O altă librărie pe apă – prima din Marea Britanie

(poza de aici)

După povestea navei Doulos, am găsit încă un vas care s-a transformat în librărie pe apă. De această dată, librăria navighează doar pe canalele şi râurile din Marea Britanie.

Vasul se numeşte Frenchlands II. Proprietarii, Colin şi Rosemary Muge, au avut timp de 10 ani o navă de canal: Frenchlands I (purta numele unei ferme din zona Wolverhampton), cu care făceau călătorii pe apele din UK. În 2002 au vândut ambarcaţiunea şi au cumpărat Frenchlands II (nu au găsit un alt nume, probabil fiindcă se obişnuiseră cu primul).

Din 2005 Colin şi Rosemary vând cărţi (mai mult second hand) de toate tipurile: de la cărţi poliţiste, romance şi până la poezie şi cărţi pentru copii. Sursele sunt diverse: târguri ad-hoc, sărbători şcolare, prieteni ori chiar cititori care cumpără cărţi şi aduc altele în loc, pentru librăria călătoare. Când timpul se arată frumos, cărţile stau afară, răspândite pe mese, iar dacă vremea e capricioasă, potenţialii cumpărătorii sunt invitaţi să intre în Frenchlands II şi să răsfoiască.

Catherine, fiica lor, i-a ajutat cu un website. Doritorii de lectură nu au decât să le scrie pe mail, şi vor afla astfel dacă vor găsi o anumită carte ori se vor lămuri unde o pot întâlni pe Frenchlands. Fiindcă – nu-i aşa? – important e să vii şi să te uiţi la cărţi şi prin cărţi. Imposibil să pleci cu mâna goală!

Cea mai mare librărie pe valuri

(pozele de aici şi aici)

Construită la doi ani după Titanic. În tinereţe, a fost navă comercială şi transporta mărfuri. A lucrat în Garda de Coastă americană, apoi a fost navă de pasageri. A transportat emigranţi. A străbătut Mediterana în croaziere. Acum are 94 de ani, se ţine bine (a beneficiat din când în când de ceva tratamente de întinerire) şi aduce cărţi (peste 6000 de titluri) în diverse porturi ale lumii. Va ieşi la pensie peste doi ani.

MV Doulos, care a intrat în Cartea Recordurilor, este în prezent o librărie călătoare. De vreo 30 de ani aparţine unei organizaţii caritabile din Germania. La bordul său se află voluntari dar şi un echipaj care cunoaşte tainele navigaţiei. Nimeni nu primeşte salariu, nici măcar căpitanul. Voluntariatul înseamnă că stai la bord cel mult doi ani, pui piciorul pe pământ doar în porturi şi duci cărţi în lume. Oameni din vreo 50 de ţări au vrut să aibă o astfel de experienţă. Un soi de întâlnire a culturilor?...

Când ajunge în port, MV Doulos îşi deschide librăria. Cărţile care au călătorit pe apă sunt răsfoite de mâini din întreaga lume şi citite de ochi… internaţionali. Ficţiune, literatură clasică, cărţi de religie (cred că e vorba de o organizaţie creştină caritabilă), cărţi de bucate, dicţionare etc.

Acum, nava se plimbă de-a lungul coastelor australiene. O trecere în revistă a porturilor unde a acostat, aici.

Iar aici, porturile unde îşi va arunca ancora.

Am găsit o scurtă poveste a lui Ashley McDonald – cel care, de aproape şapte ani, este căpitanul vasului. Pe navă se află şi familia lui.

Ştefan Iordache – sfârşitul unei călătorii

(foto de aici)

Azi dimineaţa s-a stins din viaţă Ştefan Iordache, la o clinică din Viena. Discret, aşa cum a fost toată viaţa. 67 de ani. Amănuntele medicale nu contează. Contează doar cariera artistică începută în 1963 şi încheiată în 2008. A dăruit privirii şi minţilor ce ştia să facă cel mai bine – jocul impecabil al unui actor. A dăruit auzului, pe calea unor melodii, vocea sa plăcut timbrată. Din aprilie, juca la Teatrul Naţional, era Prinţul Potemkin în Ecaterina cea Mare, de Bernard Shaw.

Strălucea pe scenă. Ardea totul pe scenă, într-o lume croită din poveşti, din care împărţea cu generozitate spectatorilor.

Când se stingeau reflectoarele, nu avea nimic din preţiozitatea unei vedete ci un firesc şi o modestie care - cu uimire – realizezi că pot acompania un mare actor.

Povestea frumos în interviuri, cu naturaleţea omului care a hoinărit mult pe străzile vieţii. Nu putea să fie banal, cuvintele sale formau imediat o imagine, un gând, o bucată de suflet.

