Premiu literar pentru fragment

The more, the merrier! Ca şi cum nu ar fi existat destule premii literare pe lumea asta largă, National Academy of Writing (cursuri postgraduate ţinute la Birmingham City University Schoool of English de către scriitori care te învaţă cum să emiţi ceva literar) lansează Good Writing Awards.

Cursurile de mai sus mi se par oportune dacă eşti în posesia unei înclinaţii către literatură. La urma-urmei scrisul se poate învăţa, cu reţetă, ca o mâncare care iese gustoasă după a şaptea încercare, lacrimi şi cratiţe fumegând. Se adaugă o ploaie de entuziasm creator într-un moment zen, şi astfel soseşte pe lume o povestire, dacă nu cumva chiar o carte care merită citită.

Noutatea interesantă de la Good Writing Awards: se aşteaptă nominalizări de la publicul cititor (din UK), nu de după ochelari de critici mai mult sau mai puţin încruntaţi. Nu ştiu de ce îmi imaginez acum că un critic literar are o privire aspră în majoritatea timpului său liber sau o mină de suferind; sper ca e absurd. Criticii pot să fie oameni solari şi bon viveur-i.

Profesioniştii apar şi ei dar de abia în juriul care va decide câştigătorii.

O noutate şi mai interesantă: nu se cere o carte întreagă de nominalizat, ci un fragment (între 100 şi 1000 de cuvinte). De ce? "Because good writing ought to be able to demonstrate its quality in less than 1,000 words" explică site-ul. Asta îmi place, fiindcă întotdeauna am detestat „beţia de cuvinte” (trăiască nenea Maiorescu, sireacul). Nu mai am răbdare, timp, toleranţă să parcurg ceva diluat şi să mă căznesc să justific de ce autorul a simţit nevoia să se exprime în patru pagini în loc de una. A se înlocui „pagini” cu „paragrafe” atunci când apare o zi ticsită.

Trăiască fragmentul! Salut pe această cale apariţia Good Writing Awards. Şi mă opresc aici, încântată de descoperire, şi atentă să nu lungesc inutil articolul.

Biserică englezească pentru japonezi

(biserica din bloc)

Ce se află la etajele 21-22 ale unui zgârie-nori din Osaka? O biserică tipic englezească, venită din îndepărtatul Herefordshire, îşi înalţă cu mândrie turla.

Încă o dată rămân mirată de minunăţiile pe care le fac japonezii – da, oamenii aceia micuţi, zâmbitori şi harnici, pe care îi întâlneşti în străinătate, cu aparatele foto pregătite de atac cultural.

S-a întâmplat ca nişte japonezi să hoinărească prin Herefordshire şi să treacă pe lângă All Saints’Church din Brockhampton. Dragoste la prima vedere cu arhitectura veche şi cu peisajul rural. Dacă mă gândesc bine, valea râului Wye (unde se află Brockhampton) este prielnică pentru stări meditative. Scurt moment poetic: O sylvan Wye! thou wanderer thro' the woods,/ How often has my spirit turned to thee! spunea romanticul William Wordsworth.

Dar japonezii-turişti au reuşit să se smulgă din contemplare şi să scrie parohului (ce bine e sa ai site la biserică...). Ca să ducă acasă o fărâmă de Anglia, au obţinut permisiunea să construiască sora geamănă a lui All Saints. Toate detaliile, de la vitralii până la imperfecţiunile din piatră, au fost copiate cu meticulozitate japoneză şi cu laserul care nu dă greş.

În ultima vreme tinerii niponi au prins gustul căsătoriilor oficiate în biserici occidentale. Ca orice modă, are adepţii ei fermi, care sunt nevoiţi să călătorească în străinătate pentru o biserică vestică. Iată explicaţia mai pragmatică a colţului de Anglie răsărit în blocul turn din estul îndepărtat.

Acum, în blocul-turn-hotel din Osaka, la etajul 21, mirii vor găsi o biserică, studiouri foto, restaurant iar la etajul 22 vor intra în apartamentele nupţiale aferente.

Şi totul de la nişte turişti cu ochiul ager...

