televiziune să meargă cu microfonul pe stradă şi să-i tutuiască pe trecătorii cu care vrea să stea de vorbă, deşi îi vede pentru prima oară. E normal ca profesorul universitar să-şi tutuiască studenţii. E normal ca un politician furios să-şi ia adversarii „la per tu“. E normal ca pe plajă, la discotecă, la emisiunile de divertisment, toată lumea să tutuiască pe toată lumea.
Andrei Pleşu – Tutuiala

Autoironia – cred că englezii o practică cel mai bine. Implică o detaşare voită şi chiar asumarea propriilor slăbiciuni.
Faptul că ai o Hernio-Nevroză Articulară comportă şi un avantaj, şi anume că, dacă te caută cineva şi te întreabă ce mai faci, iar tu nu vrei să spui „sunt în ultima fază de depresie", dar nici nu-ţi vine să te prefaci că dai pe afară de fericire, poţi oricând să te plângi că te doare genunchiul.
David Lodge - Terapia

Satira – o formă mai „urzicătoare” de umor, are scopul de a ridiculiza. Poate merge până la a caricaturiza.
Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi coroziv. Din fericire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa niciodată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei.
Aldous Huxley – Două sau trei graţii

Sarcasmul – cred că reprezintă cea mai agresivă formă a umorului. Poate fi „coroziv”. Mănuşile lipsesc şi nu vor fi folosite niciodată de un spirit sarcastic.
Educaţia este calea de la ignoranţa încrezută la incertitudinea jalnică.
Iubirea este dorinţa irezistibilă de a fi dorit în mod irezistibil.
În viaţă nu ai nevoie decât de ignoranţă şi încredere; după asta, succesul e garantat.
Prieteni buni, cărţi bune şi o conştiinţă adormită: aceasta este viaţa ideală.
Mark Twain

Anglia şi Statele Unite sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă.
Câtă vreme am o nevoie, am un motiv de a trăi. Satisfacţia este moarte.
Este foarte periculos să fii sincer, atunci când nu eşti şi prost.
Arată-mi toate greşelile, ca de la om la om. Pot să rezist la orice, în afară de linguşire.
În viaţă există două tragedii. Una e să nu obţii ceea ce doreşti. Cealaltă e să obţii.
Tinereţea este o perioadă minunată a vieţii. Ea ne slujeşte să acumulăm greşelile numite ulterior experienţă.
George Bernard Shaw

Persiflarea – apare când iei peste picior pe cineva sau iei în râs o situaţie dar cu o oarecare „muşcătură”;
Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întâi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cât de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face câte două hemoragii fiecare.
JD Salinger - De veghe în lanul de secară

Exagerarea voită – modifici realitatea pentru a provoca râsul. Cred că poate fi o subspecie a persiflării
I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reuşit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel.
JD Salinger - De veghe în lanul de secară

Zeflemeaua – o rudă a persiflării
În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară.
(…)
Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deştepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită şi numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănţuie din plin. Avea un glas atât de putemic şi atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până şi Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt - precum se ştie - caii se lăsau în genunchi.
Ilf şi Petrov – Douăsprezece scaune

Dublul înţeles
Beau băieţii harnici,
De cu seară-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii … turnători!
Păstorel Teodoreanu

Jocurile de cuvinte/calambururile
E o mare desfătare
Să bei vin în crâşma sa!
Când şi crâşmăriţa are
Cum s-ar zice … “vinu-ncoa!”
Păstorel Teodoreanu

Expresii care au ajuns clasice, şi au în ele o doză de umor:
onoarea mea de familist...
e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire
Rezon!
Curat murdar!
Famelie mare... renumeraţie după buget, mică...
IL Caragiale

Tachinarea – când râzi de cineva dar nu cu superioritate ci cu o doză de afecţiune; îi dai un zvâc şi aştepţi să râdă împreună cu tine. Uneori funcţionează!
Deocamdată nu am găsit un exemplu care să mă convingă, aşa că postez aici ceva... înrudit:
CATINDATUL: Să te joc o... conţină oarbă. (râde)
DIDINA (aparte): Conţina oarbă? să mă fi cunoscând? (pleacă să iasă)
CATINDATUL: Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu. (râde) Straşnic tachinez... (o urmăreşte până la uşe)
(...)
CATINDATUL (întorcându-se de la uşe şi coborând) : Straşnic am tachinat-o... (gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e cald... mi-e cald... mi-e foc de cald! (întorcându-se şi zărind pomponul jos.) Iacă! i-a căzut polinezului istoria de la căciulă... (ia pomponul şi şi-l pune-n piept.) Haha! Acu să vezi cum o tachinez. (trage repede paharul de rom şi iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (se aude în bal polca.)
IL Caragiale - D'ale carnavalului