I s-ar fi cuvenit fastul actorului de valoare. Nu l-a avut şi nici nu l-a reclamat. Azi şi mâine cu siguranţă vor fi remember-uri în presă. Mi-aş fi dorit – şi cred că nu sunt singura – să citesc mai des depre Ştefan Iordache sau să văd mai multe materiale la televizor legate de domnia sa.

Un evantai din culorile unei vieţi se află în cartea Regele scamator, de Ludmila Patlanjoglu, apărută acum patru ani la editura Nemira. Cu Ştefan Iordache şi despre Ştefan Iordache. Fragmente de viaţă dăruite cititorilor.

Din ultimul său interviu: "Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?"
(...)
„Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.”

Sunt multe de învăţat şi multe prilejuri de reflecţie, în vorbele domniei sale.

Interviul integral se află aici.

Filmografia marelui actor este aici.

Ştefan Iordache: un cântec – Trecătorul.

Stefan Iordache - Trecatorul
Asculta mai multe audio Muzica

Later edit:
un material apărut anul trecut
iar anul acesta, când a împlinit 67 de ani, interviuri:
în Adevărul
şi Cronica Română (partea I şi partea a II-a)

Chipurile Angliei rurale

(foto de aici şi aici)

Icons of England înseamnă o antologie publicată la începutul lunii septembrie, care conţine o porţie îndestulătoare de frumuseţe.

Să fie cutiile poştale roşii? Vechile borne kilometrice? Livezile de meri? Conacele englezeşti? Pârleazurile?

Şi-au exprimat (argumentat) preferinţele: Michael Palin (il ştiţi precis din Monty Python), David Lodge, tradus în România mai întâi la editura Univers şi mai apoi la Polirom, Bill Bryson (americanul care a locuit aproape 20 de ani în Anglia; la noi i-a apărut cartea De la Big Bang la ADN), Eric Clapton, Kevin Spacey şi mulţi alţii, în recenta Icons of England, o îmbinare de artă fotografică şi cuvinte potrivite la locul potrivit.

O parte din banii obţinuţi din vânzarea cărţii vor sprijini campaniile dezvoltate de CPRE (Campaign to Protect Rural England), organizaţie înfiinţată pentru a proteja în Anglia tot ce înseamnă rural şi frumos.

Vizitatorii site-ului CPRE sunt sfătuiţi să voteze online câte o “Icon of England”, dintr-un top de 25, prezente în cartea de mai sus sau chiar să trimită o propunere proprie (bănuiesc că se adresează doar locuitorilor din UK).

Merită să daţi o raită pe site-ul CPRB (preşedintele organizatiei este Bill Bryson, scriitorul american care iubeşte Anglia), măcar pentru a vă odihni privirea pe câteva din chipurile Angliei rurale.

Câteva cuvinte despre carte şi un extras se găsesc la Pan Macmillan.

A fi american printre britanici - greeeeu

(poza de pe Amazon, acolo unde se vinde cartea)

Anglia şi America sunt două naţiuni separate de aceeaşi limbă, au spus cândva şi Oscar Wilde şi George Bernard Shaw.

Sarah Lyall, născută şi crescută în SUA dar căsătorită în Anglia, afirmă acelaşi lucru.

Când l-a întîlnit pe viitorul său soţ, singura barieră a fost una de ordin lingvistic: "I could barely understand half of what he said, but I was hooked by his charismatic arrogance, glinting brown eyes, and expert way around the English language".

De peste 10 ani, americanca Sarah Lyall se află la Londra, în calitate de corespondent al publicaţiei New York Times. Între timp, s-a căsătorit cu un englez sadea (Robert McCrum, scriitor şi editor) şi are doi copii.

Luna trecută şi-a publicat prima carte. Pentru ochiul acerb de reporter, viaţa ei în UK i-a furnizat suficient material cât să ia naştere The Anglo Files: A Field Guide to the British. Sarah nu încetează să se minuneze, să se distreze ori să se înfioare de unele diferenţe culturale. Prea directă şi exteriorizată, îi intrigă pe oamenii din jur, care sunt supuşi astfel unui “bombardament” de comportament american.

Autoarea rezumă diferenţele dintre SUA şi Marea Britanie într-un pasaj edificator:
“Opposites, in some ways. We look to the future; they look to the past. We run for election; they stand for it. We noisily and proudly proclaim our Americanness; they shuffle their feet and apologize for their Britishness. We trumpet our successes; they brag about their failures. When they say they are pleased to meet you, they often mean nothing of the kind. Unlike Americans, they do not want to tell you their life story minutes after making your acquaintance; it takes some time to get that far, but if you do, it means you’re friends for life.”