Roman scoţian pe Twitter

(sursa foto)

I am Connor MacLeod of the Clan MacLeod. I was born in 1518 in the village of Glenfinnan on the shores of Loch Shiel. And I am immortal.
Astfel glăsuia Christopher Lambert în Nemuritorul, cu peste 20 de ani în urmă. Paranteză – mi-a plăcut enorm filmul, la vremea lui. Închid paranteza.

Peste ani. 2009. Un alt clan scoţian, MacKenzie pe numele său, va fi privit de ochi internaţionali. Povestea este spusă de ultimul urmaş al clanului şi începe astfel: He was my father, that’s all, and I was elsewhere at the time of his passing.

Aceasta este fraza de deschidere a romanului MacKenzie's Issue, care dospeşte în timp real. Pentru că apare pe Twitter.

Autorul, scoţianul Peter Urpeth, este romancier şi Writing Development Coordinator la HI-Arts (Highlands & Islands Arts Ltd). El a emis primul ciripit/tweet de roman pe 21 octombrie. A postat frazele şi pe blogul său şi aşteaptă comentarii de la cititori. Va dezvolta spontan cartea, fiindcă nu are un plan stabilit. Trimite cel puţin o frază pe zi (condiţionat fiind de cele 140 de caractere pentru Twitter).

E interesant să asişti la creşterea unui roman, nu?

Ajutor pentru scriitori

Oricine are chef de scris (pentru propriul sertar sau pentru public) ar trebui să deţină un Working Writer’s Daily Planner 2010. Asistentul, întocmit de scriitori, încă nu a apărut pe piaţă ci se află în faza de precomandă. Costă aproape 14 dolari (dacă e tipărit) sau 4,95 în formă de e-book.

Am aruncat o privire la luna martie şi am descoperit o droaie de date: aniversări scriitoriceşti, conferinţe, adrese de web utile, deadline-uri pentru burse ori competiţii etc. Ba chiar mici exerciţii sau soluţii pentru câte un impas.

Cred că ar fi bun de cadou pentru cine cochetează cu scrisul.

“You see, but you do not observe”

(Sherlock Holmes văzut de Sidney Paget, 1904)

Joseph Bell, chirurg şi profesor la Edinburgh University Medical School, avea un mare talent de a citi în detalii. Ori de câte ori studia împreună cu studenţii săi vreun caz, Dr Bell făcea observaţii neaşteptate. Se lega de personalitatea sau de ocupaţia pacientului, deducea toate acestea din mici amănunte (să fi fost un precursor al Dr House?).

Printre studenţii la Medicină era şi Arthur Conan Doyle. Mai târziu, ajuns medic, tânărul Doyle avea prea mult timp liber în aşteptarea pacienţilor care nu se prea înghesuiau la uşa lui. Când nu juca fotbal (ca amator şi portar în echipa locală), Doyle stătea în cabinetul său din Southsea (Portsmouth). A început să scrie dar nu fişe medicale. Pe hârtie a apărut un anumit Sherlock Holmes care, ca şi profesorul Bell, compunea omul şi din mici nuanţe insesizabile pentru un ochi neantrenat.

Din acel cabinet cam liniştit, odată cu A Study in Scarlet (Un studiu în roşu, editura Leda), în anul de graţie 1887 a ţâşnit în lume detectivul Sherlock Holmes. Cu un aer dandy, mare fumător, maestru al deducţiilor logice şi amator de mijloace ştiinţifice. Care vorbeşte cu nou cunoscutul dr Watson cam aşa:
"I have my eye on a suite in Baker Street," he said, "which would suit us down to the ground. You don't mind the smell of strong tobacco, I hope?"

Astfel avea să apară cea mai faimoasă adresă din Londra: 221B Baker Street. Şi cum imaginarul trece câteodată în real, iată că acolo avem un muzeu cât se poate de adevărat.



Sherlock Holmes este online – am onoarea să vă prezint 221 B Baker Street în stare virtuală, cu 48 de scrieri deja canonice (din 60):)

Ca să fie buchetul complet, iată scrierile lui Arthur Conan Doyle - cu şi fără Holmes. Sunt aici şi aici.

