joi, 11 septembrie 2008

A fi american printre britanici - greeeeu


(poza de pe Amazon, acolo unde se vinde cartea)

Anglia şi America sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă, au spus cândva şi Oscar Wilde şi George Bernard Shaw.

Sarah Lyall, născută şi crescută în SUA dar căsătorită în Anglia, afirmă acelaşi lucru.

Când l-a întîlnit pe viitorul său soţ, singura barieră a fost una de ordin lingvistic: "I could barely understand half of what he said, but I was hooked by his charismatic arrogance, glinting brown eyes, and expert way around the English language".

De peste 10 ani, americanca Sarah Lyall se află la Londra, în calitate de corespondent al publicaţiei New York Times. Între timp, s-a căsătorit cu un englez sadea (Robert McCrum, scriitor şi editor) şi are doi copii.

Luna trecută şi-a publicat prima carte. Pentru ochiul acerb de reporter, viaţa ei în UK i-a furnizat suficient material cât să ia naştere The Anglo Files: A Field Guide to the British. Sarah nu încetează să se minuneze, să se distreze ori să se înfioare de unele diferenţe culturale. Prea directă şi exteriorizată, îi intrigă pe oamenii din jur, care sunt supuşi astfel unui “bombardament” de comportament american.

Autoarea rezumă diferenţele dintre SUA şi Marea Britanie într-un pasaj edificator:
Opposites, in some ways. We look to the future; they look to the past. We run for election; they stand for it. We noisily and proudly proclaim our Americanness; they shuffle their feet and apologize for their Britishness. We trumpet our successes; they brag about their failures. When they say they are pleased to meet you, they often mean nothing of the kind. Unlike Americans, they do not want to tell you their life story minutes after making your acquaintance; it takes some time to get that far, but if you do, it means you’re friends for life.”

Sarah îi critică pe britanici dar recunoaşte că începe să ţină la ţara ei adoptivă. Nu înţelege de ce vasele nu se clătesc cum trebuie, de ce în metrou unii nu au auzit de deodorant, de ce câteodată e nevoie de o distanţă nevăzută pentru ca oamenii să se simtă confortabil (i-a salutat pe vecinii ei - un Sir şi o Lady – de vreo două ori, pe la începutul anilor 90, în rest comunică prin scrisori deşi au un perete comun). Nu pricepe de ce britanicii nu se laudă cu realizările lor, aşa cum fac americanii.

Ea simte că nu va înţelege niciodată anumite aspecte însă ştie să trateze cu umor nepotrivirile. Mai mult, a depistat 10 semne că începe să se integreze într-o existenţă britanică:

"10. I greet people by kissing them twice, once on each cheek, and
asking, “How was your journey?”

9. I care whether the English soccer team wins the World Cup (not
that it ever does), and sometimes, if I am concentrating, I can
explain the offside rule.

8. I recognize that Dick Van Dyke’s fake Cockney accent in "Mary
Poppins" was a travesty and a disgrace.

7. I am no longer afraid that if I cross the street a car will suddenly
emerge from the wrong direction at one hundred miles per hour
and mow me down.

6. I recoil when people in social situations ask direct questions about
one’s salary or the price of one’s home.

5. I sometimes use the word “one” as a first-person singular.

4. I often call dishtowels “tea towels” and math, “maths,” and I
once wrote an article in which I used the phrase “to scupper an
agreement”—“scupper” being the British equivalent of “scuttle”—
having forgotten what people say back home.

3. I cushion my statements with qualifications, disclaimers, apologies,
unnecessarily modifying adverbs, and backhanded ironic remarks. I am “quite upset,” “slightly depressed,” “a little unhappy”;
I think that Hitler was “not exactly the nicest person in the world.”
When I dislocated my shoulder and lay in a heap at the bottom
of a fl ight of stairs at the hairdresser, with hair-dyeing foil all over
my hair, feeling pain that was worse than anything I have ever
felt before—not even when I had the children—my overwhelming
emotion was embarrassment. I said, “Sorry” in a meek little voice.
Then, “I think I’m in a bit of pain,” and: “I might possibly at some
point need an ambulance.”

2. I realize that history did not start in the year 1492.

1. No matter what happens—I come home; the telephone rings;
there is a lull in the conversation; nuclear war is declared—I put
the kettle on and start making tea
."

Dacă vreţi să vă aruncaţi privirea pe câteva pagini din carte şi să vă amuzaţi - fragmentele se află aici

4 comentarii:

Un blogăr întârziat spunea...

Numai şi pentru că e publicat pe 11 septembrie, articolul poate fi intitulat simplu: "A fi american - greeeu".

Oricum, lista lui tanti Sarah e bună.

PS: Numărătoarea inversă e o idiosincrazie americană care a devenit obicei în mare parte datorită lui David Letterman.

to-morrow spunea...

Simpla coincidenta, data si postul cu americanii, acum mi-am dat seama, ca mi-ai atras atentia.
Inventia cu numaratoarea inversa - credeam ca e facuta ca sa dea mai mare greutate locului 1 :)
A fi american... stiu doar din carti si filme (si din cateva discutii cu cei care au fost pe acolo). Apreciez tendinta lor de a nu complica lucrurile, franchetea lor, felul in care stiu sa fie niste copii mari. Tu ai putea vorbi mai bine pe acest subiect - si oricine se afla acolo, peste Ocean.
Dar si a fi britanic mi se pare foaarte interesant...

amallia spunea...

Ce m-aţi nimerit! (Dar oare de ce mă mir?) Tot despincând pe tema diferenţelor culturale, am devenit pasionată de subiect. Adevărul e că aceste diferenţe, privite prin ochiul potrivit, sunt într-adevăr surse savuroase de umor. Şi de toată toată gama de reacţii emoţionale ale acestui individ numit academic "om cu fundul în două luntre" sau, mai englezo-şmecherizat "expat".

to-morrow spunea...

@ Amallia: inteleg ca ai material suficient pentru short stories :)
Diferentele culturale mi se par si mie o sursa inepuizabila de umor; de exemplu, oare ce gandeste turistul strain care vine in casa romanului si este "omenit" cu tuica si cantitati impresionante de mancare? Ca noi avem o ospitalitate centrata pe gastronomic. Cred ca astfel se incearca o punte de legatura intre localnic si strain iar autohtonul vrea cumva sa il "integreze" pe celalalt in obiceiurile lui; insa cand mergem noi in strainatate la cutare, de ce ridicam o spranceana fiindca omul nu ne ofera mormanul de mancare pe care il stim de aici? Traditia celuilalt e diferita si acceptam asta (?)bombanind ca ospitalier ca romanul nu e nimeni:)