Sarah îi critică pe britanici dar recunoaşte că începe să ţină la ţara ei adoptivă. Nu înţelege de ce vasele nu se clătesc cum trebuie, de ce în metrou unii nu au auzit de deodorant, de ce câteodată e nevoie de o distanţă nevăzută pentru ca oamenii să se simtă confortabil (i-a salutat pe vecinii ei - un Sir şi o Lady – de vreo două ori, pe la începutul anilor 90, în rest comunică prin scrisori deşi au un perete comun). Nu pricepe de ce britanicii nu se laudă cu realizările lor, aşa cum fac americanii.

Ea simte că nu va înţelege niciodată anumite aspecte însă ştie să trateze cu umor nepotrivirile. Mai mult, a depistat 10 semne că începe să se integreze într-o existenţă britanică:

"10. I greet people by kissing them twice, once on each cheek, and
asking, “How was your journey?”

9. I care whether the English soccer team wins the World Cup (not
that it ever does), and sometimes, if I am concentrating, I can
explain the offside rule.

8. I recognize that Dick Van Dyke’s fake Cockney accent in "Mary
Poppins" was a travesty and a disgrace.

7. I am no longer afraid that if I cross the street a car will suddenly
emerge from the wrong direction at one hundred miles per hour
and mow me down.

6. I recoil when people in social situations ask direct questions about
one’s salary or the price of one’s home.

5. I sometimes use the word “one” as a first-person singular.

4. I often call dishtowels “tea towels” and math, “maths,” and I
once wrote an article in which I used the phrase “to scupper an
agreement”—“scupper” being the British equivalent of “scuttle”—
having forgotten what people say back home.

3. I cushion my statements with qualifications, disclaimers, apologies,
unnecessarily modifying adverbs, and backhanded ironic remarks. I am “quite upset,” “slightly depressed,” “a little unhappy”;
I think that Hitler was “not exactly the nicest person in the world.”
When I dislocated my shoulder and lay in a heap at the bottom
of a fl ight of stairs at the hairdresser, with hair-dyeing foil all over
my hair, feeling pain that was worse than anything I have ever
felt before—not even when I had the children—my overwhelming
emotion was embarrassment. I said, “Sorry” in a meek little voice.
Then, “I think I’m in a bit of pain,” and: “I might possibly at some
point need an ambulance.”

2. I realize that history did not start in the year 1492.

1. No matter what happens—I come home; the telephone rings;
there is a lull in the conversation; nuclear war is declared—I put
the kettle on and start making tea."

Dacă vreţi să vă aruncaţi privirea pe câteva pagini din carte şi să vă amuzaţi - fragmentele se află aici

Italienii uniţi împotriva weekend-ului

(foto: statuia lui Dante Alighieri)

Nu vă gândiţi că populaţia Italiei ar vrea să muncească şapte zile din şapte. De fapt, este vorba de un sondaj online, desfăşurat pe o perioadă de trei luni de către Societatea Dante Alighieri, din Roma.

Sondajul s-a încheiat recent şi oferă publicului cuvintele străine care îi alarmează pe italieni, căci caută un culcuş în limba lor maternă.

Vizitatorii site-ului au fost întrebaţi ce cuvânt de origine străină nu îşi are locul în limba italiană scrisă şi vorbită. Vânătoarea s-a declanşat!

Cei mai mulţi s-au declarat deranjaţi de weekend. Pe locul doi s-a situat OK şi pe locul trei - welfare. Alţi termeni nesuferiţi sunt briefing, mission, location. Lista completă se află aici.

Deci nu numai francezii şi spaniolii luptă împotriva unei invazii necontrolate de englezisme. Fraţii italieni le întăresc rândurile şi încearcă să ţină piept agresării lingvistice venite dinspre Albion.

Şi atunci cum stăm cu globalizarea şi cu multiculturalitatea?

Românul e flexibil, ca mai mereu în istorie. Deocamdată nu a ajuns la resemnare mioritică lingvistică însă trăieşte mulţumit cu semne de modernitate, care îi împănează vocabularul corporatist: targeturi, planninguri, teambuildinguri, branduiri, businessuri şi multe altele...

De partea cui eşti?

Ea e de vină! El e de vină!
Micile dispute generează şi opinii pro sau contra, în funcţie de cui le povesteşti.

Website-ul numit Side Taker încearcă să rezolve problema imparţialităţii.