Frivolităţi confortabile

(sursa foto de beans on toast)

Anumite mâncăruri îţi aduc o stare de bine (nu socotesc aici caloriile, că altfel ar trebui să vorbesc de frunze de salată sau de iaurt).

Neuropsihologii care sălăşluiesc în laboratoare, pe lângă Universitatea din Sussex, aplecaţi pe studii şi cercetări, au făcut o descoperire: când se simt oamenii minunat în timpul mesei? Ei au studiat reacţiile voluntarilor la mirosul, gustul şi culoarea mâncării. Domnul Proust e valabil şi în Anglia - unele alimente au tras după ele amintiri din copilărie.

Dacă ai în farfurie ingrediente simple şi o culoare uniformă, confortul tău sporeşte, spun specialiştii. În aceeaşi notă gastronomică: mirosul cel mai plăcut este unul clar, pe care să îl recunoşti şi în alte dăţi.

Specialiştii de care vorbeam au calculat, printr-o formulă, indicele de confort adus de mâncare. Nu aprofundez.

Importante sunt câştigătoarele:
1. fasole cu pâine prăjită (de fapt, fasolea se află PE pâinea prăjită)/ beans on toast
2. cârnaţi cu piure
3. supă de roşii
4. plăcintă cu pui şi ciuperci
5. budincă de paste cu brânză

În încheiere, am găsit o voce serafică să povestească despre „beans on toast”.

Less than 15 mins:
How To Make Baked Beans On Toast

Mă simt datoare să iau în discuţie şi contextul cultural - britanicii au dreptul să poftească la cele de mai sus şi să intre într-o stare de bine, că doar au crescut cu ele.
La noi, în top s-ar afla (musai) sărmăluţele şi salata de boeuf, nelipsite din meniu la orice mare adunare gastronomică de familie. Oare ar intra şi mămăliguţa cu brânză? Încă nu m-am decis – e nevoie de un studiu...

Cadou Kurt Vonnegut

(sursa foto)

Never say never. Sau în traducere românească (pentru informaţia ce urmează): credeaţi că că aţi citit tot ce a scris Kurt Vonnegut?

Ei bine, veţi avea parte de o surpriză. Ea se numeşte Look at the Birdie, adică o culegere de 14 povestiri nepublicate până acum. Se lansează în curând, pe 20 octombrie.

Până atunci am descoperit că netul, pe lângă faptul că este mare, dă dovadă de generozitate - ne oferă două povestiri. Cadou (sau gratis, pentru spiritele mai pragmatice).

Adresele cumsecade pentru citit:
Look at the Birdie (precum titlul cărţii)
şi
Shout About It from the Housetops

Celelalte short-story-uri din cuprins se numesc
Hello, Red
The Petrified Ants
Confido
FUBAR
Ed Luby's Key Club
A Song for Selma
Hall of Mirrors
The Nice Little People
Little Drops of Water
The Honor of a Newsboy
King and Queen of the Universe
The Good Explainer

Cuvinte/expresii enervante

Un sondaj recent arată că pe americani îi enervează cel mai mult cuvântul “whatever”. Aproape jumătate din cei intervievaţi s-au arătat iritaţi de el. Pe locul doi apare expresia “you know”. Bronzul îl ia “it is what it is”.

Pe de altă parte (oare şi asta o fi o expresie enervantă?!) locuitorii din UK se pronunţaseră deja, în noiembrie ce a trecut. Un snop de expresii se află mai jos. La auzul lor, englezii îşi pierd simţitor din calmul proverbial:
1 - At the end of the day
2 - Fairly unique
3 - I personally
4 - At this moment in time
5 - With all due respect
6 - Absolutely
7 - It's a nightmare
8 - Shouldn't of
9 - 24/7
10 - It's not rocket science

Pentru limba română, aş face un top personal :

Poate (auzit când aştepţi un răspuns clar, de tip Da sau Nu)
Nu ştiu/ cu varianta Să vedem (auzit când ai nevoie de clarificări sau de o decizie a cuiva)
Asta e/ Asta-i viaţa (eventual acompaniat de un oftat, pentru a arăta o resemnare mioritică)
Frateeee (folosit cu accent manelistic)

Şi uite că acum mi s-a arătat să transform totul într-o leapşă!