Un ochi aruncat:
Ea: Îmi spune cu ce să mă îmbrac, cum să mă machiez. Degeaba îmi aduce flori după aceea.
El: Îi dau doar sugestii, ca să nu apară cu un tricou prea strâmt (s-a mai îngrăşat) sau cu tone de machiaj.

El: I-am făcut o mică farsă şi acum mă părăseşte. Căuta un job, am sunat-o şi am jucat rolul unui angajator. Am vrut să o fac să râdă.
Ea: Îmi căutam un serviciu, încercam să fac nişte schimbări în viaţa mea şi el îmi face farse! Gata, nu mai am timp de nimeni.

...Şi multe alte situaţii.

Ea scrie în câteva rânduri de ce e supărată. El povesteşte din perspectiva lui. Tu intri pe site si faci un clic în dreptul ei sau al lui, pentru a indica de partea cui eşti. Imediat se arată cât la sută din voturi au fost pentru unul şi cât pentru altul. Dacă te simţi în puteri, te loghezi cu un nume şi îţi explici opţiunea sau dai un sfat. În concluzie, vizitatorii site-ului indică cine are dreptate...

Cineva spunea că la sfaturi toată lumea e pricepută. De data asta, consilierea este gratis. Îşi dau cu părerea persoane care nu au habar nici de el, nici de ea. Imparţialitatea e asigurată. Şi bunele intenţii, probabil.

Ideea de 5000 de dolari

(poza de aici)

A fost odată ca niciodată...

Se făcea că o doamnă, Lynn Brittney, a meşterit o carte numită Christine Kringle, în care povestea copiilor despre familia Kringle, responsabilă pentru împărţirea darurilor de Crăciun în America.

Kriss Kringle este americanizarea lui Christkind, aducătorul de cadouri (cunoscut si sub numele de Santa Claus). Mai pe româneşte, Moş Crăciun.

Autoarea Lynn Brittney ne avertizează să nu credem pe de-a-ntregul în unele mituri. Ea clarifică pentru noi, cititorii: în lume nu este un singur Moş Crăciun, ci există mai mulţi, împărţiţi în funcţie de ţară şi de regiuni. Unul îşi face treburile în Anglia (Santa Claus), altul în Japonia (Santa Kurohsu), altul în Franţa (Pere Noel) etc. Interesant mi se pare că cel din Rusia se numeşte Grandfather Frost (să fie oare un echivalent al lui Moş Gerilă românesc din vremea "aia"?)

Doamna scriitoare ne mai risipeşte un mit: Moşii aceştia, care fac parte din Dinastia Yule, nu sunt nemuritori, cum crede lumea; fiecare din ei trăieşte în medie 270 de ani.

Familia Kringle, reprezentanta din America a Dinastiei Yule, se confruntă cu o problemă: nu are un urmaş, ci o urmaşă, Christine Kringle, ajunsă la 14 ani. Tatăl vrea să propună ca şi femeile să poată moşteni rolul lui Crăciun.

... Gata, nu o să vă povestesc cartea, ci o să vă spun despre ideea autoarei.

Lynn Brittney va mai publica o carte, tot cu personajele din Christine Kringle. Se pare însă că ea are nevoie de o idee strălucitoare, drept pentru care contează pe cititori. Sau a recurs la o manevră abilă de marketing.

Lynn Brittney oferă un premiu de 5000 de dolari (sau echivalentul în moneda ţării câştigătorului) pentru cineva care va ţese acţiune viitoarei cărţi, cu aceleaşi personaje. Într-o pagină A4, nu mai mult.

Ea aşteaptă idei de la oameni cu vârsta cuprinsă între 10 şi 100 de ani, care să îi scrie în limba engleză şi să îi demonstreze că au cumpărat cartea Christine Kringle (m-am uitat pe net, se găseşte pe Amazon, aproape 14 dolari).

Mai precis, cititorii care intră în competiţie trebuie să pună, alături de textul scris, şi dovada că au cumpărat cartea (factura scanata – pe mail sau o copie - în plic, prin poşta clasică). Bineînţeles, ei trebuie să şi citească Christine Kringle, pentru a vedea ce fel de personaje a creionat Lynn.

Cel/cea care va câştiga va avea numele tipărit pe noua carte, sub cel al autoarei şi sub cel al ilustratorului. Deadline pentru primirea scrisorilor/mailurilor: 31 ianuarie 2009.

Aşadar, purcedeţi la ascuţit creioanele ori la verificat conexiunea la Internet!

Până una-alta, o scurtă privire în Christine Kringle, graţie lui Google Books.

Titlul care atrage premiul

(poza de aici)

Ieri, o carte a fost încununată cu un premiu.