Ce cuvinte/expresii din limba română vă enervează?

Întrebarea merge către:

Urmuz
Kat
Capricornk13
Veronica
Suzi

Şi către oricine vrea să o preia. Şi să o dea mai departe.

Herta Müller, fragmente

1. Fiindcă valul internaţional al Nobelului a măturat tot în aceste zile, am trecut cu vederea că Herta Müller se află printre finaliştii de la Deutscher Buchpreis/ German Book Prize 2009 (lista se anunţase încă de la jumătatea lunii septembrie). Numele câştigătorului îl vom afla mâine.

Börsenverein des Deutschen Buchhandels Stifung/ Foundation of the German Publishers & Booksellers Association acordă premiul în fiecare an, cu puţin timp înainte de Târgul de carte de la Frankfurt.

Cartea care a adus-o printre finalişti se numeşte Atemschaukel (în engleză - Everything I Own I Carry with Me).

Un fragment din roman, aici, tradus în limba engleză. Herta Müller realizase o serie de interviuri cu poetul Oskar Pastior , care trecuse prin ororile lagărului sovietic. Cartea se bazează pe aceste interviuri şi vorbeşte depre etnicii germani deportaţi în Uniunea Sovietică după cel de-al doilea război mondial.

2. Herta Müller poetă. Câteva din versurile sale, citite chiar de către autoare (cinci poezii sunt în limba română.

3. La această adresă se găseşte varianta în engleză a unui articol scris de Herta Müller şi publicat în Die Zeit în iulie 2009. Autoarea vizitase România în primăvară iar prezentul îi prilejuieşte şi o întoarcere în timp (povesteşte aici câteva episoade din prezent, în paralel cu secvenţe având ingredientele umilitoare şi terifiante ale traiului ante-1989).

Nobel pentru Literatură 2009 – Herta Müller

(sursa foto)

La ora când scriu, cred că tot globul ştie cine a câştigat premiul Nobel pentru literatură.

Herta Müller urcase spectaculos azi în topul preferinţelor de la Ladbrokes. Cu doar câteva ore înainte de anunţul oficial, era cot la cot cu Amos Oz.

Un pic după ora 14 (ora României) a ţâşnit vestea: "The Nobel Prize in Literature goes to Herta Müller."

Scriitoarea a publicat în limba română: Animalul inimii, Regele se-nclină şi ucide, volumul de versuri Este sau nu este Ion, (toate la Polirom), volumul de poezie În coc locuieşte o damă (editura Vinea, 2006), romanul Încă de pe atunci Vulpea era Vînătorul (editura Univers, 1995).

Cele mai multe din cărţile ei sunt scrise în limba germană. Germania a devenit ţara de adopţie încă din 1987, când Herta Müller, persecutată politic, a reuşit să plece din România. Un material bine documentat - aici.

În 2003, autoarea spunea: "Dar limba română participă la limba germană în care scriu. Pentru că eu nu pot să despart în capul meu ce am dintr-o limbă şi din cealaltă. Sunt lucruri trăite, sunt imagini amintite şi limbile se amestecă. Nu pot să împart viaţa în două limbi, nu funcţionează aşa, n-are rost şi nici nu vreau."
Restul interviului – aici.

Este pentru a treia oară când Germania o propune pe Herta Müller la Nobel (a mai fost nominalizată în 1999 şi anul trecut).

Îmi pare bine că în acest an văd pe site-ul Nobel: Herta Müller, Germany, b. 1953
(in Nitzkydorf, Banat, Romania).

E suficient ca să mă încânte că am fost martora unui moment de istorie: prima scriitoare născută în România ia premiul Nobel.

Later edit:
De ce i s-a acordat Nobelul? Un interviu de azi cu profesorul Peter Englund, secretarul Academiei Suedeze (cel care a făcut anunţul).

Muşatisme pentru oricând

(sursa foto)

Vio mi-a adus aminte astăzi de o carte care a fost un adevărat deliciu pentru mine. Am găsit-o la Bookfest dar apăruse încă din 2003 (la Editura Coresi), când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Tudor Muşatescu.

Se numeşte Doresc ca micili mele rânduleţe… şi conţine schiţe, scrisorele/rânduleţe şi mult umor, care ţâşneşte la vreo întorsătură de frază ori din "aura" unui cuvânt. O recomand. Mai ales într-o zi ploioasă.

Şi câteva Muşatisme:

Nu plânge fără motiv. Şi mai ales, nu plânge când ai motive.
Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa.
Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.
Adevăraţii cai de cursă nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sângele în mişcare.
Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate.
Cele mai obositoare zile sunt cele în care nu ai nimic de făcut.
Mătreaţa n-are nici o legătură cu inteligenţa, deşi e tot o chestie de cap.
Nu poţi să baţi un om care râde. Pe unul care rânjeşte, da.
Viitorul te trage de mână şi trecutul, de mânecă.

Favorit la Nobel: Amos Oz

(sursa foto)

Lumea spune că israelianul Amos Oz va fi numele anunţat pe 8 octombrie (Premiul Nobel pentru Literatură). Locul al doilea (ca şanse) îl ocupă scriitoarea algeriană Assia Djebar şi americanca Joyce Carol Oates.

E drept că şi anul trecut despre Amos Oz se spunea că va câştiga însă la final premiul a ajuns la Jean-Marie Gustave Le Clézio.

Aşa că cei care au pariat pe numele lui aşteaptă cu înfrigurare. După cum se vede din tabelul de aici (de la Ladbrokes), cu toţi scriitorii care ar avea şanse, în opinia publicului.

Cărţi ale lui Amos Oz au apărut traduse în limba română la Polirom şi la Humanitas.

LATER EDIT: Între timp, tabelul arată ceva îmbucurător: pe locul doi pe lista favoriţilor la Nobel a urcat scriitoarea Herta Müller, autoare germană de origine română.


nichita stanescu - cantec (pune si tu..)
Asculta mai multe audio Diverse

Ultimul toreador

(sursa foto)

Doar trei arene, totuşi între anii '20 şi '60 aici aveau loc cele mai multe coride. Nu este vreun orăşel andaluz, ci chiar Barcelona. Lumea venea şi aclama o înfruntare veche de secole, cu un Olé colectiv în momentele spectaculoase.

Doar că între timp am trecut în secolul XXI iar naţionaliştii catalani au tot spus de corida că a fost transplantată din sud de către Franco. A fi împotriva coridei a devenit o bună ocazie să îţi arăţi cheful de separatism. Adăugaţi şi nişte grupuri de protecţie a animalelor şi rezultă o presiune destul de mare. În toată Cataluña s-au închis arenele, doar Barcelona rămăsese "pământ necucerit". E aproape sigur că parlamentul catalan va interzice pe vecie luptele cu taurii. Duminică, 27 septembrie, s-a ţinut probabil ultima coridă din istoria Barcelonei.

În acest context vine întoarcerea lui José Tomás. Presa vorbeşte de el la superlativ. Mulţimea îl iubeşte şi îl admiră. Retras de o bună bucată de vreme, ori de câte ori apare pe afiş strânge imediat mii de oameni la spectacol. Fiindcă o corida e înainte de toate un spectacol în care orice spaniol îşi arată mai întâi măiestria mişcărilor, stăpânirea de sine şi de abia în ultimul rând puterea de a supune animalul. Duminică, Plaza Monumental din Barcelona (19.000 de locuri) s-a umplut.

Şi atunci cum rămâne cu respectarea diversităţii culturale? Corida, ca şi flamenco, sunt înrădăcinate în spaniol. Final? Nu cred. Măcar în sud va rămâne. Am văzut, într-o după-amiază de vară, nişte toreadori în miniatură. Vreo zece puşti se jucau într-o arenă goală din Málaga. Unul ţinea un fel de băţ cu coarne de taur în capăt şi trecea în viteză pe lângă "toreador". Micul torero stătea falnic cu tălpile înţepenite în nisipul arenei, uşor cambrat din talie, cu fandări când "taurul" ajungea prea aproape de el. E un dans moştenit de sute de ani, care urcă în fiinţa lor şi ţine de identitatea lor.

José Tomás la ştiri.