Premiul a avut nevoie doar să afle ce scrie pe copertă, apoi s-a îndreptat glonţ spre carte, fără să îl intereseze conţinutul volumului.

Premiul a examinat cărţi apărute în ultimii 30 de ani, şi a ales-o pe aceasta.

Este vorba de Greek Rural Postmen and Their Cancellation Numbers (se află în fotografie)- cartea premiată.

Diagram of Diagrams, distincţie aşteptată de cititori, s-a atribuit celui mai ciudat titlu de carte din ultimii 30 de ani.

Diagram Prize, fratele lui, îşi face apariţia în fiecare an şi a fost iniţiat de către revista britanică Bookseller, în 1978, ca să treacă timpul într-un mod mai vesel la Târgul de carte de la Frankfurt. De atunci, în fiecare an, Diagram soseşte. Nominalizările se fac din titluri de cărţi trimise de librării, edituri şi bilioteci. Există reguli clare şi respectate: cartea trebuie să fie serioasă iar titlul să nu însemne o păcăleală. Publicul intră pe site-ul Bookseller şi votează online.

Anul acesta, organizatorii s-au gândit ca pe lângă obişnuitul Diagram, anunţat în martie (acordat volumului If You Want Closure in Your Relationship, Start with Your Legs), să iniţieze şi o "perlă a coroanei", pentru a marca cei 30 de ani de existenţă. Astfel a apărut pe lume Diagram of Diagrams, stârnind curiozităţi, pasiuni şi voturi.

Greek Rural Postmen... este chiar o carte la locul ei, publicată în 1994 de către o organizaţie a colecţionarilor de timbre din Marea Britanie. Derek Willan, unul din autori, spune că titlul nu i se pare deloc bizar şi că pur şi simplu descrie despre ce e vorba în lucrare.

În acest an, competitorii redutabili pentru cel mai ciudat titlu apărut în ultimii 30 de ani s-au numit People Who Don't Know They're Dead şi How to Avoid Huge Ships.

Prima carte premiată a fost Proceedings of the Second International Workshop on Nude Mice, în 1978. Un titlu interesant mi s-a părut şi cel apărut în 2004: Bombproof Your Horse.

“Vă e milă?...V-am luat banii” (personajul Pepe, în Filantropica)

(foto de aici)

Filantropica, 2002

Pepe: Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic!

Pepe: Gândeşti mărunt: nu-i nici o ruşine să ceri, ruşine e să nu primeşti.

Taie cu precizie chirurgicală Nae Caranfil în trupul unei societăţi năucite de tranziţie. Cu toate acestea, nimic revanşard şi nici un discurs post revoluţionar clişeizat, steril şi negru, de tipul: “securiştii/îmbogăţiţii versus oamenii simpli, săraci şi cinstiţi”. Lucrurile grele pot fi povestite şi zâmbind.

Filantropica râde cu o amărăciune suportabilă, fără frustrări şi fără un deget acuzator; te lasă pe tine, telespectator, să tragi o concluzie după ce vezi defilând diverse personaje: liceeni, descurcăreţi, copii de bani gata, recuperatori, pensionari, cerşetori etc. O peliculă acid - inteligentă.

Povestea lui Ovidiu (interpretat de Mircea Diaconu), profesor de liceu (sărac şi îndrăgostit până peste puterile lui băneşti – căci se cer în context) se împleteşte cu cea a lui Pepe (Gheorghe Dinică), textier pentru cerşetori simpli dar şi de lux – o meserie extrem de profitabilă, din câte se vede în film.

Dialog cu vânzătorul:
Ovidiu: Aveaţi o carte aici, "Nimeni nu moare pe gratis". S-a epuizat?
Vânzătorul: Bătaie a fost pe ea! S-a vândut fix trei exemplare.

Ovidiu încearcă să câştige un ban din volumul lui şi îndrăzneşte să ceară scriitorilor din vechea generaţie să i-l cumpere:


Profesorul se trezeşte în clasă cu doi recuperatori care îi caută un elev:


Intrat într-un sistem căruia nu îi aparţine, Ovidiu îşi joacă rolul:


Iar aici, arta lui Pepe de a găsi frazele care să deschidă instantaneu portofelul oamenilor:


Scenariul integral al filmului se găseşte la această adresă. În dreapta, la “Descărcaţi în format pdf”. Merită citit.

PS: Nae Caranfil spunea, cu puţin timp înainte ca Filantropica să intre în cinematografe: “Filmul meu este un film despre cerşetori, dar nu trebuie luat atît de direct, de aceea îl şi încep cu sintagma "A fost odată". E un film ironic, un film brechtian într-un fel, detaşat oarecum de situaţie printr-un strat de basm.”